LOGICA

"arta gândirii corecte"

RETORICA

Arta "vorbirii frumoase"

TEORIA

ARGUMENTĂRII

Gândirea critica este mai dificil de definit pentru ca se poate referi la mai multe lucruri:

o atitudine cu care citim sau ascultam argumentele celorlalti (o atitudine avizata, sceptica, uneori critica, si, în orice caz, foarte atenta)

un set de însusiri care ne ajuta la analiza sau la constructia argumentelor

un domeniu care se ocupa cu analiza si constructia argumentelor.

Modele de practicant al gândirii critice:

Exista în istoria gândirii umane o serie de personaje pentru care progresul este posibil numai în urma recunoasterii greselilor proprii; pentru care învatam mai multe din confruntarea de idei decât din carti sau repetând ce au spus altii si pentru care adevarata cunoastere se testeaza printr-o atitudine sceptica si critica. Modelul predilect este, evident, Socrate.

Alti gânditori critici care pot fi luati drept model: John Stuart Mill, Despre libertate, Karl Raymund Popper, Societatea deschisa si dusmanii sai, Conjecturi si refutari, Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate.

1.3 Domeniul academic al gândirii critice

Câteva cuvinte despre cei care au mai fost înainte pe aici. Critical thinking este unul dintre cele mai populare obiecte de învatamânt în tarile de limba engleza. Se învata la liceu, în loc de logica. Se învata la colegiu, ca pregatire pentru a învata sa compui discursuri sau eseuri, sa scrii articole, sa dezbati o teza sau un caz. Exista cursuri de gândire critica pentru juristi si cursuri de gândire critica pentru poeti. Gândirea critica este adesea asociata cu filozofia, dar poate fi strict asociata cu logica informala.

Bibliografia domeniului este imensa. Numai pe INTERNET exista peste 300 000 de pagini cu cursuri, materiale, seminarii on-line de gândire critica. Este de asemenea unul dintre domeniile care ofera cele mai multe sperante învatamântului la distanta. si exista mii de carti. Daca citesti o parte din ele, vezi ca sunt foarte diferite. Unele pleaca de la probleme de filozofie, altele de la analiza textelor de ziar. Unele te învata cum sa gasesti greseli în argumentele adversarului de discutie, altele vor sa te învete sa analizezi texte si sa scrii lucrari.

Joan Hoaglund, Critical Thinking, Hilton, Tidewater Community College, 3^rd edition, 1999

"Gândirea critica este gândire relexiva. Cel care gândeste critic gândeste (infereaza, rationeaza) reflexiv. Dar ce înseamna a fi gândire reflexiva în asa fel încât sa fie critica? Gândirea critica este reflexiva prin faptul ca îsi urmeaza propriul ei progres, îsi evalueaza fiecare pas pentru a decide daca este sau nu justificata si îsi corecteaza propriile greseli. .Gândirea critica nu este gândire perfecta pentru ca si cel care gândeste critic face greseli. Dar procesul de auto-observare si auto-corectare prin care trece mereu cel care o preactica îl face sa faca mai putine greseli decât cei care nu gândesc critic.

Gândirea critica este adesea considerata în mod eronat gândire negativa sau destructiva. Hai sa ne uitam la realtia dintre gândirea critica si credinta. Nu este scopul gândirii critice sa distruga credinta: ceea ce vrea ea este sa ajunga la o credinta rezonabila. Gândirea critica nu este gândire negativa ca opusa gândirii pozitive sau creatoare. Cel care gândeste critic pune întrebari, însa le pune pentru a decide ce este rezonabil sa creada. Evident, gânditorul critic nu este atât de stupid încât sa creada tot ce I se spune. Nu este însa nici atât de sceptic încât sa nu creada nimic din ce I se spune. Ceea ce face cel care gândeste critic este sa distinga între marturia de încredere si cea discutabila si cântareste dovetile, pentru a decide ce anume este rezonabil..

.În momentul în care aducem dovezi si argumente în favoarea unei opinii sau unei credinte, rezultatul este un rationament (un argument). Opinia sau convingerea respectiva este concluzia unui rationament. Activitatea de a analiza daca convingerea este în fapt sustinuta de dovezile sau motivele involcate se numeste analiza argumentului." (Cap. I)

Gândirea critica se ocupa de rationamente si argumente. Pe de-o parte, analizeaza argumente gata facute si cauta sa le descopere greselile. Pe de alta parte, construieste rationamente sau contraargumente. Modelul este metoda Socratica: a gândi critic înseamna a învata întâi sa-I ascultam pe altii. E un lucru care pare simplu. NU asta facem ori de câte ori desicutam ceva? Ei bine, nu totdeauna. De câte ori ati participat la o discutie la care fiecare vorbeste altceva si nimeni nu-I asculta pe ceilalti? A asculta ce spune celalalt înseamna atentie, concentrare, dar si respect. Gândire critica mai înseamna a încerca sa întelegi ce vrea celalalt sa spuna. Critica nu se face de dragul de a distruge argumentele celuilalt ci de dragul de a le clarifica. Uneori sunt gresite si asta ne învata gândirea critica sa detectam. Din nou, modelul este conversatia socratica. Ascultam, întelegem, raspundem, descoperim greselile. si, în sfârsit, construim noi însine (sau împreuna) rationamentul corect.

