Ion Creanga – un titan al basmului cult
Basmele au ramas de - a lungul veacurilor operele cele mai indragite de copii, incepand din primii ani ai copilariei si pana aproape de adolescenta. Producand o impresie puternica asupra imaginatiei si sensibilitatii copiilor, prin morala lor pozitiva si usor de receptionat, basmele au o deosebita insemnatate educativa. In basme domina fantasticul, atat in cadrul in care se desfasoara actiunea, cat si in prezentarea personajelor, care, fie ca au calitati hiperbolizate, supraomenesti, fie ca sunt fiinte cu infatisari si insusiri supranaturale, sau obiecte care au insusiri neobisnuite. Tema basmelor este lupta dintre bine si rau, care se termina intotdeauna cu victoria binelui. Adeseori, tema basmului se sprijina pe conflictul cauzat de inegalitatile sociale, pe contrastul dintre bogatie si saracie, dintre harnicie si lene, dintre modestie si ingamfare, curaj si lasitate, viclenie si cinste, dintre adevar si minciuna. Eroul pozitiv al basmelor este in majoritatea cazurilor Fat-Frumos, pe care il gasim sub denumiri felurite, dar intrupand intotdeauna aceleasi calitati. El este de obicei un om puternic, viteaz si hotarat, perseverent in realizarea telului sau. El nu reuseste numai datorita fortei fizice si vitejiei, ci si datorita istetimii, prezentei de spirit si curajului sau.
Eroul pozitiv al basmelor este adesea fiu de oameni saraci, ca in basmele „Tugulea, fiul unchiasului si al matusii” sau „Ciobanasul cel istet.” Uneori, la inceputul basmului, eroul principal e prezentat chipes, stralucind de frumusete si plin de voiosie. Alteori, apare lipsit de stralucire, este o figura neinsemnata, pe care ceilalti frati mai mari il considera inferior (Calin, Tugulea). In realitate, el este numai lipsit de experienta vietii. In desfasurarea actiunii basmului el reuseste sa‑si puna in evidenta calitatile sale deosebite, dovedind ca nu este nici prost, nici naiv sau nefolositor, cum se credea, ci ca, dimpotriva, are cele mai alese insusiri. El este de obicei ultimul dintre cei trei frati si e desconsiderat de acestia („Praslea cel voinic si merele de aur”; „Harap Alb”). Fata de fratii sai considerati mai destepti, dar care in realitate sunt sireti si invidiosi, hrapareti si egoisti, Praslea, cel de-al treilea dintre frati, se deosebeste prin umanism, cinste, curaj, indemanare, iscusinta, etc. O alta caracteristica a eroului principal din basme este mila lui pentru diferite vietuitoare, care, la randul lor, il ajuta sa invinga toate greutatile si sa iasa biruitor din toate incurcaturile.
Eroina basmelor este de obicei Ileana Cosanzeana; uneori insa, poarta alt nume. Alteori, n-are nume: este fata mijlocie sau cea mica a imparatului. Despre frumusetea ei se dusese vestea peste mari si tari. Fata din popor sau fiica de imparat, este salvata de Fat-Frumos din robia Zmeului sau a vreunei vrajitoare, ca Muma-Padurii. Alteori, eroina are caracteristici asemanatoare cu cele ale lui Praslea; este modesta si muncitoare; are multe de suferit din partea mamei vitrege sau este slujnica la o stapana bogata si rea. In cele din urma, prin harnicie, prin curaj, perseverenta, modestie sau istetime, ea reuseste sa infrunte toate greutatile, sa invinga raul, devenind fericita alaturi de Fat-Frumos („Fata unchiasului” . Eroii pozitivi din basme sunt ajutati in lupta lor pentru victoria binelui de diferite personaje cu insusiri supranaturale, create de fantezia poporului. Uneori, eroul principal este ajutat de un frate bun („Afin si Dafin”). Alteori, in ajutorul personajului pozitiv vin fiinte omenesti cu puteri supranaturale: Flamandul si Setosul (din basmul „Tugulea, fiul unchiasului si al matusii”) sau fiinte fantastice, ca zanele: „Zana Apelor”, „Zana Zorilor”. Adeseori, Fat-Frumos este ajutat de diferite vietuitoare din lumea animalelor. Prietenul si sfatuitorul sau in toate imprejurarile este calul nazdravan, care-si insoteste stapanul tot timpul, ducandu-l ca vantul si ca gandul si sfatuindu-l cum sa iasa din incurcaturile cele mai grele sau cum sa invinga piedicile ce-i stau in cale.
