În vreme de razboi
Ion Luca Caragiale
În nuvele si povestiri, I.L.Caragiale depaseste suprafata banala si neteda a realului, deschizând câteva porti catre teme si 19519m1210t spatii epice, uneori incitante, receptate ca o experienta de creatie, adaptata la curentele literare ale epocii.
Nuvelele lui I.L. Caragiale au un caracter psihologic si vizeaza moralul. Ele pot fi clasificate astfel:
Actiunea nuvelelor se desfasoara scenic, dialogat, scriitorul urmarind reactiile eroului (Doua loturi), care sub povara banului suporta un dezechilibru psihic evoluând de la "râsul pesimist" la violenta si stare de nebunie.
Fantasticul patrunde în planul real al actiunii sporindu-i semnificatiile si nota de mister. Nuvelele reprezinta o împletire între banalitatea vietii reale si fabulosul folcloric în simetrii savante. Caragiale recurge la mitul strigoiului (Calul dracului) sau valorifica necuratul ca tema, în "La hanul lui Mânjoala" si "Kir Ianulea". Scriitor realist, Caragiale aduce în spatiul real fantasticul, concept literar care patrundea timid în literatura româna a epocii sale.
Aici se deschid spatii ale psihologiei abisale ale observatiilor terifiante ajunse uneori la paroxism, la acte si gesturi iesite din comun. G. Calinescu vorbeste despre un naturalism radical în contextual acestor opere, subliniind elementul predominant psihologic în nuvela "În vreme de razboi".
În vreme de razboi apartine seriei de scrieri realiste ce introduc în spatiul imaginar fantasticul si grotescul naturalist.
Subiectul. Actiunea se petrece în timpul razboiului pentru Independenta (1877), lucru sugerat si de titlul nuvelei. Autorul urmareste evolutia personajului principal, Stavrache, un hangiu din Podeni. Acesta afla în mod neasteptat dupa doi ani de "hotii de cai" si "calcari" ale unei cete de tâlhari ca preotul Iancu Georgescu, fratele sau, "om cu dare de mâna" este de fapt capetenia acestei bande de tâlhari. Dupa ce tâlharii sunt prinsi, preotul vine la fratele sau, cârciumarul Stavrache cu nevoia de a se destainui si de a se elibera de teama de a fi prins si judecat. Stavrache este surprins de marturisirea lor si se gândeste sa-l ajute, asa cum îi cere datoria lui de frate. Întâlnirea celor doi are loc noaptea, iar întâmplarea face ca pe la han sa treaca un grup de militari ce se îndrepta spre frontul din Balcani. Hangiul îl convinge pe ofiterul care conducea regimentul sa-l ia pe fratele sau ca voluntar, fara sa ceara acte sau alte formalitati. Iancu pleaca la razboi, iar Stavrache ramâne sa administreze averea fratelui sau si sa poarte povara cumplitului secret. De pe front sosesc vesti care sunt contradictorii: prima scrisoare îl anunta ca Iancu se distinge prin acte de bravura militara, a doua, scrisa cu slova straina îl vesteste pe Stavrache de moartea eroica a fratelui sau. Scrisoarea era o farsa a unui camarad al lui Iancu, însa Stavrache nu stia acest lucru. Consulta un avocat în legatura cu conditiile legale ale pastrarii averii. Gândul tot mai atintit catre împlinirea dorintei de a mosteni averea "defunctului", îi tulbura mintile si sufletul din ce în ce mai mult. Hangiul începe sa fie bântuit de cosmaruri. Mai întâi viseaza ca fratele lui, aflat în postura de ocnas evadat, vine sa-i ceara ajutor, dar el refuza sa i-l dea, declansându-se între cei doi o lupta acerba. În al doilea vis Iancu vine amenintator, ca soldat victorios, atacându-l. Dupa câtiva ani Iancu se întoarce pe neasteptate într-o noapte de iarna cumplita. Sosirea, pe cât de reala pe atât de inoportuna a Popii Iancu împreuna cu un camarad, reîntors cu scopul de a procura banii cu care sa acopere o suma delapidata din banii regimentului, declanseaza o criza paroxista. Stavrache reactioneaza ca în cosmar, nefacând distinctia dintre vis si realitate, într-o stare de totala dementa îsi ataca fratele, dar nu mai iese învingator. Personajul cedeaza, îsi pierde mintile si imobilizat de cei doi vizitatori nocturni începe sa cânte popeste. Eroul este abandonat în nebunia lui.
