"JUNIMEA"
TITU MAIORESCU
Literatura româna a fost scrisa, pâna la întemeierea "Junimii",
aproape numai de boieri, la început de protipendada, apoi de boierii
de clasa a doua si de burghezii si dascalii intrati în boieria marunta.
Ţaranimea nu ia parte deloc la miscarea culturala, fiind primita doar
ca motiv literar si în forme conventional idilice în literatura u 818g68i nor
mosieri ca Alecsandri si Negruzzi. Chemarea la creatie a clasei taranesti
si punerea acesteia în contact cu aristocratia este opera "Junimii" în
general si a lui Titu Maiorescu în particular, acesta fiind el însusi, în
fond, descendent de tarani ardeleni. Estetica lui Titu Maiorescu
(1840-1917) e mai ales schopenhaueriana: Frumosul e reprezentarea
ideii sensibile; ideea sensibila este natura absoluta a lucrurilor si întâia
conditie a artei este ridicarea deasupra oricarei idividualitati pâna la
starea de subiect cunoscator pur; prin aceasta ascensiune la contemplarea
ideii intuitive, Arta aduce linistirea sufletului (adica atenuarea
egoismului), ceea ce e totuna cu fericirea. Însa Schopenhauer era
rasist: ideile platonice revelându-se în concret iar ideea metafizica de
natie (pe care o admitea) încorporându-se în natiunile istorice, o
literatura universala nu exista decât prin mijlocirea individualitatii
etnice. Prin urmare Maiorescu va deveni primul formulator, înca timid,
al "specificului national", exaltând poezia populara si cerând o limba
cu "adevarat româneasca". Schopenhauerismul ar fi trebuit sa duca
pe Maiorescu la conceptia artei pure, si, dimpotriva, l-a facut precursor
al tendentionismului sanitar al artei "sanatoase", scutite de "efeminarea
scrierilor decadente". Termenii sunt întorsi. În vreme ce dupa
filozoful german arta e o conditie a purificarii, dupa criticul român
puritatea (simtiri "curate si alese", "nobleta de simtimânt") e o conditie
a artei. Maiorescu nu cerceteaza structura operei de geniu, ci numai
George Calinescu 144
efectul asupra constiintelor, si când un autor i se pare a avea "inima
calda" si a lasa "impresia unei binefaceri sufletesti", crede ca e cazul
de a manifesta "recunostinta pentru multumirea ce ne-a cauzat-o
cetirea scrierilor sale". Poetica lui Maiorescu e în parte îngusta si
simplista, în general însa înseamna un pas mare spre largirea simtului
estetic. Dualismul acela în virtutea caruia opera e rezultanta colabora
rii unui frumos de continut cu unul de expresie a dus la cele mai
mari erori, caci e imposibil a determina valoarea estetica a unei
conceptii sau a unui cuvânt în afara fenomenului fundamental si
inanalizabil al creatiei. Nu exista cuvinte poetice si cuvinte prozaice.
Maiorescu exagereaza rolul metaforei, dar mai ales îsi închipuie ca
imaginea trebuie sa se supuna legilor lumii fizice. El n-admite ca poetul
sa priveasca la roata cea de foc a soarelui, asta fiind o "stranie
îndeletnicire si periculoasa" pentru sanatatea ochilor. În felul acesta
absurdul semnificativ, temelie a poeziei, ilogicul organic ce formeaza
esenta visului si a mitului sunt repudiate.
