"La vârsta iesirii din adolescenta"
|
L |
Lectura versurilor lui Rimbaud, în original sau în traducere, regasirea acestui autor ca referinta în studii precum La poésie éclatée de G. Poulet, simpatia mea fata de o anumita tipologie artistica, aflata sub semnul boemei, toate au avut un impact asupra mea în exercitiul continuu al autodefinirii ca poet si ca temperament creator. Ca si în cazul lui Baudelaire (abordat de Sartre în monografia sa, Cuvintele), lecturile din Rimbaud mi-au întregit o viziune fantasta si personala asupra vietii boeme cunoscute si din monografiile publicate de Editura Meridiane. Tablourile pariziene (semnate de Baudelaire) si Boema mea (miniatura lirica a lui Rimbaud) ma ajutau sa înteleg atmosfera unei epoci intrate în legenda si sa descifrez un mod de viata minata în fragilitatea ei de însusi contradictoriul structurii artistice a celor pentru care boema, betia, orgia, drogul, cultul viciului constituie o constelatie imperativa în planul eticii de creator.
În perioada unor exercitii poetice personale sub forma unor proze scurte, vag suprarealiste, am regasit interesul si motivatia de a reciti Iluminarile lui Rimbaud. În fapt, era vorba de o serie de Vitralii - cum le numisem atunci -, proze bazate pe imagism abrupt, soc expresiv si sintaxa fulguranta. Aceasta experienta coincidea în cazul meu cu transpunerea în expresie a unor viziuni plastice, pictura fiind pentru mine un limbaj complementar, la care apelam cu scopul de a retensiona discursul liric si a-l reorienta într-o directie noua. Într-o perioada de lecturi variate, hazardul m-a pus în fata unor proze semnate de Marc Chagall. Juxtapunerea incongruenta cu finalitate magica a imaginilor din tablourile acestui pictor, interpretarea fantezista si onirica a datelor unei icoane m-au facut sa asez în aceeasi perspectiva semantica creatiile pictorului rus si Iluminarile lui Rimbaud. Ca si când cei doi creatori ar fi apartinut aceleiasi lumi. Încercam o intensa bucurie în cunoasterea viziunilor lor crepusculare, cele ale unui eu disparat, pulverizat. Un eu migrator, care se dezintegreaza în experiente disparate, pentru ca apoi sa se reintegreze magic din elementele unei fulguratii nocturne.
Problema eului liric, a pluralitatii sale prin fiintare si expresie, m-a preocupat mult timp dupa data debutului meu editorial. Idealul unei scriituri fulgurante, bazate pe imagism, blocuri semantice disparate, blancuri în asezarea grafica a unor poeme, pe care, din spirit de contradictie, le numisem Sarbatori, ma preocupa.
Când, în integrala poetica Rimbaud, publicata de Editura Eminescu, am citit piesele cu titlu oximoronic Sarbatorile rabdarii, am avut sentimentul ca bifez înca o experienta revelatorie, legata de cunoasterea si integrarea câtorva elemente din acest tip de lirism. Rimbaud a fertilizat prin exemplul sau mitul poeziei care moare tânara, mitul poetului adolescent si teribilist. Poezia ca filosofie a saracului în anii '80 mi-a aparut a fi o formula existentiala compensatorie. Poemul Corabia beata situa existentialul în perspectiva cosmogonicului, prin eruptia de imagini siderale si maritime. Eul confruntat cu mitul calatoriei initiatice, cu sfidarea timpului si a spatiului era o figura provocatoare. Pentru noi, românii, aventura similara era sfârsitul continuu, o regresie lenta în sinele nostru profund sub patronajul spiritual al lui Bacovia, redescoperit si tematizat de Ion Caraion, poet disforic la rându-i, autor al eseului susnumit. Rimbaud, într-o lectura româneasca, solutia existentiala Rimbaud în contextul solicitarii totalitare românesti de sfârsit de secol si de mileniu, Rimbaud, termenul de comparatie pentru liricii nostri, beneficiind de cea mai urâta, dar si cea mai poetica limba cu putinta (dupa aprecierea lui E. Cioran), iata câteva coordonate mai obiective de apropiere de marele damnat.
