"Limba nu este dinamica pentru ca se schimba - adica pentru ca schimbarea este un «fapt» - ci se schimba pentru ca natura ei este dinamica: pentru ca limbajul este o activitate libera, adica creatoare si « moare » când înceteaza sa se mai schimbe"[1]
Creativitatea lexicala nu poate fi înteleasa decât în cadrul teoriei generale a dinamicii limbii, dominata de ideea de schimbare.Înnoirea lexicului se realizeaza prin intermediul celor doua surse: împrumutul si creat 19219s1812t ia lexicala interna. Cuvântul împrumut trebuie redefinit ca sa poata fi folosit ca termen al metalimbajului, deoarece, daca ne gândim la sensul lui de baza, a împrumuta înseamna a da sau a lua de la cineva ceva sub rezerva restituirii[2] si este evident ca, daca prin cineva putem întelege pe vorbitorii limbii straine date (din vorbirea carora sunt luate cuvintele), nici nu poate fi vorba despre rezerva restituirii.
Împrumuturile de cuvinte nu se fac în mod deliberat(ca împrumuturile de lucruri materiale), decât în cazuri cu totul particular , si ar fi aberant sa se atribuie unor evenimente lingvistice o conditionare finalista, pragmatica, atâta timp cât cei care stapânesc limba de provenienta a împrumuturilor nu sunt constienti si nu pot observa ca cineva le ia ceva din patrimoniul lor lingvistic, deoarece acest patrimoniu nu scade cu nimic, ci îsi continua evolutia fireasca, potrivit normelor lui proprii.
Cu aceste precizari, se poate considera ca împrumuturile lexicale în vocabularul limbii române sunt inovatii de provenienta externa care constau din cuvinte si expresii luate de-a gata dintr-o limba straina si adaugate fondului lexical existent. Cu acest sens termenul împrumut lexical acopera o zona foarte larga în exprimarea cresterii cantitative a lexicului atât în diacronie, cât si în sincronie, de altfel, singurul aspect care intereseaza si care ne determina o oprire asupra termenilor neologism si neologic.
Se numesc neologisme împrumuturile si formatiile lexicale realizate în epoca moderna a limbii române si adaptate sub raport semantic.
Etimologic vorbind, prin neologism întelegem orice cuvânt nou aparut într - o limba oarecare, indiferent daca acesta este un împrumut sau reprezinta o creatie interna a limbii respective prin derivare, compunere ( cf. grec. néos nou si lógos cuvânt, vorba ).
Termenul neologism (cuvânt nou) cunoaste doua acceptii: în sens larg, este neologism orice cuvânt, împrumutat sau creat prin mijloace interne; în sens restrâns, numai cuvântul strain, împrumutat la o data nu prea îndepartata, se numeste neologism.Se considera neologisme cuvintele împrumutate în perioada de timp acoperita de conceptul limba româna contemporana, cuvinte adaptate sub raport semantic si despre care vorbitorii au constiinta ca sunt cuvinte noi. Împrumuturile neadaptate, cele care nu s - au diferentiat prin nici o trasatura semantica de sinonime ale lor, sunt barbarisme, iar cele care sunt pastrate intentionat cu forma si sensul din limbile împrumutatoare sunt xenisme.
Neologismele constituie partea cea mai consistenta a fenomenului numit neologizare. Amploarea procesului de neologizare, manifestat mai ales prin împrumut lexical, începând masiv, cu primele decenii ale secolului trecut - din franceza si din latina, în general din tezaurul latino - romanic - a provocat o criza de comunicare între generatii si între straturi sociale polare, fapt cunoscut din literatura dramatica a vremii si din interventiile directe în defavoarea împrumutului lexical, însa cel mai adesea, neologismele au avut câstig de cauza. Astazi, domina , cantitativ, împrumutul din engleza, limba germanica în care cele mai multe neologisme provin din latina si limbi romanice.
În lucrarea lor despre neologisme Jean Prouvost si Jean-François Sablayrolles situeaza dificultatile legate de neologisme pe doua paliere (a caror problematica ne propunem sa o atacam mai departe în acest articol, în special în perspectiva limbii române): conceptul <neologism> este mult mai complex si nu poate fi cuprins, delimitat prin eticheta atât de simpla a "noului" iar dincolo de neologism cercetatorul care ar vrea sa-l defineasca/descrie, este confruntat cu un proces, nu mai putin complex, si anume acela de formare a acestor noi unitati lexicale, pe care nu îl poate trece cu vederea si nici nu trebuie s-o faca.
