Modernismul reprezinta o manifestare radicala a formelor inovatoare de creatie. Se opune traditionalismului. Prin modernism se înteleg toate curentele inovatoare de la începutul secolului XX: simbolism, expresionism, suprarealism, avangardism etc.
negarea valorilor traditionale si a conservatorismului;
ruptura de trecut;
revolta si libertatea de exprimare;
originalitatea si dorinta de a soca
[2] constant, trasatura a modernitatii. Poetul afirma: "Ca si în geometrie, înteleg prin poezie o anumita simbolica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta. Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, asa ca, ramânând poet, n-am parasit niciodata domeniul divin al geometriei".
[7] apar adesea în creatia poetica a lui Ion Barbu: poezia trebuie sa fie un cântec esential, "încapator".
Poezia Timbru este o arta poetica definitorie pentru creatia barbiana în care se identifica niveluri spatiale multiple:
lumea biologica reprezentata prin lunca, prin elemental vegetal,
cadrul geologic, construit din piatra, din drum si din "a humei despuiare",
un univers auditiv, cladit pe sunetele de cimpoi si de fluier,
un plan cosmic ("unda logodita sub cer")
un plan spiritual: rugaciunea ce se inalta incet, in efluvii sonore, catre lumea divina.
În Timbru crearea femeii e imaginata de Barbu ca asistata si acompaniata de un cor îngeresc.
Însusire a sunetului muzical datorita careia se deosebesc între ele sunetele de aceeasi înaltime si intensitate provenite de la surse diferite. ♦ Calitate specifica a unui sunet care permite ca el sa fie distins de alt sunet, independent de înaltimea, intensitatea si durata lui.
Caracter închis, de nepatruns; tendinta literara caracterizata printr-un limbaj excesiv intelectualizat.
Parnasianismul s-a manifestat la mijlocul secolului XIX în Franta si a avut urmatoarele trasaturi: constructia savanta, impersonala, obiectiva, imagismul rafinat, virtuozitatea formei, poezia picturala, rece, subiectivitatea redusa, bogatia si raritatea rimelor, poezia cu forma fixa - sonetul, rondelul.
Poet francez (1842-1898) care cultiva o poezie modernista, cerebrala, voit obscura, bogata în sensuri filosofice, de o rara muzicalitate si forta sugestiva.
Orfeu: fiul al unui rege trac; a fost instruit de fratele sau Linos în arta cântului, dobândind în ea o inegalabila maiestrie. Muzica lui fermeca orice fiinta, chiar si stâncile erau clintite din loc de cântul lui. Mitul Orfeu si Euridice: Orfeu s-a îndragostit de nimfa Euridice, dar fericirea lui alaturi de aceasta a fost de scurta durata, caci nimfa moare. Orfeu o plânge îndelung si, nesuportând despartirea, coboara în infern sa o caute. El reuseste, cântând, sa înmarmureasca întregul Tartar si sa-l înduplece chiar pe zeul Hades sa-i dea iubita înapoi. Consimtamântul de a o însoti pe Euridice pe calea spre lumea pamântenilor, alaturi de calauzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu conditia de a nu se uita nicio clipa la ea. Orfeu nu reuseste, framântat de temeri, sa respecte aceasta conditie; când mai avea doar un pas de facut pentru a iesi la lumina zilei, el a întors capul si a pierdut-o astfel pe iubita pentru a doua oara. În pofida rugamintilor eroului, care a ramas mult timp în preajma râului Styx, înduiosând cu lira lui toate animalele salbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice.
|
