Lucian Blaga - Gorunul
Inclusa în volumul de debut al poetului, "Poemele luminii" din 1919, poezia reprezinta o profunda meditatie filosofica pe tema ireversibilitatii temporale si a mortii.
Poezia se deschide printr-o secventa care defineste spatiul meditatiei poetice. Eul liric este surprins în relatie cu lumea la care se raporteaza si ale carei imagini le percepe cu o deosebita acuitate a simturilor. Atrag atentia în 737d311h acest sens vebele de persoana intâi singular ("aud") ca si prezenta pronumelor personale de persoana înâi singular în dativ ("îmi pare", "îmi curg").
Senzatia pe care acesta o traieste este de cufundare în liniste, în lumina, în departele care-l izoleaza de lume, în absolutul cu care comunica. Sugestiva în definirea atmosferei este metafora "limpezi departari", sugestie nu doar a izolarii de lume ci si a limpezimii, a luminii, a linistii coplesitoare.
Senzatia este traita de poet ca o ipoteza aberanta a simturilor. El traieste senzatia ca linistea coplesitoare invadeaza nu doar lumea exterioara, ci întreaga sa fiinta.
Asistam de fapt la un transfer al senzatiilor din exterior în interior si invers. În departari, în pieptul unui turn, clopotul base asemeni unei inimi si prin venele poetului pare sa nu mai curga sânge ci liniste. Raportul eu liric - realitate se defineste astfel ca unul de identificare "si-n zvonuri dulci îmi pare/ Ca stropi de liniste îmi curg prin vine, nu de sânge".
Urmatoarea secventa a poeziei concretizeaza spatiul meditatieie poetice - un gorun din margine de codru. Imaginea dobândeste deosebita forta de sugestie prin asocierea metaforei marginii - granita demarcatoare între doua lumi, a aproapelui si a departelui si, probabil, a vietii si a mortii. Metafora se regaseste de altfel si în poezia eminesciana "Mai am un singur dor", "La marginea marii".
Secventa se deschide printr-o invoctie retorica ce implica participarea afectiva intensa si introduce în acelasi timp motivul comunicarii om - natura ca sugestie a identificarii destinului omului si celui al gorunului.
Din punct de vedere structural am putea distinge în cele doua secvente poetice ale poeziei existenta a doua sfere sematice: una a eului liric care graviteaza in jurul cuvantului "liniste", cea de-a doua, a gorunului, definind sensul devenirii sale.
Sfera sematica a cuvantului "liniste" se defineste treptat, de la imaginea stropilor de liniste ce invadeaza fiinta poetului, curgand prin vene, la cea a pacii care patrunde cu aripi moi, intr-o miscare lenta, insiduasa si pana la linistea pe care poetul o traieste intre scandurile sicriului. Este evident ca acest cuvand capteaza din context semnificatia mortii, percepute nu ca realitate, ci ca ipoteza. E un presentiment al mortii caracteristic lirici blagiene, conceptia rilteana, potrivit careia moartea s-ar naste chiar in interiorul vietii. Atrag atentia in acest sens interogatia retorica ca si adverbe ca "poate ca", "pesemne". In fata acestei ipoteze, eul liric isi defineste atitudinea, amintind de seninatatea specifica ciobanului din "Miorita" in fata mortii. Este in atitudinea eului liric deopotriva senzati abandonarii fiintei poetului acestei stari de liniste care-l copleseste ("ma-nvinge"), dar si durere (verbul "zac") si, in acelasi timp, dragoste de viata. Sugestiva devine in relevarea acestei ultime idei imaginea frunzei jucause care dezmiarda.
Pe de alta parte, definind sfera sematica gorunului, autorul sugereaza ideea identificarii celor doua destine, cel a omului si cel a copacului riguros, sub semnul celeiasi ireversibile scurgeri a timpului. Implacabil, evolutia gorunului, sensul devenirii lui, se realizeaza spre moarte. In trunchiul riguros al copacului, in trupul sau - simbol al vietii - cresc scandurile si apoi sicriul.
La aceasta evolutie a gorunului dinspre viata inspre moarte participa afectiv eul liric. El inregistreaza dureros fiecare etapa a trecerii. Atrag atentia verbele perceptiei "simt, "ascult" ("cum creste-n trupul tau sicriul")
In relevarea ideii identificarii destinelor celor doi, valoare stilistica deosebita dobandeste, spre finalul poeziei, repetitia "sicriul/ Sicriul meu".
Finalul poeziei pune accent asupra ideii ireversibilei scurgei a timpului pe care eul liric o percepe dureros. Sugestiva devin in acest sens revenirea in final asupra invocatiei retorice: "gorunule din margine de codru".
Prin sentimentul pe care-l exprima tonalitatea dominanta a poezie, "Gorunul" ar putea fi caracterizata ca elegie filosofica.
Modernitatea acestei creatii este relevata, deci, nu atat in ideea poetica exprimata, cat in modul de realizare artistica. Metafora revelatorie este si in aceasta poezie procedeu stilistic fundamental. Pe de alta parte, ideea poetica se defineste firesc, eliberata de constrangeri de ordin formal. Blaga adopta versul liber. Pe de alta parte, tonalitatea elegiaca imprimata poeziei este evidentiata si de muzicalitatea interioara a versurilor, de alternanta versurilor lungi cu cele scurte. Uneori, un vers se reduce la un singur cuvant atunci cand poetul intentioneaza sa puna accent asupra unei idei sau imaginii. Fluenta ideilor este asigurata, de asemenea, de prezenta unui procedeu de constructie numit iugarubament care consta in ruperea structurii sintactice si continuarea ei in versul urmator.
|