Alaturi de Fat-Frumos, in basmul popular, calul nazdravan joaca un rol important. Fara cal, faptele eroice ale lui Fat-Frumos nu s-ar putea realiza. Elementele fantastice, personificarea animalelor si a obiectelor isi au originea in animismul omului primitiv. Astfel, apar in basme nenumarate obiecte fermecate, care actioneaza la porunca omului, venind in ajutorul personajului pozitiv: masa care se aseaza si se strange si ale carei bucate nu se termina niciodata, buzduganul sau toporul care zboara si taie sau loveste singur, covorul sau cizmele cu care se zboara prin vazduh. Trasatura lor caracteristica consta in faptul ca ele isi pierd calitatile si nu mai aduc foloase daca au cazut in mainile unui om nepriceput, lenes, lacom sau necinstit. Aceste imagini ale obiectelor cu puteri miraculoase raman din copilarie in mintea omului si pot deveni un imbold pentru noi creatii in domeniul stiintei.
Basmul este pretios si pentru ca pune intr-o lumina vie ce e bine si ce e rau, ajutandu-l pe copil sa -si insuseasca aceste reprezentari morale. Lectura basmelor prezinta o deosebita importanta educativa si prin reliefarea calitatilor eroilor, care constituie pentru copii modele demne de urmat. Din faptele eroului pozitiv, ei invata sa fie curajosi si darji, perseverenti si hotarati, modesti si harnici, cinstiti si drepti, prieteni adevarati, exprimand compasiune fata de cei mai slabi, admiratie fata de cei optimisti si increzatori in fortele lor. Basmele sunt si puternice mijloace de dezvoltare a atentiei si a memoriei.
Ascultandu-le sau citindu-le, copiii isi exerseaza atentia urmarind cu incordare peripetiile narate. Basmul este valoros atat pentru educarea artistica a copiilor, cat si pentru dezvoltarea limbajului. Citind basmele, copiii intalnesc mereu expresiile care le sunt cunoscute si se bucura atunci cand le stiu. Ei memoreaza cuvintele cu care incep si se incheie, precum si acelea care se repeta, astfel expresiile proprii limbii poporului intra in limbajul lor.
Basmul este un minunat mijloc de educare a gustului pentru frumos, oferind copilului puternice emotii estetice.
3.1. Originile si evolutia basmului
Basmul (din sl. basnŭ: nascocire, scornire), numit si poveste, este alaturi de povestire, snoava si legenda, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale semnalata inca din antichitate, raspandita intr-un numar enorm de variante la toate popoarele. Indiferent de tip, basmul difera de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea ca prezinta evenimente si personaje ce poseda caracteristici supranaturale, fara a pretinde ca acestea sunt reale sau seamana cu realitatea, miraculosul din basme purtand, astfel, numele de fabulos si reprezentand, de fapt, un fantastic conventional, previzibil, ce vine in contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfasurarea epica si fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite si se manifesta in realitatea cotidiana, drept o continuare a ei.
Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologica, teoria antropologica, teoria ritualista si teoria indianista. Mitul, istoria sacra, inscrisa in timpul „circular, reversibil si recuperabil”, vorbeste despre zei, despre fiinte fantastice cu abilitati pentru calatorii cosmice si terestre. ”Basmul induce si ideea de lume repetabila, existenta in tipare arhaice, atemporale, inca de la inceputul inceputurilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori in urma; la fel, petele de sange de pe batista pot arata ca fratele de cruce este mort. Plantele pot adaposti copii: un dafin are in el o fata care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii alearga dupa carne de om sau o miros de departe cand se intorc acasa si arunca buzduganul de la distanta. Unele pedepse, cum ar fi aceea de a decapita persoana si a o arde, aruncand cenusa in patru directii, sunt de certa inspiratie arhaica, din comunitatile primitive”. 28 Basmul tine de ciclul incercarilor grele, in care eroul trebuie sa indeplineasca ispravi extraordinare a caror realizare devine posibila cu ajutorul unor insotitori nazdravani sau al unor animale recunoscatoare. Primul si cel mai vechi scenariu epic apartine mitului, „istorie adevarata” 29, sacra, relatare a unui eveniment savarsit in timp primordial, fabulos, al inceputurilor, de catre fiinte supranaturale.