Maiorescu e întâi de toate un mare polemist care stie sa traga profit
din împrejurarea de a trai într-o lume inferioara nivelului sau, punând
în valoare arta de a corecta si de a admonesta. Instrumentul stilistic
al acestei arte este lamurirea "pe întelesul tuturor", prin împerecherea
malitioasa de expresii tehnice neologice si de cuvinte neaose. Corespondentul
sufletesc presupus de acest limbaj e sentimentul mizeriei
intelectuale a adversarului. Raportul între polemist (stapân pe o masca
demna si glaciala) si adversar e acela dintre o minte inaccesibila si
un lamentabil intelect, care trebuie corijat ori admonestat, dupa cum
e cazul. Când Maiorescu vrea sa dea a întelege ca adversarul e cu
totul inferior, se coboara si el mai multe trepte si-l lamureste într-un
limbaj de-o usurinta palmuitoare. Daca însa adversarul are cultura,
atunci criticul devine distant si într-un stil potrivit mijloacelor celui
studiat sugereaza incapacitatea de patrundere reala a problemelor
din partea aceluia. În cazul lui Sion, simpla dovada ca acesta nu stie
ce este un hexametru ajunge. Gherea, mult mai slobod în lumea ideilor,
e "luat de sus", ca unul ce n-are competenta a se amesteca în estetica,
Istoria literaturii române 145
într-un cuvânt ca autodidact. Lui Duiliu Zamfirescu nu i se putea aduce
pe fata învinuirea de incultura. Atunci Maiorescu rezolva taios
problema: poetii nu au caderea sa dea opinii critice. Sentimentul de
superioritate este desfasurat de Maiorescu, dupa împrejurari, în patru
chipuri: el face întâi examenul logic al gândirii adversarului spre a-i
dovedi reaua functionare, într-un stil de o mare bonomie scolara; apoi
trece la aspectul gramatical al gândirii, observând neacoperirea exacta
a ideii prin cuvânt; când e cazul face pacientului un simplu examen
de cunostinte; în sfârsit, metoda cea mai teribila este considerarea
mintii autorului studiat sub raportul fenomenologic, încadrarea lui
într-un lant de necesitati si imperturbabila clasificatie. În acest moment
pozitivist Maiorescu creeaza o expresie noua, memorabila (limbut,
betie de cuvinte). Capodopera polemica a lui Maiorescu este Betia de
cuvinte. Raspunsul la discursul de receptie al lui Duiliu Zamfirescu la
Academia Româna e de altfel si el o capodopera de umor rece, pe
baza sentimentului altitudinii. E o teribila admonestatie onctuoasa, o
reducere zâmbitoare la neant.
"CONVORBIRI LITERARE"
Ideologia stabilita de Titu Maiorescu la "Junimea" era cam aceasta:
1. absoluta potrivire între fond si forma. Mai bine deloc universitati,
licee, reviste, carti, daca reprezinta o forma goala fara implicarea
continutului;
2. inaugurarea spiritului critic în scopul de a se arunca "în laturi"
tot ce vine ca forma goala a civilizatiei, fara cuvenitul cuprins;
3. asezarea criticii în marginile adevarului, adica descatusarea ei
de orice constrângere din afara.
Aceste puncte dadeau un program negativ. Prin Convorbiri literare
(1 martie 1867) se începe în acelasi spirit o actiune pozitiva în vederea
unei literaturi de "sanatate sufleteasca", fara "simtiri mestesugite".
Aceasta era "directia noua".
George Calinescu 146
TH. sERBaNESCU, N. SCHELITTI
Însa întâia recolta a "directiei noui" a fost saraca, limitata la o lirica
scurta si sentimentala, de pus pe muzica. Modelul era Heine. Poezia
colonelului Th. serbanescu (1839-1901) este bombastica:
În durerea mea pagâna
D-as putea o clipa, eu
As lua pamântu-n mâna
s-as zvârli în Dumnezeu!
Muzica numai a facut populara cutare romanta:
Unde esti?... Unde esti?-
În zadar în larga lume
Caut sa te mai gasesc,
Tu l-al carui dulce nume,
si azi înca-ngalbinesc!
Daca tu tot mai traiesti-
Unde esti?... Unde esti?