Nascut în aceeasi perioada cu Eminescu, scriitorul francez face uz de aceeasi apropiere exploziva a hiperbolei de litota, a gratiosului de sublim si a sublimului de grotesc. Putem urmari la cei doi autori aceeasi pendulare între compozitia lirica de mici dimensiuni si poemul de anvergura vizionara sau satirica. Astfel, putem avea o receptare noua a poemului Împarat si proletar de Eminescu. Venind dinspre experienta simpatizantului Comunei, Rimbaud, cel care, apasând pedala mai mult pe grotesc, ofera o imagine demitizata a lumii occidentale, a credintelor si emblemelor burgheze, cu dezinvoltura, patos destructiv, cinism si cruzime.
Eul golit de orice vanitate devine un mic demiurg rau în exercitiul unei cruzimi gratuite.
Descinderea din retorica academica în structuri oximoronice dominate de categoria estetica a grotescului, trecerea de la dicteul febril la simetrii prozodice cristaline, dar toxice în continutul lor semantic, ritmicitatea când foarte abrupta, când detensionata, iata ce mi-au oferit recentele lecturi din Rimbaud.
Mitul tineretii damnate se conjuga la el cu nostalgia unei copilarii pure, aurorale.
Cum am spus, studiul lui Marcel Raymond - De la Baudelaire la suprarealism - mi l-a apropiat pe Rimbaud într-o perspectiva teoretica inedita prin dihotomia psihologica poet-vizionar. Am înteles ca orfismul în cazul sau avea o conotatie demonica. Tot astfel, studiul cartii Structurile liricii moderne de H. Friedrich asocia modernitatii destructurarea continua a triunghiului autor-opera-cititor, din perspectiva conceptelor negative, între care acela de transcendenta negativa.
De la o etapa la alta a formarii mele, Rimbaud a activat ca un ferment activ, directionându-mi lecturile în sensul unei lirici grave, apartinând fie lui Jorje Vallejo, fie lui Michaux. Asumându-mi o anume incisivitate în a simti/a exprima liric, mi-am intitulat o serie de poeme Exorcisme, cu constiinta ca Michaux îsi numise astfel câteva texte definitorii.
Acum, când citesc atâtea lucrari ale postmodernitatii si textualistilor, care vizeaza lumea structurata ca text si pe însusi poetul, purtând pe trupul experientelor extreme camasa de litere, textul rimbaldian îmi apare ca un memento expresiv si vertiginos:
Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri
Vazut-am cum un soare patat de-un mistic sânge
Cum draperia marii, fosnind sub zari se strânge
Rimbaud, prin exemplul sau existential, a conferit poetului misiunea de a schimba viata cu pretul oricaror experiente-limita, în care el se manifesta ca un alchimist al verbului, ca un martir, ca un damnat. Lectia lui Rimbaud nu poate fi asumata de nimeni cu nonsalanta, cu estetism. Versurile lui bolovanoase, minereuri radioactive într-o montura clasica de platina (alexandrinul) indica tentativa aproape suicida a poetului de a se desprinde de conventiile etice si sociale pentru a întreprinde pe cont propriu o aventura asociata cu reformularea eului în acelasi sens cu ceea ce spusese si Baudelaire:
"le moi est un autre
le moi est haďssable."
Tematica apocaliptica - asa cum indica exegeza de specialitate - a textelor lirice care se scriu în prezent indica sensul de evolutie a filonului rimbaldian. În fapt, poetul descinde în propriul infern pentru a se împartasi cu esentele sale nefericite si pentru ca astfel sa aiba puterea unui taumaturg, capabil sa dezvrajeasca lumea de tenebre. La capatul unei astfel de experiente toxice, izbucneste o lumina aurorala, pe care magicianul melancolic o primeste ca pe o cuminecatura. Asa cum anunta si M. Raymond în studiul sau: "poezia este chemata sa dea un raspuns în privinta destinului uman".
|