Mai trebuie spus ca neologismele "îmbatrânesc" repede si dispar poate si pentru ca se difuzeaza foarte rapid: un studiu efectuat în Germania arata ca, în cazul terminologiilor tehnice, daca în secolul al XIX-lea durata medie de viata a unui termen era de 30 de ani, în anii '30 ai secolului trecut ea era deja de doar un an, uneori si mai putin. În universul nostru marcat de instantaneitatea comunicarii, ceea ce înseamna si difuzarea foarte rapida, daca nu instantanee, a cuvintelor noi, durata sentiment neologic se restrânge prin urmare drastic.
Neologia presupune inovatie, creativitate lexicala cu respectarea regulilor de producere a unitatilor lexicale incluse în sistemul lexical al limbii în care are loc procesul de creatie, ceea ce implicit arata de ce nu sunt de dorit împrumuturile; ea trebuie considerata le dintr-o perspectiva mai dinamica, în care sunt capacitate disponibilitatile de înnoire ale fiecarei limbi. De asemenea, neologia trebuie sa functioneze atunci când exista necesitati denominative, adica în cazul vidului terminologic.Nu trebuie sa uitam si faptul ca în definirea neologiei trebuie incluse si tehnicile, procedeele de formare a unitatilor lexicale noi.
De asemenea se precizeaza ca neologismul prezinta noutate pentru limba care-l împrumuta, nu si pentru limba din care este luat, desi, în general, si acolo are uneori caracter neologic. si celelalte cuvinte mai vechi au avut la început un regim asemanator cu al neologismelor, pe care însa, datorita uzajului, l-au pierdut. Aceasta înseamna ca un cuvânt este un neologism atâta timp cât este simtit ca o noutate, iar caracterul neologic al cuvintelor cunoaste diferite grade, daca privim lucrurile de pe pozitiile evolutiei limbii. La stabilirea acestei gradatii trebuie avut în vedere criteriul timpului si al frecventei
Studiul provenientei neologismelor tine, în mare parte, de etimologia externa, cuvinte mostenite din substratul dacic sau din substratul latin popular, cât si cuvintele si expresiile de suprastrat, adica de împrumuturile facute dupa formarea, în aspectele ei esentiale specifice, a limbii române, din limbi precum greaca bizantina ( primele împrumuturi ), slava meridionala ( de sud sau bulgara veche ), maghiara, turca, limbi neoslave s.a; studiul formarii cuvintelor românesti ( si care trebuie considerate a fi de origine româneasca ) apartine, prioritar, de etimologia interna; intra, aici, si studiul originii expresiilor si al originii afixelor, sinapselor si îmbinarilor uzuale create în limba româna.
Neologismele sunt inovatii care afecteaza cel putin raporturile unitatilor lexicale în sistemul vocabularului românesc, deoarece, cel putin în faza incipienta a patrunderii lor în circulatie, nu sunt motivate ca structuri lingvistice.
Cauzele inovatiilor lexicale prin împrumuturi de cuvinte neologice sunt de natura sociala: se împrumuta cuvinte care semnifica aspecte noi ale culturii materiale si spirituale ale comunitatii lingvistice românesti, ceea ce înseamna ca atât semnificantul, cât si semnificatul, sunt inovatii si îmbogatesc simultan atât patrimonial lingvistic, cât si câmpul de referinta semantica extralingvistic, constituind o expansiune cantitativa si calitativa.
Putine sunt inovatiile lexicale prin împrumut care-si pastreaza statutul fonetico-fonologic si lexical avut în limba de origine si care, mai ales,nu se încadreaza într-o paradigma morfologica.Adaptarea este un fenomen natural determinat de presiunea sistemului, iar aspectele ei depind de un întreg complex de împrejurari. Împrumuturile se grupeaza, în primul rând, în clase lexico-gramaticale, potrivit distributiei si, deci, valorii lexicale si gramaticale, adaptarea având caracter sistematic dupa normele limbii române.