Bravul "oficer" N. Schelitti (1837-1872) nu era mai talentat, si
erotica între "un steloi" si o "steluta" e rizibila:
Am surprins eu într-o noapte
O steluta s-un steloi,
Dupa multe dulce soapte,
Sarutându-se-amândoi.
MATILDA CUGLER
Poezia Matildei Cugler (1852-1931) e la modul cuviincios al liricii
pentru albumuri de pensioane, cu situatii de conventie, cu o certa
leganare visatoare câteodata:
Ai plâns si tu odata?
Eu zau, nu pot sa cred!
Ah! lacrami lasa urme,
Ce ani întregi se vad.
Un ochi, care odata
A plâns de dor si chin,
Ma crede, nu degraba
Se face iar senin.
147 Istoria literaturii române
Un ce fara de nume
Ramâne-n el ascuns...
Dar ochii tai sunt limpezi,
Nu pot sa cred c-ai plâns.
D. PETRINO
D. Petrino (1844-1878) s-a facut reputat prin purtarea incalificabila
fata de Eminescu. Încolo vocatia lui poetica e foarte anemica.
Sinceritatea durerii din Flori de mormânt (îi murise sotia) poate fi
adevarata, figurile literare sunt însa banale. Raul, poem în doua
cânturi, reediteaza dupa Musset un caz Rolla. La gura sobei, poem în
trei cânturi, se conduce dupa legendele istorice ale lui V. Alecsandri.
Nurul e o dizertatie care amâna mereu intrarea în materie, dupa
metoda din Namouna. În schimb versurile sunt sprintene.
SAMSON L. BODNaRESCU
Poezia lui Samson Bodnarescu (1841-1902) trecea drept dificultoasa.
Nenorocul ei este mai degraba de a concura întâmplator
sau prin reala contaminatie poezia lui Eminescu:
Haide, draga, sui în luntre,
Sa tot mergem, mergem dusi,
Sa scapam macar o clipa
De-a pamântului catusi.
Leganati încet de valuri
Sa dam grijile uitarii,
Sa dam sufletele noastre
Dragostei si departarii.
Interesnte sunt încercarile de epigrame si elegii dupa Goethe, cu
toate ca metrul antic îngreuiaza emisiunea:
Vine lacusta si clopot si coasa prin sate rasuna.
Timpuri trecute recheama în minte-mi aceasta-ntâmplare.
Peste-a mea patrie hoarde barbare iar vad cum se-nsira:
Gotul în frunte, lui hunu-i urmeaza, avarul, bulgariul;
Dupa acestia multime vin înca, manânca ce afla,
Cresc, se-nmultesc; dar timpu-i omoara ca iarna lacusta.
George Calinescu 148
Dintre tragedii, Rienzi se desfasura prea încet si fara nerv. Lapu-
sneanu-voda aduce complicatii împotriva spiritului cronicilor si face
abuz de shakespearianism. Anna debiteaza insanitati ca o Ofelie:
Când a vrut racul sa-l roada.
Racul zice: stai, mai stiuca!
Eu nu-s peste, ci-s naluca...
Racul are doua cleste
si au prins în ele-un peste;
Pestele a dat din coada,
ANTON NAUM, D. OLLaNESCU-ASCANIO, I. CARAGIANI
De la "rafinatul Naum" (1829-1917) au ramas poeme fastidioase
ca Aegri somnia, lunga meditatie asupra caducitatii, si o imitatie dupa
Reineke Fuchs al lui Goethe, Povestea Vulpei, istorie hieroglifica a luptei
dintre liberali si conservatori. D. Ollanescu-Ascanio (1849-1908),
autor de piese de teatru uitate, a tradus pe Horatiu în tempo de hora:
În aceasta zi ferice, Massicul, scumpa-ti comoara
Vrednic este-a ne-ndragi.
Vezi Corvinus porunceste, vin de-i toarna-o cupa plina
De-al tau sânge-mbatrânit.
