"In viata, cel mai greu lucru este
sa traiesti si sa nu minti."
Lucian Blaga
Sunt perfect de acord cu acest lucru. Cel putin, este
greu pentru acela care vrea cu tot posibilul sa nu-i raneasca pe
ceilalti. Atunci cand traiesti cu adevarat se intampla foarte rar ca oamenii sa te inteleaga. Ba chiar, apro 454x2322e ape ca nu exista nimeni care sa te cunoasca asa cum esti in realitate. In fiecare relatie
te diluezi voluntar, torni multa apa peste continutul
tau real. De ce faci asta? Pentru ca numai asa esti
considerat bun de baut, numai asa poti fi consumat. Posibil ca nimeni sa nu te fi gustat cu adevarat pana in prezent. Si te temi
ca nu ti-ar putea suporta gustul, dorind insa in acelasi timp ca un om, macar
unul, sa aiba curajul de a te percepe fara val. Ar fi si spre binele sau,
pentru ca doar atunci ai fi capabil sa daruiesti totul, fara nici o retinere.
Este atat de greu sa fii total in ceea ce simti si faci si
atat de usor sa iubesti si sa daruiesti doar in fragmente. Si aceasta nu
pentru ca ai fi incapabil de iubire si de daruire, ci pentru ca nu poti darui
decat daca te simti in armonie cu tine insuti, nu poti
darui decat din integralitatea ta.
Nu am fost creati sa fim fideli. Fidelitatea nu se
afla inclusa in gena noastra, in zestrea noastra genetica. A fi fidel este impotriva naturii, impotriva structurii noastre
launtrice. Poate doar ingineria genetica sa fie capabila sa creeze omul fidel,
omul cu adevarat fidel, genetic fidel Cum ai putea
fi in acelasi timp fidel si viu Viata e miscare
neintrerupta, miscare eterna. Nici o secunda nu o repeta pe precedenta, nici o
secunda nu seamana cu cea de dinaintea ei. Pentru ca intreg Universul acesta sa se miste, este necesar ca secundele sa fie mereu noi,
mereu vii. Ce s-ar intampla daca secundele si-ar fi fidele
una alteia?! Cat timp ar trece pana am muri cu totii, pana ce intreg
Universul s-ar usca
Evolutia presupune infidelitate. Viata insasi este in permanenta infidela in relatie cu sine. Timpul isi este siesi infidel. Cat despre om.
Omul este atat de complex, incat mi se pare o crima sa-i
pretinzi fidelitate.
In loc sa te axezi pe intelegere reciproca si pe
comunicare, pune accent pe principiul moral al fidelitatii si atunci, incetul
cu incetul, rutina se va instala si totul va muri! Ceea ce
ar fi putut inflori intr-o minunata floare se va usca in stadiul de boboc.
Iubirea nu poate inflori decat in libertate. Radacinile
florii iubirii isi extrag seva necesara vietii din cernoziomul libertatii.
In comparatie cu acesta, fidelitatea este chiar mai
putin decat un sol nefertil, este un mediu otravit, total nepropice vietii.
Floarea iubirii nu poate supravietui, nu poate creste in praf.
Singura forma reala de fidelitate este cea fata de
tine insuti. Orice altceva este pur si simplu o
minciuna. Si aceasta nu inseamna ca nu poti ramane logodit cu o idee, ori ca e
imposibil sa respiri o viata intreaga la unison cu o
singura persoana. Este posibil. Si daca se intampla, este minunat. Daca nu, atunci faptul de a pretinde ca asa
ceva (ti) se intampla este pur si simplu urat, e o
jignire adusa celuilalt. Si, in plus, simplul gand al "fidelitatii"
presupune deja incoltirea ideii "infidelitatii". Caci ce rost are sa iti mai pui problema fidelitatii cand
iubesti? Acelea sunt clipe de gratie cand totul functioneaza, cand totul merge
de la sine. Iar cand nu mai merge, trebuie pur si simplu sa
decizi, sa alegi. Ceea ce inseamna, inainte de orice,
sa-ti iei inima la intrebari, sa stii sa o asculti, sa auzi ce are de spus.
Inima trebuie sa fie libera. Si din libertatea sa va alege: sa se opreasca inainte de a transforma aurul in plumb,
ori sa mearga mai departe, pana dincolo de dincolo.
Liviu Plesoianu
