Lectia Baudelaire

Lectia Baudelaire

harles Baudelaire este, neîndoielnic, unul dintre marii creatori ai literaturii moderne, spirit prodigios - profund si original - care a schimbat radical parcursul poeziei lumii, vizionar si initiator. Suntem cu totii impregnati de eforturile lui creative. El a despartit apele: de o parte, poezia obiect, mimetica, imagistica, pasiva, frumoasa, de cealalta parte, poezia perceptiva, subiectivizata, abisala, ofensiva, tensionata, problematizanta, reflexiva, autotelica, "travaliu de singularizare" (Laurent Jenny).

Baudelaire, socotit, cu usurinta, un discrazic, este, în realitate, un dezgustat de acumularea de conventionalism, de suficienta conservatoare 757d323h a traditiei, de frumusetea academica, goala de continut. De aceea, el refuza trecutul celorlalti si-si proclama prezentul sau, singular, virgin. Frumosul doctoral este sterp, comprimat de sine, vlaguit de semantica. Baudelaire reformuleaza notiunea esteticului, socotind frumos tot ceea ce genereaza idei, instiga imaginatia, multiplica figuralitatea realului, fara însa a depasi marca stilului de autor. Nu frumosul ostentativ, nud, retorizat, este apreciat de poet, ci frumosul discret, gândit, imanent, invizibil, care este intensiv si regenerativ, expresiv, frumosul poietic din descompunere, frumusetea mortii, care produce stari, gânduri. Un frumos în potentialitate, aflat permanent, pentru subtilul poet, într-o camera de asteptare, un act atipit, promitând voluptati, ecouri.

Baudelaire gândeste o estetica fenomenologica, o cunoastere creativa, recuperata din subiectivitate, arta ca experienta instantanee, atingerea unei plenaritati temporale prin tintirea totala a prezentului.

Pornind de la aceleasi întrebari existentiale, Baudelaire este reversul lui Dostoievski. El pluteste într-un univers artificial al unei individualitati utopice. În acest sens, se poate afirma despre poet ceea ce acesta afirmase despre Poe: "a fost o minte exceptional de solitara". Pe când Baudelaire socoteste ca arta autentica este morala în sine, prin valoarea sa, pravoslavnicul Dostoievski stie ca morala crestina este frumoasa fiindca este perfecta, iar scrisul este apanajul credintei.

Baudelaire reformeaza însasi mentalitatea actului de creatie, transformând scrisul într-un demers exclusiv estetic. Prin dandysm, modelul estetic devine un modus vivendi. Esteticul este imanent etic si mântuitor. Scrisul, singur, este destul pentru a izbavi. Poezia lui Baudelaire apare ca o manifestare a orgoliului creator al eului, conducând la o lustratie estetica. Poetul îsi însuseste uneori o atitudine histrionica, reprezentând tragismul în derizoriu, ecorsând fardurile, stratul estetic. În acelasi timp, în fondul sau, are imprimata o retractilitate aristocratica.

Poet al ambivalentelor absolute, firea lui se zbate între pietate si satanism, între inocenta si damnatie, într-un univers al dualismului în care spiritul si materia, binele si raul îsi pierd identitatea. Suferind de un soi de rau de luciditate, poetul se gaseste permanent în fata judecatii de apoi, atras în egala masura de rai si de iad, fulgerat în acelasi timp de Dumnezeu si de Satana. Se manifesta nu numai dualitatea naturii interioare, ci si reprehensiunea fata de mediocritatea pragmatica a civilizatiei timpului. George Calinescu observa: "Baudelaire e un romantic, abatut între real si ideal, un om care, prin urmare, îsi cauta refugiul în utopie".