Lui I. Caragiani (1841-1921), care era un om de haz oral, i se
datoresc talmacirile în proza a Odysseei si Batrachomyomachiei.
ALŢI JUNIMIsTI
"Frantuzitul Mihail Korné" (1844-1901), poet, e neglijabil, Ioan
Ianov (1836-1903) a fost popular o vreme pentru cântecele sale:
Pareatca sau asesorul Schivirnisala, Rugina Smichirescu alegator, Von
Kalikenberg concesionar, Eclisiarhul Colivarescu, Advocatul Cârcioca-
rescu, Stosachi, Mos Ion Zurba. N. Volenti (1856-1910) e un poet cu
totul debil. Mai vrednic de amintit este I. Pop-Florentin (1843-1936)
pentru nuvelele sale de un romantism negru, delirant. Imaginatia fara
frâu cu care încearca sa umple golul istoric merita o mentiune. Decebal
aduce imagini fioroase si o onomastica inedita dacica: Pelasgion,
Bizeniu, Torid, Gilil, Dieg, Eusir, Midon, Terant, Zenor, Alastor,
Istoria literaturii române 149
Zimbrura, Dava, Mira, Nivi, Pertanta. Tuhutum e tabloul Ardealului
cvasi-fabulos în momentul navalirii maghiarilor, Zoa-Zuirvan, istorie
orientala cu centrul de gravitate în Iran.
N. GANE
Desi a scris si versuri, N. Gane (1835-1916) s-a specializat în
"novele". Domnita Ruxandra, Petru Rares sunt curate furturi de la Asachi,
într-o compozitie mai curenta, fara elementul ariostesc. Privighetoarea
Socolei e istoria tragica pentru burghezi sentimentali a unei modiste
libertine, ecou lesinat si ieftin din Murger. Istoriile cu haiduci, ca santa,
nu depasesc imaginea banditului în serie. Ca simplu evocator al
copilariei, Gane este totusi creatorul la noi al literaturii cu boieri de
provincie si cocoane patriarhale, în case colbaite, cu rataciri cinegetice
pe baltile aburoase si în munti cu caprioare si ursi. Aceasta mapa de
schite dezvoltata în ulei va da pe Sadoveanu, Gârleanu si ceilalti
asemeni. Cea mai tipic arheologica este Câinele Balan, rememorând
vremile scolare cu colegii de internat, Presnel, Tuflic, Poriu-Împarat,
Scormolici si Besleaga, cu câinele Balan ce pune labele în pieptul
stapânului si-l linge pe obraz si sfâsie anteriile tiganilor, cu trasura ce
ia pe copil în vacanta, o "nadiceanca pe dricuri care scutura de minune,
cu rotile galbene, cosul verde si capra neagra atârnata în curele".
Descrierea casei lui Talpan unde poposeste baiatul e gogoliana. De acum
apar si batrânii automatizati într-un singur tabiet sau idee fixa, boierii
vegetabili, cuconii si cucoanele traind din câteva minuscule elemente
sufletesti. Totdeodata se glorifica oamenii rudimentari, cu frica de
complicatiile civilizatiei, precum Petrea Dascalul, care uimeste pe doi
lorzi veniti pe aceste meleaguri la vânatoare prin chipul cum cu o pusca
veche în vârf cu o lumânare împusca ursul în bârlog.
IACOB NEGRUZZI
Secretarul "perpetuu" al "Junimii", Iacob Negruzzi (1843-1932),
a scris o literatura acum uitata, îndeosebi satirica. Copiile dupa natura
în proza sunt cele mai delectabile si n-au deloc intentie naturalista,
George Calinescu 150
fiind niste simple "caractere" cu model real. Parintele Gavriil, om
disimulat, care promite orice si tagaduieste, spunând "sa fie bine",
contele Curcano-Mirmilitzki, baronul Constantin Garla de Afumata,
ducesa Bute, nascuta Ţapa, princesa Bostano Crastavetzki, nascuta
Pitringello-Barabulla, toti acestia paraziti mondeni, Ionita Cocovei,
burlac timid si suav, Ghita Titirez, arhivar venal si erotic, iata câteva
tipuri. Merita onorurile antologiei Un drum la Cahul, tablou hazliu
al sicanelor procedurale ("cacon Manalas", "duduca Pipita", "prňcura",
"nu vom putč" etc.), si Christachi Vaicarescu, tragicomedia
unui ipohondru suferind de toate boalele din cauza unei fripturi de
curcan.
