LITOTĂ
= Termenul provine din fr. litote, lat., gr. litotes "simplitate". L. desemneaza procedeul stilistic menit sa puna în lumina o idee ori un sentiment prin negatie sau atenuare. Citim în Cidul lui Corneille: "Nu te urasc" pentru: "Te iubesc!"; al optulea cânt din Paradisul pierdut de Milton ni-l prezinta pe Adam ca fiind foarte elocvent, în urmatorii termeni: "Limba nu-ti este lipsita de darul vorbei". Ceea ce fusese, desigur, la început un eufemism devine în veaacul XVII o forma a preziozitatii (v.) si a perifrazelor manieriste. Un personaj al lui Corneille vrea sa spuna ca dusmanii au fugit, printr-o L. tipic manierista: "si-n lipsa de razboinici, lupta înceta". Homer, Vergiliu, poetii medievali germani, Dante folosesc L. eufemistica. Un neam aprig devine la Vergiliu: "Non tarda gens" (Un neam ce nu-i zabavnic). La noi, Eminescu foloseste L. pentru a sublinia caracterul depreciativ: "Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul" (Scrisoarea I). L. este contrariul hiperbolei (v.): "Uite, zau, acum iau seama / Ca-mi sta bine-n cap naframa / si ce fata frumusica / Are mama!" (Cosbuc, La oglinda).
MAXIMĂ = Provine din fr. maxime, derivat din lat. med. maxima (sententia), "sentinta, cugetare, întelepciune formulata scurt, dar având cea mai mare generalitate". Sfera semantica a termenului este astazi diversificata: 1. Formulare cu caracter general, foarte importanta din punctul de vedere al vietii practice, al actiunii si conditiei noastre sociale, de tipul: "Nu îndrepta raul prin rau" - Herodot. În acest caz, ea se deosebeste de adagiu (v.), care denumeste o vorba înteleapta, un dicton, de obicei de provenienta antica; de apoftegma (v.), care are în vedere vorbele unui om ilustru rostite într-o împrejurare istorica însemnata; de cugetare, termen pe care-l atribuim oricarui gând formulat expresiv; de paradox (v.), ce asociaza termeni contradictorii, cu intentia de a surprinde si chiar brusca opinia generala; de precept, care are un înteles mai acuzat pedagogic si de sentinta, care cuprinde formulari succinte, cu preponderenta valoare morala si, în Antichitate, juridica, stiintifica etc. (de unde si stilul "sententios" al unor scrieri sau autori, adica stilul relativ "rece", expurgat de afectivitate si tintind la maxima generalitate, cu aparenta de lege). 2. Uzul comun atribuie M. o mare extindere, determinând-o sa înglobeze în cuprinsul ei si adagiile, aforismele, apoftegmele, cugetarile, paradoxurile, preceptele si sentintele, - în anume cazuri, chiar locutiunile, proverbele (v.) si zicatorile (v.), adica toate formularile succinte, populare sau culte, cu valoare morala, filozofica, religioasa, politica, juridica etc., ce se cunosc si circula în lume. De mentionat ca mai ales cu acest înteles s-a impus.
|