Compozitie si structura. Desi este subintitulata de autor "schita", aceasta valoroasa proza caragialeana este de fapt o nuvela cu un larg si sustinut suflu epic. Nuvela are trei capitole si fiecare capitol o structura compozitionala clasica, respectând momentele subiectului (expoziutiune, punct culminant si deznodamânt). Se poate vorbi de trei trepte, de trei planuri diferite, corespunzatoare fiecarui capitol, în care, pe rând se situeaza personajul principal, hangiul Stavrache.
Primul plan este al unei lumi reale, fara nici o contingenta cu fantasticul, hanul din Podeni semanând întrucâtva cu cel din "Moara cu noroc". Este planul dialogat ce surprinde evolutia de la îndoiala si obsesie la nebunie a protagonistului.
Planul al doilea este planul narativ al scriitorului care ofera cititorului o fisa de observatii, aproape stiintifica prin investigatiile amanuntite asupra reactiilor în plan fiziologic ale personajului.
Al treilea plan, al naturii, contureaza atmosfera aflata în perfecta concordanta cu starile eroului. Actiunea se desfasoara într-un spatiu neprecizat, vag determinat, "la capatul padurii Dobrenilor" sau în hanul situat chiar "în drum", loc supus primejdiilor. Teroarea singuratatii si amenintarea permanenta a hotilor devin coplesitoare pentru un personaj slab cum este Stavrache. Într-un astfel de spatiu al nimanui în care legea patrunde destul de greu, preotul Iancu scapa usor: cu o înfatisare schimbata, tuns de pletele preotesti si cu o identitate noua, plecând în razboiul de Independenta. Preotul Iancu din Podeni este un personaj misterios, cu o situatie materiala foarte buna, cu o bogatie în jurul careia se teseau multe legende. Ca sa adoarma orice banuiala, el îsi regizase cu minutiozitate si credibilitate propria-i jefuire. Timpul devine cel mai mare dusman al lui Stavrache. Din primavara pâna în toamna, în rotirea anotimpurilor, preotul trece în uitare deplina. Importanta devine dobândirea averii fratelui raposat vazuta ca ceva firesc, în comunitatile arhaice în care formalitatile juridice nu sunt foarte complicate. Dupa cinci ani de "moartea" popii, constiinta cârciumarului este tulburata de vizite ale "strigoiului". Scriitorul consemneaza ca într-o fisa analitica pur naturalista crizele de halucinatie, de cosmar ale personajului. Locurile izolate, misterioase presupun o tesatura spatio- temporala mai fragila, intruziunea fantasticului devenind astfel posibila. Fantasticul caragialesc valorifica particularitatile obsesionalului înfatisând dupa modelul romanticilor si al naturalistilor stari delirante ce conduc la personaje- victime. Stavrache, personaj singuratic, slab, dominat de patima averii si de o avaritie crescânda traieste în doua lumi diferite: una a realului, prin munca la han, unde se observa treptele crescânde ale zgârceniei si dezumanizarea, alta a iluziei, a irealului, a scufundarii în sine, în spaimele constiintei abisale, fiind "vizitat" de mai multe ori de fratele mort, care îl ameninta cu o replica teribila devenita laitmotiv "- Gândeai c-am murit, neica?".