Personalitate complexa, uneori contradictorie, poetul dezvaluie experiente plurale ale modernismului: clarobscurul, evazivul, forta adâncului, reveria, evanescenta, agonia vaporizarii, existenta în memorie, asaltul inaccesibilului, parfumul ca mesager inefabil prezent/absent, eruptiile spectrelor de semne, de simboluri, invizibilul prezent, revelator, transparenta sensibila, deschizând noi limbaje, expansiunea spiritului spre paradisuri (artificiale), betiile ratiunii si ale moralei. Eliberarea abisalitatilor este urmarea unui proces de denarcisizare, o apocalipsa a oglinzilor, de întoarcere la geneza. Astfel, satanismul, urâtul apar, în mod paradoxal, ca o exorcizare a frumosului.

Uimitoare este viziunea semiotica a universului, ca limbaj generalizat, "padure de simboluri", "repertoriu al tuturor metaforelor", "hambar de imagini si semne". Corespondentele sustin principiul poetic al lumii: "La Nature est un temple oů de vivants piliers/Laissent parfois sortir de confuses paroles;/L'homme y passe ŕ travers des foręts de symboles/Qui l'observent avec des regards familiers.//Comme de longs échos qui de loin se confondent/Dans une ténébreuse et profonde unité,/Vaste comme la nuit et comme la clarté,/Les parfums, les couleurs et les sons se répondent". Ideea aparuse si la Swedenborg. Lumea capata dimensiuni de expresivitate infinite, într-o simultaneitate iscoditoare si comunicationala, un mediu în întregime spiritualizat, dar familiar. Astfel, poetului i se reveleaza existenta unui logos universal, eul se disemineaza, este angrenat într-un concert nesfârsit. Nu mai este vorba de o oglindire imagistica a autorului, ci de o oglindire comunicationala infinita. Corespondentele lumii deschid toate limitele poeziei. Totusi, poezia nu-si pierde caracterul cosmic, de armonie si ordine, pentru ca Baudelaire este un vizionar riguros, care a înteles ca la capatul oricarui delir se afla o geneza, adica o ratiune.

Baudelaire a patruns în alcatuirea mea culturala, cum era si firesc, o data cu adolescenta. De aceea i-am perceput mai ales aspectele gestuale, teribile, imaginea mitica, si mai putin elementele de finete estetica si metafizica pe care le-am degustat mai târziu. Am fost influentat în chip general de autoritatea sa culturala.

Asupra poeziei române, înrâurirea lui Baudelaire este târzie, dar semnificativa. Titu Maiorescu preia, în 1867, prin intermediul sau, câteva idei din estetica lui Poe, pe care le aplica studiului O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867.

Influenta lui Baudelaire nu se exercita asupra primilor simbolisti români, cum ar fi fost normal, sau se exercita vag. Abia Bacovia preia elemente de constructie, de univers, fara filosofia estetica profunda a acestuia. Dominanta bacoviana este suferinta, cea baudelaireiana este voluptatea spirituala.

Arghezi îi este dator, în special, în poezia de început, dar se recunosc determinatii majore si, mai apoi, legate de tematica, de conotatiile satanice, de estetica urâtului (Flori de mucigai), lipsindu-i însa sistemul teoriei, destul de riguros elaborat, al modelului. Plasticitatea verbala argheziana este însa aproape reversul hieratismului baudelaireian, de interioritate, meditativ. La Arghezi, pâna si psalmii sunt semne ale orgoliului cognitiv uman, ale manifestarii exultantei fiintei, ale unei relatii familiare, directe cu sacrul. Nu rascumpararea spirituala (baudelairiana) este problema capitala a lui Arghezi, ci extinderea competentelor de cunoastere, teama de moarte, mesianismul cultural. Universul arghezian este vitalist, fecund în latura optimista, cosmica. La Baudelaire, spiritul substituie natura.

În privinta religiosului, se observa afinitati cu Cioran, misticul luciditatii. Amândoi sunt atrasi într-un mod fascinatoriu de splendoarea negativa.

si în poezia ultimelor decenii, postmodernista, sunt reperabile aspecte specific baudelaireiene, macabrul, hidosul, putrescenta, urâtul, imundul, dependente însa de alte rosturi programatice.

Cert este ca, dupa un secol si jumatate, lectia mondiala de poezie a lui Baudelaire este vie, captivanta, majora, nevestejita de curentele si de módele literare care i-au succedat.