V. POGOR, MIRON POMPILIU
V. Pogor (1833-1906) a fost mefistofelul "Junimii", spiritul voltairian,
râzând pâna ce-i crapa "camesa" si-i sareau "dintii cei noi
din gura". "Citea tot ce-i cadea în mâna, ziua, noaptea, sanatos,
bolnav." Într-adevar, el era mai informat decât Maiorescu în literatura
moderna si traducea din Baudelaire în 1870, din Sully Prudhomme
în 1873, din Leconte de Lisle, Th. Gautier, J. Richepin. Versurile
originale, putine (Sfinx egiptean, Melancolia lui Dürer), au factura
franceza. Daca poezia Un bal, semnata cu initiala P., e de el, ea
zugraveste bine indolenta poetului:
Simt o mare fericire de-a sta singur în tacere,
Desi stricta conveninta ma sileste-a fi la bal,
Caci sunt lenes de natura si ma legan cu placere
Într-o dulce somnolenta pe al visurilor val.
Miron Pompiliu (1848-1897), seful "caracudei", adica al grupului
de tineri sfiosi, citind putin si asteptând cu nerabdare ceaiul si cozonacul,
a redactat revista în lipsa lui I. Negruzzi, a scris poezii sterse si
basme interesante, prelucrate în tonul nostalgic al lui Tieck.
151 Istoria literaturii române
FILOLOGI, ISTORICI, FILOZOFI
La "Junumea" veneau pentru a se distra ori din devotament oameni
straini de literatura, Ioan Mire Melic, zis Mirmilic, profesor de
matematica, N. Culianu, profesor de geodezie, Pavel Paicu, profesor.
P. P. Carp, omul politic, a facut putina critica, necompetenta, gasind
ca Razvan-voda, remarcabila piesa a lui Hasdeu, e o "elucubratiune".
Filologia si istoria au fost staruitor cultivate la "Junimea", fara rezultate
prea apreciabile. Al. Lambrior (1845-1883) a murit prea tânar ca
sa fi lasat lucrari temeinice de filologie. Vasile Burla (1840-1905) se
orientase în limba sanscrita si devenise notoriu prin polemica cu Cihac
asupra cuvântului "rata". Gh. Panu (1848-1910) s-a pregatit pentru
istorie, a facut gazetarie si a lasat niste vioaie Portrete si tipuri
parlamentare. Opera istorica a lui A. D. Xenopol (1847-1920) e
serioasa, ridicata pe o solida documentatie, dar nu depaseste cercul
didactic, din cauza absentei darurilor literare (portretistica, interpretare
fina a faptelor). E universal cunoscuta teoria sa a istoriei în care
distinge între faptele de repetitie din stiintele exacte si cele de
succesiune din istorie. În materie de filozofie, Vasile Conta (1845-
1882) e o figura respectabila prin faptul de a fi voit sa ridice un sistem.
Teoria fatalismului e o profesie de credinta materialista, prin fatalitate
întelegându-se determinatia. Teoria ondulatiei universale, un evolut
ionism cu corsi si ricorsi în marginile lui Spencer, era o reeditare
entuziasta si prolixa de locuri comune. Gândirea româneasca avea sa
se dezvolte pe alte drumuri. Totusi limba de idei a lui Conta e mai
imaginativa decât a lui Maiorescu, cu acea doza de haotic necesara
constructiilor ideologice.
|