Relatia dintre basm si mit a fost stabilita de fratii Grimm, de Wesselski si de Propp: basmul are ca sursa certa de inspiratie mitul, iar cele doua specii au existat de la inceput la popoarele arhaice, uneori confundandu-se. Cu timpul, insa, „mitul a pierdut importanta pe care o avea prin degradarea sacrului si transformarea lui in profan”30, zeii si eroii mitici fiind inlocuiti cu personaje umane, cu puteri supranaturale, in basmul fantastic, sau cu personaje comune, in cel nuvelistic. Pe aceasta panta a desacralizarii, zeitatea suprema a padurii devine Stramba-Lemne, adica un personaj cu puteri specifice mediului in care traieste; foarte bautor, devine Setila, in timp ce zeul ubicuu, uriasul care paseste de pe un munte pe altul, devine Munte Vanat, avand capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe luna si cu capul sub un stejar, calitati pe care le intalnim la Pasari-Lati-Lungila. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea multipla, de influentele reciproce, ca si de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare.
Dupa caracteristicile personajelor, specificul si tematica actiunii, predominanta elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viata, basmele se clasifica in fantastice, cele mai semnificative si mai raspandite, desprinse de regula din mit, cu o pregnanta a fenomenelor miraculoase, animaliere, provenite din dezvoltarea narativa a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice, nuvelistice, avand ca punct de pornire snoava, in naratiune semnalandu-se o puternica insertie a aspectelor reale, concrete de viata. Dupa autor, basmele pot fi populare, creatie a colectivitatii anonime si culte, creatie a unui autor cunoscut.
Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme indepartata, in illo tempore, cand a umblat Dumnazau cu Sfantu Patru pa Pamant, cand erau viteji cu uriesi, adica intr-un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor petrecute intr-un timp atat de indepartat si insondabil chiar cu perceptia omului modern, exista acceptiunea: „nu credea nimenea, toata lumea vede ca-s basme de pierdut vremea, poate copiii astia mai mici cred c-asa o fost. Nu, ce sa crezi in minciuni? Niciodata n-o existat oameni care sa creada, chiar daca n-o stiut carte.”Insertia in timpul mitic este data de formule initiale si finale, care fixeaza timpul narativ in care se proiecteaza actiunea, iar la sfarsit inchide aceasta bucla temporala, prin revenirea in timpul real. Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive si dezvoltate, precizand si atitudinea naratorului fata de faptele povestite si caracterul lor miraculos, aproape paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: „A fost odata ca niciodata; ca, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de ocale de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti: De cand scria musca pe perete, / Mai mincionos cine nu crede.” Sau o formula de final: „Iar eu, ispravind povestea, incalecai p-o sea si va spusei dumneavoastra asa; incalecai p-un fus, sa fie de minciuna cui a spus; incalecai p-o lingura scurta, sa nu mai astepte nimica de la mine cine-asculta; iar descalecand de dupa sea, astept un bacsis de la cine mi-o da: Basm basmuit, / Gura i-a trosnit, / Si cu lucruri bune i s-a umplut „. Formulele mediane mentin discursul narativ in acelasi timp al fabulei, facand conexiunea intre secventele narative, aratand durata, continuitatea, deplasarea fara sfarsit: „Si se luptara, / Si se luptara, / Zi de vara pana seara” sau „Zi de vara / Pana seara, / Cale lunga, / Sa-i ajunga.”