Scriitorul îsi construieste personajul pe conflictul dintre educatie si instinct, dintre dragostea fraterna si avaritie. Este si motivul pentru care prima aparitie a strigoiului este în haine de ocnas, în mintea lui Stavrache existând convingerea ca locul preotului fugar este la ocna. Visul cuprinde încercarea epuizanta a hangiului de a urni din loc trupul ca de plumb al fratelui care "umblase prin codrii nemâncat. palmele si talpile picioarelor si gleznele îi erau pline de sânge". Dar acest trup sfâsiat îsi recapata miraculos puterile, "îi pune genunchiul în piept" si-l întreaba: "- Gândeai c-am murit, neica?". Pentru hangiu Iancu este un ticalos, un tâlhar, care ar fi trebuit sa fie pedepsit, care "le-a facut neamul de râs!". Desi îl ajutase sa fuga, Stavrache se gândeste la pedepsirea vinovatului si comenteaza cu parere de rau: "Nici vorba n-a fost la judecata despre popa, despre capul si gazda tâlharilor. Aoleo! Ce mai judecatori!". Când primeste primele vesti de la Iancu în care acesta îi povestea despre actele eroice savârsite la Plevna, hangiul mototoleste scrisoarea, iar starea lui de nemultumire este explicit prezentata de narrator:"În sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria". Principiile dupa care se ghideaza Stavrache sunt solide: în fond, Iancu este un ticalos care merita pedepsit, locul lui este în închisoare, iar sentimentul acesta se converteste în visul sau, de aici si aparitia în haine de ocnas a "fratelui ratacitor". Desi cosmarurile lui Stavrache se manifesta dupa ce primise vestea mortii fratelui sau, el resimte imaginea acestuia din vis ca pe o amenintare. Evolutia personajului este foarte fin urmarita de narrator care noteaza ca într-o fisa caracterologica fiecare gest, sentiment, atitudine: el mototoleste instinctiv prima scrisoare trimisa de fratele sau, apoi emite ipoteze în legatura cu posibila lui moarte, iar gândurile devin obsesii, se transforma în cercuri strâmte. Stavrache invoca ajutorul lui Dumnezeu, îsi sfinteste casa, dar cosmarul se repeta la intervale regulate, timp de câtiva ani. În singuratatea lui, Stavrache devine din ce în ce mai ursuz. Când primeste vestea ca Iancu este mort, este "zdrobit si plânge mult", dar are suficienta putere sa consulte un avocat pentru a se interesa de formalitatile mostenirii. A doua aparitie a "strigoiului" este în uniforma de capitan, însotit de un grup de militari. Sentimentul de culpabilitate si de cupiditate se accentueaza, de aceea imaginea fratelui devine cumplit de amenintatoare, iar capitanul este victorios. Acest al doilea arhetip oniric exprima acelasi sentiment obsesiv de vina ca si prima data. Capitanul nu-l ataca pe Stavrache, dar îi pune aceeasi întrebare fatala: "- Gândeai c-am murit, neica?". Hangiul este cel care devine agresiv si vrea sa distruga "nesuferita aratare".
