"LITERATORUL"
ALEXANDRU MACEDONSKI
Pe cât de multi fura prozelitii "Junimii", pe atât de înversunati se
aratara adversarii ei. Maiorescu (din motive mai mult personale decât
teoretice) e combatut cu stilul lui însusi, dat "în laturi". La Revista
contimporana (1 martie 1873) se strânsera un numar de inamici,
încercând a sugera prin titlu ca îi privea literatura sub raportul
continutului, ca întelegeau anume sa se aplice la viata "contimporana".
Maiorescu îi ironiza crunt. Revista cu atitudini antijunimiste pline de
urmari fu Literatorul (20 ianuarie 1880) lui Al. Macedonski. O vreme
se sustinu acolo împotriva artei pentru arta "poezia sociala", înjghebâ
ndu-se o scoala a tristetii proletare. În curând însa Macedonski,
împins de temperament spre arta-lux, începu sa profeseze arta pura,
scoasa complet din zona inteligibilului:"Logica Poeziei este ne-logica
fata cu proza, si tot ce nu e logic fiind absurd, logica Poeziei este prin
urmare însasi absurdul".
Din primele poezii ale lui Al. Macedonski (1854 - 1920), pline
de acrobatii de metri si de strofe prozaice, se mai pot culege putine
elemente valabile, poate numai Ocnele, cu viziunea fabuloasa a unei
grote haotice, vazute cu acea imensitate zvelta si ornamentata de stil
rococo cu care Johannot ilustra povestile orientale:
De te uiti în jos pe gura, ca l-a Iadurilor poarta,
La privire ti s-arata un abis nemarginit!
Sute de lumânar 111b11b ele licaresc înnegurate,
si din fundul ce-ngrozeste, strabatând, pare ca-ti zic
C-aici una lânga alta zac fiinte vinovate,
Cu victime înfierate de destinul inamic!
Însa daca chiar lumina pâna sus abia patrunde,
Zgomotul abia s-aude ca un vuiet subteran,
si multiplele ciocane caror stânca le raspunde
Cad p-al sarii stei de piatra si recad c-un murmur van!
George Calinescu
Ploua, ploua, -
Ploua cât poate sa ploua,
Cu ploaia ce cade, m-apasa
Durerea cea veche, - cea noua...
Afara e trist ca si-n casa, -
Ploua, - ploua.
O cer, natura,
O! Dumnezeu, mister albastru,
M-ai ridicat peste dezastru,
Peste blestem si ura.
Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
si ce destin, balaur?
În acea salbaticie de pustiuri onduloase,
În picioare calc trecutul, corp si suflet ma cufund,
Uit o viata amarâta de ultragii sângeroase,
O renastere întreaga într-un vis tot mai profund.
În Excelsior si Flori sacre, romantismul de tip Byron-Musset se
amesteca cu un parnasianism foarte pictoric, dar si cu ecouri de
simbolism. Cântecul ploaiei aminteste scoala flamanda:
De acum, efect al conditiilor de viata, Macedonski apare invadat
de psihoza de persecutie. Poetul e sub trasnet, lovit, sfâsiat. Aci el
jura razbunarea cea mai crunta veacului, aci, resemnat la ideea
destinului fatal al oricarui poet, se însenineaza si se abstrage. Nu mai
este un "poet" rastignit, este Poetul, Geniul neînteles de contemporani.
Fara profunditate, Macedonski ar fi un cabotin ridicul, plin însa de o
vibratie de sine adânca el îsi compune o masca tragica de o extraordinara
expresie. Sacerdotal, declamatoriu, cu o parere despre valoarea
sa nebuna, simtindu-se din esenta aurului, diamantelor, eterului,
divinitatii, poetul se extaziaza de gloria eterna. Macedonski este acum
prerafaelit si dantesc, adorând nu o Madonna ci propriul Geniu vazut
în Empireu. El se declara împarat si joaca rolul imperial cu o tinuta
poate actoriceasca, dar, sub durata scenei, magistrala. Când multimea
neghioaba îl insulta, Poetul ridica preoteste ochii la cer:
Aducându-si aminte ca e print (se credea descendent de printi lituani),
poetul asculta din stepa chemarile nelamurite ale pretinsei lui
stirpe, se simte tar si se afunda în imensitatea stearpa:
Zdrobit de inimicitie, el se simte David, regele, în psalmi de o
simplitate complexa, comparabili doar marilor poezii eminesciene:
Istoria literaturii române
Eram puternic împarat:
Prin sufleteasca poezie,
Prin tinerete, prin mândrie,
Prin chip de înger întrupat.