Basmul nuvelistic este o naratiune cu caracter general, in care eroul este urmarit din copilarie pana la o varsta a implinirii in viata. Din om simplu, el ajunge imparat sau dobandeste alte mariri. Eroul combina, in acest tip de basm, inteligenta cu viclenia, reusind, in cele din urma, sa depaseasca orice intamplare potrivnica. Din punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decat basmul fantastic, marcand si o anume demitizare a personajului care este ales din lumea comuna.
Paralel cu eforturile de fixare in scris a basmului popular, apare basmul cult, care preia motivele si tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegatorii de folclor devin povestitori, ca in cazul lui Petre Ispirescu, care actualizeaza si recreeaza basmul, pastrand functiile principale, formule fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adaugand o tenta usor moralizatoare sau aluzii mitologice de sorginte livreasca. Scriitorii devin ei insisi autori de basme, cunoscuti fiind Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creanga, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Stefanescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.
Basmul cult, implinit printr-o insertie expresiva specifica stilului marilor scriitori, isi armonizeaza structurile narative, dobandind unitate si fluenta discursiva, preluand viziunea scriitorului si integrand teme si motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respecta de regula structura si tipologia basmului popular, dar poate aduce modificari ale viziunii naratorului, alternand persoana a treia cu persoana intai si a doua, creand o comunicare mai directa cu cititorul si dand uneori o nuanta subiectiva expunerii faptelor. In acelasi timp, se pot identifica particularitati ale stilului, modalitati portretistice si motive proprii autorului in scenariul basmului, care ii confera originalitate si atractivitate.
Basmul cult estompeaza de cele mai multe ori miraculosul si fantasticul, dandu-le o mai mare verosimilitate, si in acelasi timp reduce caracterul conventional al unor secvente narative, adaugandu-le semnificatii si efecte specifice literaturii culte. ”In cadrul miraculosului, elementele supranaturale nu provoaca vreo reactie particulara nici personajelor, nici cititorului. Nu atitudinea fata de evenimentele relatate este caracteristica miraculosului, ci insasi natura acestor evenimente Evenimentele nu provoaca mirarea. Elementul distinctiv al basmului il constituie o anume scriitura si nu statutul supranaturalului.” 31
George Calinescu numea basmul cult „o oglindire a vietii in moduri fabuloase”, „un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si anume fiinte himerice, animale. […] Cand dintr-o naratiune lipsesc acesti eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm.”32
Dar cel care s-a ocupat de inventarierea si descifrarea mecanismului basmelor a fost Vladimir Propp. El observa ca „basmele au scheme fixe, in care difera de multe ori doar personajele.” 33
3.2. Harap- Alb- capodopera a creatiei lui Ion Creanga
„Povestea lui Harap Alb” aparut in numarul din 1 august 1877 al „Convorbirilor literare” este „cel mai izbutit si mai cuprinzator <<Bildungsroman>> al epicii romanesti ce are multiple contingente cu fantasticul si a rezultat din tot atat de numeroase contaminari ale surselor.”34. Ion Creanga ne-a oferit un roman alegoric, in care se intalnesc problemele familiei, ale loialitatii, ale curajului, ale atitudinii fata de cei umili, ale credintei si ale dragostei. Se cunosc, deocamdata, aproape douazeci de variante ale basmului „Harap Alb”, unele publicate, altele pastrate inca in arhive, majoritatea provenind din partea nordica si vestica a tarii.
Roman initiatic, basmul „Harap-Alb” „prezinta drumul strabatut de erou pentru descoperirea realitatii, a vietii in general si a sinelui, pentru formarea si pregatirea acestuia pentru viata, in general, si pentru viata de conducator al altor vieti, in special”.35 Intamplarile, ideile, sentimentele sunt, in general, ale tuturora; in schimb, are intuitia inventarii unor contexte lingvistice speciale, in care plaseaza cuvantul cel mai banal, facandu-l sa se lumineze in sensuri neasteptate, surprinzatoare, fascinante. Cuvintele isi pierd in mare parte valorile originare, fundamentale, din dictionar, si se regasesc pe alt plan, in care sensurile derivate indeplinesc functia unei comunicari specifice, veritabile.