În final Iancu apare deghizat într-un calator ocazional. Stavrache înnebuneste sub agresiunea halucinatiilor anterioare, nefiind capabil acum sa distinga realitatea de cosmar. Aceasta ultima aparitie duce la trecerea definitiva a cârciumarului pe celalalt tarâm, al iluziei. Acum nici nu mai este vorba de o agresiune a "fantomei" pe care Stavrache era obisnuit sa o învinga. Eroul reactioneaza conform cosmarului, îl ataca în liniste, dar nu mai iese învingator. Personajul cedeaza, nebunia se declanseaza sub imperiul spaimei si al surprizei si începe sa cânte popeste. Iancu se întorsese în scopul de a cere cincisprezece mii lei, o suma pe care o delapidase din banii regimentului. Irealul, absurdul legate de aparitia inopinata a fratelui, îsi pun amprenta asupra psihicului fragil al lui Stavrache. Criza personajului se declanseaza pentru ca realitatea este identica cu cea din cosmarurile sale: "Ma credeai mort, nu-i asa?". De fiecare data natura înconjuratoare are manifestari ciudate, ca o dezlantuire a furiilor din adâncuri, fie o ploaie rece de toamna, cu picaturi ritmate sonor pe fundul unui butoi dogit, sunete care în constiinta prinsa de vârtejul halucinatiilor, se schimba într-un cântec de trâmbite militare, fie un viscol, "o zloata nemaipomenita", urgie a naturii din care se elibereaza duhurile rele. De fiecare data Stavrache se lupta cu "strigoiul", si în mod ciudat, acesta nu face nici o miscare sa se apere. Cuvintele ce sugereaza trairile la limita animalitatii sunt multe: "horcaieli", "gemete", "chipul îngrozit", "parul vâlvoi", "gura plina de spuma rosie". De fiecare data, fratele este aparent învins, scapa, iar cârciumarul ramâne sub imperiul groazei ca "aratarea se va ivi din nou". Astfel de manifestari tin de sfera naturalismului , curent positivist al carui teoretician este Emile Zola, care introduce în literatura "experimentul" înteles ca documentare cât mai exacta - decupaje din realitate - adevarate "felii de viata". Nu se mai intereseaza de tipic, ci dimpotriva, de particular, sunt înlocuite "caracterele" prin temperamente, acestea fiind rezultatele fatale a doi factori: ereditatea si mediul social. Asadar patologicul, manifestarile instinctuale, boala sociala vor fi temele predilecte ale scriitorilor naturalisti.
Deznodamântul nuvelei este concentrat în jurul starilor clinice ale personajului, urmarite în detalii grotesti, ceea ce face ca problema hangiului sa devina un studiu de caz.
Ilogicul, forma de manifestare a fantasticului intervine în schema povestirii. Aparitia soldatilor care îl însotesc pe capitan, veselia acestora, sunt elemente pur decorative. Apare motivul oglinzii, fantasmele cârciumarului izvorâte dintr-un ipotetic univers de asteptare, se reflecta de un imens zid invizibil, întorcându-se catre hangiu, pentru a-l teroriza si a-l domina. Fantasmele iau forma, devin materiale, dialogheaza, totul parând foarte real. Iluzia determina schimbari în constiinta personajului, îl devoreaza. Real si ireal se identifica. Onirismul marcheaza acele stari negative din sfera psihicului vizând domeniul patologicului. Acestea se realizeaza prin câteva etape: absenta luciditatii, inconstienta sau constiinta partiala, modificarea sau anularea timpului si spatiului. Onirismul lui Caragiale denota o materialitate agresiva. Caragiale descrie magistral felul cum functioneaza subconstientul iesit de sub controlul vointei si al ratiunii inhibatoare.
Perspectiva naratoriala. Nuvela are pe tot parcursul desfasurarii ei rezolvari compozitionale demne de maiestria marelui scriitor. Perspectiva auctoriala- povestitorul, autorul este cel care deapana permanent sirul întâmplarilor si al înlantuirilor cauzale, cu disimulata luciditate si participare obiectiva. Scriitorul nareaza fapte ce se constituie într-o înlantuire cauzala. Uneori putem identifica relatare indirecta prin glasul personajului, în planul real sau ireal (dialogul dintre frati, dialogul cu avocatul sau cu fetita). În planul creatiei identificam toate modalitatile de expunere: naratiune, descriere, dialog si monolog. Povestirea are mai mult rolul de a transmite indicatii scenice, evitând întotdeauna comentariile. Descrierea este folosita în redarea starilor fiziologice si patologice proiectate întotdeauna pe curbe trasate riguros, într-o simetrie care produce aceleasi momente de criza, amplificându-se spre final. Monologul tradeaza în fraze scurte interogative si exclamative framântarile lui Stavrache, terorizat de teama întoarcerii fugarului "...O veni? ...n-o veni?....", dezvaluind starea de criza din mintea hangiului. Prezentarea directa se face prin intermediul planului naturii care este în concordanta cu starea psihologica a eroului principal (întâlnirile au loc noaptea, care creeaza tensiune, anticipând o stare exploziva, "era o zloata nemaipomenita: ploaie, zapada, mazarica si vânt vrasmas...", vreme care tine trei zile si trei nopti). Alteori, melancolia, tristetea, jalea sunt redate prin imagini auditive de felul: "boabele de roua prelingându-se de pe stresini si picând în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit,...facând un fel de cântare cu nenumarate si ciudate întelesuri". Când are loc întâlnirea propriu-zisa, "viscolul afara ajuns în culmea nebuniei facea sa trosneasca zidurile hanului batrân". Putem vorbi aici de tehnica intropatiei, prin care starea psihologica a personajului este în deplina concordanta cu exteriorul, fiind dictata de acesta. Natura potenteaza starile sufletesti ale eroilor, devine o stare sufleteasca în sine, obiectivata. Predomina adesea preferintele scriitorului pentru efecte muzicale si sinestezii sonore. În final solistul unei atât de tulburatoare partituri psihopatice interpreteaza o veritabila "arie a nebuniei" sub forma unui cântec popesc. O alta tehnica foloseste aici Caragiale, tehnica dedublarii eu-lui personajului (E. A. Poe), Stavrache ajunge sa cânte "popeste", identificându-se cu trasaturile specifice parintelui Iancu.