Mi se-mplinea orice dorinta,
Era o lege a mea vointa;
Râdeam de orice dusmanie...
Prin sufleteasca poezie,
Domneam de soarta nencercat.
Eram puternic împarat.
României reediteaza în alt stil o tema eminesciana:
Era un zbor fantastic, un zbor fara de nume,
Ca zborul lui Mazeppa pe calul sau legat,
si treieram pe vânturi, si colindam prin lume,
Purtat pe unde corpul odata mi-a calcat.
Câmpiile întinse pareau niste naluce
si Dunarea un sarpe dormind peste câmpii,
Tot omul o furnica ce naste si se duce,
Iar muntii cei gigantici abia niste copii;
O pata cenusie în josul meu s-arata,
E marea care vecinic de pânze e-ncarcata.
Veniti: privighetoarea cânta si liliacul e-nflorit!
si el e emirul, si toate le are...
E tânar, e farmec, e trasnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
si-n fata dorintei - ce este dispare -
Iar el e emirul, si toate le are.
Cu tot începutul aparent trivial, Noaptea de noiemvrie se alimenteaza
din aceeasi aspiratie spre lumina. Zborul duhului deasupra
La ivirea primaverii, cuprins de o puternica euforie, poetul se simte
renascut:
Noaptea de decemvrie, cu vesnicele refrenuri liturgice, e capodopera
lui Macedonski, poemul delirant al mirajului:
Spre batrânete poetul vede lumea descarnata, redusa la esente si
sunete. Elogiaza harpele, nestematele, candizii nenufari si în general
florile. Sufletul lui cânta ca duhurile din Paradis:
Clar azur si soare de-aur este inima mea toata,
si pe când ramâne corpul sub destinul cunoscut
George Calinescu
Peste sufletu-n urcare este greu ca sa mai poata
Sa apese-amaraciunea din prezent sau din trecut -
Clar azur si soare de-aur este inima mea toata.
Sub a soarelui lumina
soapte umbla prin gradina,
Fluturi zboara sub cais,
Batrânetea e un vis.
Sfidând a dusmaniei pornire omeneasca,
si stând într-o lumina mereu mai stralucita,
Sa piara n-au vreodata si nici sa-mbatrâneasca.
Apropierea mortii îi da extaze, cu sentimentul confuziei între viata
si nefiinta:
Ca Horatiu, Macedonski îsi face testamentul, atribuind poeziilor
lui trainicia nestematelor:
Poetul începea sa aiba mirajul Extremului-Orient. Rondelurile Senei
si Rondelurile de portelan, continând momente tipice ale Occidentului
si Orientului, alcatuiesc infernul si paradisul lui Macedonski, atât de
obsedat de Divina Comedie. Parisul luat ca exponent al Occidentului
e "iad, urlând de rautate", e infernul dantesc, cu un Styx, Sena, pe
care trec cadavre de înecati, cu o populatie de apasi si femei pierdute,
cu o veselie factice îndaratul careia "e groaznic orice trai", amenintat
de zgomotul tunului, cu institutii subrede, cu genii relegate în
mansarda, nerabdatoare de a se ridica în Empireu. În fata acestei bolgii
se deschide perspectiva extatica a unei geografii "de portelan", fragile,
dincolo de necazuri si pacat. Japonezii sunt între popoare "copii de
griji nestiutori", podurile peste ape sunt de onix si fluviile poarta barci
pasnice si frunze cazute "foaie dupa foaie", izvoarele spumega pe lânga
casa în cascade "de consoane si vocale", arhitectura e aceea a pagodei
în jurul careia se strâng fluturii, vorbirea e ciripit lunatic, femeia cu
înfatisare de figurina îsi ofera gratiile senina si fara oprobriu, înves-
mântata feeric în chimono si trasa în usoara jinrikisa, cetateanul
fumeaza fugind de realitate, opiu, pe rogojina de pai de orez, sub
Istoria literaturii române 183
guvernamântul static al unei împaratese-crizantema vesnic tinere. Aci
omul de merit îsi are satisfactiile sale si Tsing-Ly-Tsy sade în casa de
portelan cu prispa de aur, purtând la piept un colan cu un balaur de
smalt.