„Intreaga opera a lui Ion Creanga, implicit basmul << Povestea lui Harap Alb >>, se destainuie ca un efort impresionant, cautat, viguros, de descoperire a sensurilor derivate.” 36 Ca in multe basme romanesti, motivul central este cel al drumului. La sfarsitul lui, dupa ce a trecut, uneori cu mare greu, obstacole care i‑au aparut in cale, eroul este apt sa preia raspunderea imparatiei unchiului sau. A plecat de acasa copil fara experienta de viata, inzestrat doar cu istetime si curaj, ca toti eroii basmelor si ca toti feciorii mezini. Sfanta Duminica, luand chipul unei babe cersetoare pe care feciorul de imparat o miluieste cu un ban, ii da primele sfaturi de care are nevoie pentru a reusi intr-o intreprindere asa de curajoasa. Ca in multe alte basme, el cere tatalui sau hainele, armele si calul care l-a slujit in tinerete. Semnificatia este adanca: orice generatie trebuie sa preia si sa duca mai departe virtutile stramosesti, experienta de viata a inaintasilor. Ca orice Fat-Frumos, feciorul imparatului alege dintr-o herghelie calul care mananca jaratic, desi e o rapciuga de cal, grebanos, si slab de-i numarai coastele. Isi duce stapanul pana in luna si se lasa in jos mai iute ca fulgerul. Izbuteste in proba pe care nu o trecusera fratii sai mai mari si isi convinge tatal ca este superior si primeste de la acesta ultimele sfaturi.
In drumul lor, calatorii intalnesc padurea, perceputa in folclorul romanesc ca un labirint, care ii inspira teama. Este motivul pentru care se apropie de omul Span, care il ademeneste de trei ori si il insala, profitand de faptul ca fiul craiului e boboc. Urmeaza schimbarea rolurilor si preluarea hrisoavelor, motiv prezent si in baladele populare. De aici feciorul de imparat devine sluga, dar nu neagra, cum intalnim in folclorul oriental, ci o sluga alba. Asocierea oximoronica e menita sa sugereze nefirescul situatiei.”Coborarea in fantana are, in plan simbolic, semnificatia grotei, spatiu al nasterii si al regenerarii”.37
In mintea fetelor de imparat, Spanul e asociat diavolului, ele citesc lumea cu inima si disting spontan frumosul de urat, binele de rau. Vorbirea spanului, ipocrita, insinuanta cauta sa fie cat mai atragatoare, avand aparenta intelepciunii. De aceea este imbelsugata, plina de tonalitati variate si sprijinita pe cuvantul intelept si convingator al proverbului si zicalei. Dintr-o data se simte caracterul negativ al personajului, si Creanga izbuteste cu precadere in infatisarea unor astfel de caractere. Uriasii care i se alatura lui Harap-Alb sunt deformatii comice puse sub lupta hiperbolizanta. Rostul lor in scenariu e acela de a-l ajuta pe Harap-Alb sa invinga spaima de necunoscut si sa scape din cursa pe care i-o intinde maleficul. Caricaturali fiind, ei trezesc rasul si nu frica. Gigantismul intelectualitatii lor a prilejuit cele mai multe, si in parte justificate asociatii cu Rabelais. Uratenia lor e „nedureroasa si necorupatoare”38, asa cum afirma Ana Maria Boboc, daca ar fi sa rememoram definitia aristotelica a comicului caricatural, creator in aria umanului. Autoarea se intreaba daca este caricatura clasica propriu-zisa? Dupa definitie da, pentru ca „Tehnica fundamentala a caricaturii consta in sublinierea unei trasaturi specifice, ridicate din ordinea detaliului in ordinea esentialului, de obicei prin amplificare” 39.