Fara a intra în amanunte, trebuie amintit ca adaptarea are si alte cauze: vorbitorii nativi ai românei au anumite deprinderi articulatorii, o anumita baza de articulare, dupa care se modeleaza si forma cuvintelor împrumutate departându-se de pronuntarea din limba de baza. De aceea, în adaptarea cuvintelor straine, un mare rol are analogia, adica apropierea de aspectul formal al cuvintelor existente în limba care împrumuta.
Adaptarea este un proces de oarecare durata, cu perioade de fluctuatii, pâna când cuvântul îsi gaseste forma potrivita care sa- l fixeze în sistemul existent.Durata perioadei de adaptare depinde mai ales de frecventa în circulatie a cuvântului. În multe cazuri, adaptarea nu se face de la sine, ci este determinata de unele dezbateri teoretice, de interventia cercurilor cointeresate în actiunea de cultivare a limbii.
Heliade Radulescu a avut un mare rol în stabilirea unor normative principale pentru adaptarea neologismelor, chiar la începutul perioadei în care împrumuturile au început sa constituie o problema de prim-plan a vocabularului românesc. El arata ca "Trebuie sa ne împrumutam, dar trebuie foarte bine sa bagam de seama sa nu primim ca negutatorii aceia care nu-si iau bine masurile si ramân bancruti (mofluzi). Trebuie sa luam numai acelea ce ne trebuie si de acolo de unde trebuie si cum trebuie " .
Neologismele limbii române contemporane sunt de origine foarte variata, din limbile clasice -greaca si latina-, din limbile romanice -mai ales din franceza -, din limba rusa si din limbile germanice -germana si mai ales din engleza. Ca orice împrumut, si cele lexicale presupun un anumit contact între limba româna si limbile de origine, adica existenta unor situatii de bilingvism, a unui numar mai mult ori mai putin însemnat de vorbitori bilingvi care sa asigure un contact de-ajuns de puternic, un climat socio-cultural si lingvistic adecvat, pentru a asigura introducerea în limba româna a cuvintelor straine.
Desi cuvântul inovatie are, în vorbirea obisnuita, o conotatie mai curând favorabila, în contributia citata, Th. Hristea împarte inovatiile lingvistice în negative si pozitive si prezinta unele criterii pentru evaluarea lor în acesti termeni calitativi.
Inovatiile pozitive "contribuie la uniformizarea, sistematizarea si simplificarea sistemului". În virtutea acestui fapt, asemenea inovatii "au sanse de generalizare", ceea ce trebuie înteles în sensul ca ele au sanse de a fi adoptate si de catre vorbitorii instruiti si, ca urmare, de a fi acceptate, în cele din urma, în norma limbii literare, inclusiv în forma ei codificata. Pe de alta parte, caracterul pozitiv al unei inovatii nu mi se pare o conditie suficienta pentru adoptarea ei ca norma, pentru aceasta fiind necesara, pe lânga aceasta latura obiectiva, si satisfacerea factorului subiectiv, constând în acceptarea ei de catre partea cea mai instruita a comunitatii lingvistice respective.
În ce priveste inovatiile numite de Th. Hristea negative - care constituie obiectul principal al articolului sau -, deducem, prin contrast cu cele pozitive, ca, în termeni lingvistici, ele sunt abateri de la norma lipsite de justificare structurala. Ele nu-si au deci originea în imperfectiuni ale sistemului lingvistic si nu duc la înlaturarea unor astfel de imperfectiuni. Inovatiile negative neducând, deci, la îmbunatatirea sistemului, ci, dimpotriva, la degradarea lui, în cazul multora dintre ele "nu mai putem vorbi de "evolutie", ci de o adevarata involutie lingvistica"[6] (Hristea (2002), 187, subl. Th. H.).
Autorul exemplifica inovatiile negative prin fapte de limba din domeniul fonetic si mai ales lexical (inclusiv al formarii cuvintelor) si stilistic, si mai putin din cel gramatical: pronuntari (inclusiv accentuari) gresite ale unor neologisme si ale unor nume proprii românesti si straine; "familiarisme", "argotisme" si "vulgarisme" (cuvinte si expresii) folosite într-un context nepotrivit; cuvinte pur si simplu stâlcite; formarea gresita sau folosirea improprie a unor derivate; confuzii paronimice; structuri pleonastice; utilizarea deformata sau improprie a unor "frazeologisme" straine, inclusiv latinesti s.a.
|