Proza lui Macedonski este exclusiv poetica, interesanta ori de câte
ori produce naturi moarte, tablouri de atelier în maniera Th. Aman,
cu multa expozitie de mobilier si colorit viu. Casa cu no. 10 este un
muzeu tacut în care lucrurile vorbesc singure, evocând pe om. Decesul
unui serdar este luat ca motiv de folosire a unei palete bogate în care
domina nuanta de os a cadavrului. În limba franceza, Le calvaire de
feu sperie prin stilul flamboaiant. Inspiratia e byroniana, cu salbaticii
scitice, orgia de senzatii e dannunziana. Cât s-a tradus în româneste
e mult mai crud si mai original si asprimea limbii cu care se cânta
"racnetul catastrofal" se potriveste violentei barbare a delirului.
BONIFACIU FLORESCU, CAROL SCROB, TH. M. STOENESCU,
MIRCEA DEMETRIADE
Dintre numerosii si azi obscurii literatoristi, Botifaciu Florescu
(1848-1899), "homunculul" lui Eminescu, se semnala printr-o serie
întreaga de "studii literare" si prin niste poeme în proza numite
aquarele, soi de tablouri, de "fotografii morale" luate "sur le vif". Carol
Scrob (1856-1913), "poet si ofiter", izbuti sa încânte pe multi
contimporani cu oribilele lui romante, între care nu cea mai ridicula
este aceasta cântata pâna deunazi:
stii tu când te tineam în brate,
Când îmi jurai amor, stii tu?
Acele zile fericite
Tu le-ai uitat, eu însa nu!...
Din lirica mai putin triviala a lui Th. M. Stoenescu, imitator al lui
Coppée, nu mai rezista nimic. Mircea Demetriade interesa pe unii prin
Renegatul, melopee în trei acte monotona si de nivel artistic coborât,
adevarata opera scrisa în stil "social".
George Calinescu 184
DUILIU ZAMFIRESCU
Cu poezii byroniene debuta si Duiliu Zamfirescu (1858-1922).
Apoi se îndrepta spre un "clasicism" care e în fond acela al lui V.
Alecsandri din Rodica: o sensualitate vaporoasa si dulceaga, un
horatianism prin pana lui Naum si a lui Ollanescu. În Italia poetul
rasfoi mult pe Carducci, si ale sale Imnuri pagâne imita în titlu celebrele
Odi barbare. Boul lui, cu toate protestele, e ruda cu solemnul bove
carduccian, însa melancolic, în stil volneyan. Clasicismul lui Zamfirescu
e acela rece al lui De Bosis, fara macar sângele de rodie al lui
D'Annunzio, împreuna cu care încearca acorduri amintind elegiile
romane ale lui Goethe. Putinele poezii ce ramân, foarte gratioase,
sunt dintre acelea în care usoara preocupare de moarte ia corp, fara
mitologie, în fumul alb al prafului de Baragan, pastelurile de câmp în
traditia Eliade si Alecsandri:
S-aseaza-n coarne pe la tauri,
Fac fel de fel de nebunii.
Când dimineata se iveste
Din al vazduhurilor fund,
Tot câmpul parca-ntinereste,
Iar desteptata de pe prund,
Cireada satului porneste...
Pâna ce-n zarea departata
Spre locul trist se pun pe drum,
si cum se duc, - acum s-acum
Se mai zaresc înca o data
Ca ramasita unui fum.
În urma ei un roi de grauri
Ca niste valuri cenusii
S-amesteca prin balarii,
Ca teoretician al romanului, Duiliu Zamfirescu ia pozitie antinaturalista.
El întelege sa fie un realist, sa respecte autenticul semnificativ,
în fapte si în limba. Combatând flaubertianismul, el se face aparator
al procesului-verbal, cu atâtea decenii înaintea lui Andrč Gidč,
întelegând a cita textual, spre indignarea lui Maiorescu, care e pentru
refacerea "artistica", un ordin de zi al generalului Cernat, ca fiind
mai plin de dramatism prin naiva lui amanuntime. În practica scriitorul
nu merge asa de departe cu reforma si ciclul Romanul Comanestenilor
e curat zolist. Obiectul observat nu e individul ci familia si prin ea
natiunea. Ca si în seria Les Rougon-Macquart, indivizii sunt aparentele
Istoria literaturii române 185
unor agenti din afara spiritului, morbiditatea atavica, alcoolul, mizeria,
în cazul nostru mai ales surparea unei clase prin adulterarea sângelui.