Finalul este deschis, lasa loc interpretarilor. Daca lucrurile sunt clare în privinta lui Stavrache, despre soarta fratelui nu avem nici un indiciu precis:va mai scapa si a doua oara, asa cum scapase de potera înrolându-se? Replica finala a acestuia, "N-am noroc", pare sa înscrie si destinul lui Iancu Georgescu sub zodia tragicului, a fatalitatii.
Titlul nuvelei "În vreme de razboi" sugereaza cadrul propice exacerbarii instinctelor din cele mai întunecate zone ale fiintei umane, este cadrul exterior care motiveaza degradarea, avaritia, dar putem vorbi si de un razboi interior, un razboi cu el însusi, cu instinctele atavice si cu setea de înavutire.Razboiul se da în sinea sa, constând în înfruntarea tenebrelor cu lumina din el însusi. Trebuie amintit însa si razboiul dintre cei doi frati.
Personajele.Tudor Vianu observa referitor la operele de factura naturalista ale lui I.L.Caragiale ca modalitatile de constructie a personajului sunt altele decât în celelalte opere: senzatia ia locul ideii, prezentarea directa ia locul analizei psihologice, autorul renunta la portetul moral si la cel fizic. Personajele capata în nuvele lui Caragiale nu rostul de a ilustra o tipologie morala sau sociala, ci prin alunecare în atipic, în patologic, surprinde cazul particular cu determinarile specifice. Stavrache e antrenat de propria fire si de împrejurarile vietii într-o aventura epuizanta, care îi provoaca dementa. Eroul nu are portet, are însa identitate caracterizata prin mijloace directe (gesturi, replici), prin notarea reactiilor fiziologice, fie în surprinderea expresiei de pe chipul sau (cap.III), fie prin consemnarea efectelor spre a sugera cauzele, care tin de o zona obscura.
Spre deosebire de naturalisti, Caragiale creeaza totusi tipologii. Stavrache este rapace, factorul ereditar având rolul esential în exacerbarea lacomiei personajului.George Calinescu afirma: "Exista o tara ereditara în familia în care un frate înnebuneste, iar altul se face tâlhar ca popa si delapidator ca ofiter", posibil alcoolism si într-adevar îl vedem pe Stavrache deseori bând tuica si vin.
Stilul este grav, urmareste starile de constiinta si de comportament ale eroului principal, al carui destin se situeaza pe dimensiunile tragicului. Autorul alterneaza stilul indirect liber cu stilul direct, corelând doua perspective complementare asupra personajului: o viziune obiectiva (din exterior), si o viziune subiectiva (miscarile sufletesti si mentale).
Pornind de la un realism rural, I.L.Caragiale atinge naturalismul radical prin sporirea pâna la paroxism a dramatismului, spre culmea dezumanizarii pe care o provoaca setea de învutire.
|