Insa la Creanga, defectul marit e reprezentat, simultan si fara echivoc prin numele personajului, atribuit intuitiv, rapid, de Harap-Alb. Infatisarea corporala, adesea imprecisa, e o exagerare generala a fizionomiei cazute in dezordine. Asadar, inaintea detaliilor fizice, gesturile si numele proprii logice identifica trasatura fiziologica anormala, dizamorfica a fiintei caricaturizate. Diform si nu inform, uratul devine subiect de literatura frumoasa. Anomalia fiziologica se exprima uneori si in afara prin dizarmonia organului fizic care i-ar corespunde: Setila avea „grozav burdahan si nesatios gatlej”, Ochila „avea in frunte numai un ochi, mare cat o sita”, hibridul Pasari-Lati-Lungila avea o mana care „asa se desira si se lungia grozav”, incat ajungea la „la luna, la stele, la soare si cat voia de sus”. Proportiile si formele intra in dezechilibru. Psihic ei sunt oameni obisnuiti; fizic sunt doar instincte convertite in forte miraculoase. Pentru ca se asociaza actiunii binelui, desi urati, acesti diformi si hibrizi nu sunt antipatici, ei reprezinta uratul „pozitiv”.40
Asadar, lectura retine efectul oral, ritmat, al spunerii, ea insasi rizibila, de care beneficiau auditorii lui Creanga. Frumusetea lui Harap - Alb, mai mult subinteleasa decat sculptata in cuvinte, ramane, pe tot parcursul povestii, un element de contrast atat pentru grotescul implicat in fizionomia morala a Spanului, cat si pentru infatisarea diforma a ajutoarelor antrenate in odiseea fiului de imparat. In urma probelor pe care le trece, Harap-Alb este un „personaj in devenire”.41 Ca si poporul, Creanga gandeste mitic si epic. ”Moralist si psiholog, el nu uita natura umana nici in jocul cel mai liber al fanteziei, impinsa pana la fantasticitate”. 42
Prin tot ceea ce se intampla, basmul e „desfasurarea unor actiuni ale unor eroi pozitivi, luminosi, impotriva fortelor obscure, intrupate simbolic in personaje negative.” 43
Fara indoiala, „Povestea lui Harap-Alb” este cel mai reprezentativ basm al lui Creanga, nu pentru ca in el sunt cumulate majoritatea temelor, motivelor, modalitatilor narative specifice basmului, ci pentru ca releva constiinta scriitoriceasca a autorului, faptul ca opera literara este o plasmuire artistica a realitatii cu multiple valente psihologice, etice si estetice.
Note bibliografice
28. Soare, Gheorghe (2002) Limba si literatura romana - indrumator pentru manualele alternative, Editura Carminis, Pitesti, p 120.
29. Marino, Adrian (1973) Dictionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucuresti, p. 582.
30. Eliade, Mircea (1995) Sacru si profan, Editura Humanitas, Bucuresti, p. 98.
31. Tzvetan, Todoran (1973) Introducere in literatura fantastica, Editura Univers, Bucuresti, p134.
32. Calinescu, George ( 2006) Estetica basmului, Editura Pergamon, Bistrita, p. 56.
33. Propp, Vladimir (1970) Morfologia basmului, Editura Univers, Bucuresti, p.99.
34. Munteanu, George (1994) Istoria literaturii romane. Epoca marilor clasici, Bucuresti, Editura Porto-franco, Bucuresti, p. 366.
35. Andrei, Mariana (2004) Literatura romana. Repere didactice, Editura Universitatii din Pitesti, p.141.
36. Ursache, Petru (2010) Remember Ion Creanga, Despre Povestea lui Harap Alb, numarul 9 martie / aprilie, p. 1.
37. Chevalier, Jean (1994) Dictionar de simboluri, Editura Artemis, Bucuresti, p.10.
38. Boboc, Ana Maria (2006) Imaginarul social in opera lui Rabelais si Creanga, Editura Lumen, Iasi, p.50.
39. Ibidem.
40. Sorohan, Elvira (2004) Singuratatea scriitorului, Editura Universitatii Al.I.Cuza, Iasi, p.86.
41. Badea, Mariana (2003) Dictionar de personaje literare pentru elevi, clasele V-XII, Editura Badea si Professional Consulting, Bucuresti, p.66.
42. Pompiliu, Constantinescu - Centenarul lui Creanga, in „Vremea”, X, 478, 7 martie, 1937, p. 9.
43. Dumitrescu, Busulenga Zoe (2009) Ion Creanga, Editura Princeps Edit, Iasi, p. 44.
|