Pozitivismul în roman duce în mod fatal la idealism. Când cunosti
cauzele raului, poti sa-l eviti, si a arata omenirii buna cauza finala
este a o determina spre bine în marginile stiintei. În Viata la tara ne
este înfatisata clasa boiereasca prin câteva familii "care s-au strecurat
prin negura fanariota"; în Tanase Scatiu constatam strecurarea în
mijlocul ei a arendasului mojic, brutal, rau; în În razboi boierimea e
slabita din cauza împerecherii cu elemente impure, frivola, dezaxata,
desi înca în posesia virtutilor stramosesti. Îndreptari e un roman
finalist. Urmasul Comanestenilor, al boierimii din tara libera, se
casatoreste cu fata unui preot ardelean, chip de a spune ca românimea
degenerata de dincoace nu se va regenera decât împrospatându-se
cu sânge curat transilvan. Ca scriitor propriu-zis, Duiliu Zamfirescu e
onorabil, desi împins sa puna în postura dezagreabila personagiile
care-i sunt antipatice. Astfel în Viata la tara Comanestenii sunt prea
boieri, prea detinatori ai tuturor însusirilor umane, fata de o clasa
noua simbolizata în betiva coana Profira. Ţaranii, care sunt îmbratisati
cu ochi bun, vorbesc însa totdeauna autentic. Latura cea mai originala
a romanelor este intentia de a nota intimitatea dintre sufletele fine,
clipele de extaz erotic. Apare pentru întâia oara pagina analitica, oricât
de exterioara, obiectul scriitorului nefiind omul, ci o stare în sine,
studiata monografic. Scriitorul surprinde indiferenta conversatiei între
îndragostiti, atmosfera de frivolitate distinsa si delicata, contradictiile
sufletesti ale femeii, tristetile nemotivate, euforia premergatoare
marturisirilor. Se memoreaza mai bine Tanase Scatiu, desi, ca toate
romanele lui Duiliu Zamfirescu, n-are volumul trebuitor. Scatiu e un
Dinu Paturica, inferior sufleteste, parvenit obscur ajuns mosier,
deputat, în fine sotul unei fete de boier. Scatiu e caricat de autor,
înnegrit cu ura, totusi nu fara viata. E o imagine fugitiva si autentica,
în baza careia cititorul poate construi mental un erou. Romanul
contine pagini subtile ori viguroase: scenele demonstrând imbecilitatea
senila a lui Dinu Murgulet, deznodamântul cu uciderea de catre tarani
George Calinescu 186
a lui Scatiu. În razboi intereseaza mai ales la început cu strângerea
tuturor eroilor, cu dibuirea sentimentelor, cu sentimentalismul frivol,
monden, care vine putin si de la Tolstoi, întrucât avem de-a face cu o
societate de oameni bogati, cu profesii mai mult decorative, plictisiti,
cultivati, manierati, înselându-se cordial si intrând în drama cu tinuta
distinsa. În Îndreptari, latura cea mai nimerita este studierea acelui
fel de sfiala care la ardeleanca Mia se socoteste a veni dintr-o educatie
sanatoasa si necomplicata. Fara a fi un mare romancier, Duiliu
Zamfirescu merita elogii pentru fineta unor analize, pentru crearea
atmosferei mondene, în fine, pentru sobrietatea stilistica si intuitiile
lui în legatura cu tehnica romanului.
N. PETRAsCU, ANGHEL DEMETRIESCU, GRAMA, LAERŢIU
Lui N. Petrascu i se datoreste un roman uitat, Marin Gelea, care e
cu totul în spiritul Duiliu Zamfirescu. Eroul, poet si arhitect (nu altul
decât Mincu), e rau impresionat de francizarea si superficialitatea
saloanelor aristocratice, a caror utilitate, în alte conditii, o recunoaste.
Romanul e naiv. N. Petrascu a scris si critica, utila numai în masura în
care documenteaza. El mai era si un admirator al lui Eminescu si un
junimist, cum nu era Duiliu Zamfirescu. Altii vor ataca valorile
junimiste pe fata.
Anghel Demetriescu (1847-1903) adula pe Titu Maiorescu într-o
compozitie savanta cu mare aparat critic (imitatie dupa Lessing) si
mari figuri clasice ("Ca Hector ce respingea pe Achei pâna la corabiile
lor" etc.). Asta îl îndreptati sa atace pe Eminescu, gasindu-l "boem de
o speta putin amabila, camarad incomod", om cu inspiratie "bolna-
vicioasa", de melancolie "mostenita", de cultura "superficiala" si alte
asemenea ineptii filistine. Mai onest într-un fel, fara atâta insidioasa
tehnica de savant, un Grama, teolog de la Blaj, gasi ca Eminescu n-a
fost "nice geniu, nice poet" si ca jugul lui e rusinos, caci ne e subjugat
"sânge din sângele nostru". Printre "criticii" vremii se pretuia în mod
deosebit cronicarul dramatic Al. Lazarescu-Laertiu (1830-1876).
|