1.4 Gândirea critica ca raspuns la problema erorii

"A te însela", a comite o eroare este nu numai frecvent, este -oricât de paradoxal ar parea - necesar. Asa începe cunoasterea. Nu poti începe prin a sti: numai realizarea propriei nestiinte te poate obliga sa cauti. Daca raspunsul pe care îl gasesc la o întrebare este gresit, unde este raspunsul corect? Ca adevarata cunoastere începe în momentul în care ai realizat eroarea este o lectie veche. Nimeni n-a predat-o mai bine decât Socrate. Dialogurile platoniciene numite "socratice" sunt un minunat exemplu al valorii esentiale pentru cunoastere pe care o are recunoasterea propriei ignorante.

Exemplu: Demonstratia lui Socrate din Alcibiade (Platon, Opere, vol I)

Nu poti sti un lucrur decât daca l-ai învatat (este vorba despre cum sa devii om politic)

Nu l-ai invatat de la altii în scoala pentru ca nu se învata la scoala

Nu ai avut nici un profesor de democratie

Nu l-ai învatat singur pentru ca n-a existat nici un moment în care sa-ti fi dat seama ca nu-l stii si sa te fi apucat sa-l cauti.

Deci nu poti deveni un om politic pentru ca nu te pricepi la asta.

Acesta este un argument. Socrate îi demonstreaza lui Alcibiade ca nu poate deveni un om politic pentru ca nu stie ce trebuie sa faca (sau sa nu faca) un om politic, pentru ca este nepregatit si pentru ca nu s-a gândit niciodata la asta.

Diferite moduri de a exprima un argument

Nu orice încercare de a convinge este un argument. Vom vedea în cele ce urmeaza cât de multe discursuri care doresc sa convinga NU sunt argumente ci sunt doar deghizate pe post de argumente. Sa spunem deocamdata doar ca rationamentele, sau argumentele sunt niste forme speciale ale comunicarii umane, deosebite de altele prin faptul ca sunt organizate conform unor reguli (sau legi) ale logicii. Ca urmare, spunem despre argumente ca sunt corecte (daca persoana care le formuleaza stie regulile sau legile dupa care ele se formeaza) sau incorecte în caz contrar. În logica, în acest punct discutia ar fi încheiata. Daca formulam un rationament incorect nu mai ramâne loc pentru discutii sau interpretari. În viata de zi cu zi însa, lucrurile sunt mai nuantate si exista o serie de situatii în care formularea unui argument incorect nu închide discutia. Asa se întâmpla în aproape orice dialog. Simpla incorectitudine nu ne opreste din argumentare ci insistam mai departe sa convingem si, eventual, avem posibilitatea de a ne repara greselile.

Exemple:

Exemplul 1:

Tatal lui Marius este un om bogat.

De unde stii?

Are un Crysler.

Pe ce se bazeaza aceasta argumentatie? Este ea corecta sau incorecta?

Persoana care argumenteaza ajunge la concluzia ca tatal lui Marius este un om bogat în virtutea unei propozitii generale care nu apare în argumentatie: "Oricine are un Crysler este un om bogat". De fapt, argumentul neexprimat ca atare dar subînteles de participantii la discutie este de forma urmatoare:

Oricine are un Crysler este un om bogat.

Tatal lui Marius are un Crysler.

Deci tatal lui Marius este un om bogat.

Orice argument este o colectie de propozitii de acest fel. ÎN acest caz, primele doua propozitii se numesc premise. A treia propozitie se numeste concluzie. Premisele stabilesc sau conduc la stabilirea concluziei. Într-o discutie, într-un discurs, argumentele ne sunt servite pentru a ne convinge de adevarul concluziei. Când trebuie sa ne lasam convinsi?

Exercitiu: Discutati (pe grupe de lucru) exemplul de mai sus. Avem bune motive sa credem în adevarul concluziei? Care sunt acestea?

Exemplul 2

De ce te-ai lasat de fumat?

E simplu. Pentru ca mi-e teama sa nu fac cancer.

Pe ce se bazeaza acest raspuns? Probabil pe o propozitie generala de genul:

"Statisticile arata ca afectiunile pulmonare sunt mult mai numeroase printre fumatori"

Cu alte cuvinte, în scurta discutie de mai sus avem un argument de genul:

Statisticile medicale au aratat ca afectiunile pulmonare sunt mult mai numeroase printre fumatori.

Deci, fumatul favorizeaza afectiunile pulmonare, printre care si cancerul.

Daca vreau sa ramân sanatos, trebuie sa ma las de fumat.

Discutie: Ce parere aveti despre acest argument. El traseaza un fel de regula care ni s-ar putea aplica tututor în parte. Este convingator?

Document Info

Accesari: 7420
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou