Lucian Blaga: Mesterul Manole

Lucian Blaga: Mesterul Manole

În teatrul lui Blaga, ca si în teatrul expresionist, personajele nu sunt decât simboluri pentru fortele stihiale ale vietii. În consecinta, la baza conflictului dramatic vor sta contradictiile dintre aceste forte, care actioneaza în spatele personajelor, si nu motive psihologice sau sociale, determinabile istoriceste.

Drama Mesterul Manole a fost publicata la Sibiu în 1927. Peste doi ani în 1929, la 6 aprilie, piesa vedea si lumina rampei, în premiera absoluta, pe scena Teatrului National din Bucuresti. Piesa se sprijina pe cunoscuta legenda a Manastirii Argesului, iar autorul altoieste pe sensul metaforic al baladei populare ideea ca tot ce e cu adevarat durabil se obtine prin jertfe. Cunoscuta tema a jertfei zidirii este cunoscuta la toate popoarele din sud-estul Europei, dar balada româneasca este unanim recunoscuta ca fiind cea mai aleasa întruchipare artistica. Înnoirea si înnobilarea acestui mit stravechi prin valorile nemuritoare dobândite de îndrazneala, tenacitatea si jertfa generatiilor mai noi este strâns legata de bogatia, stralucirea si unicitatea arhitectonica a manastirii de pe Arges.

Lucian Blaga comprima datele oferite de partea introductiva a baladei si expozitiunea dramei începe cu motivul surparii zidurilor. Derutat si aproape descurajat de acest fenomen de nepatruns, Manole masoara si socoteste în odaia sa de lucru, în prezenta staretului Bogumil si a unui personaj ciudat Gaman, care doarme întins pe dusumea un somn agitat, bântuit de vedenii terifiante, ce-l fac uneori sa tresara si sa se comporte în nestire. Staretul Bogumil are pentru situatia desperata în care se afla constructorii o singura solutie - jertfa. Pentru Manole, jertfa unei fiinte umane este irationala si el continua sa se framânte în nehotarâre. Conflictul dramei începe în momentul în care intra în scena Mira, sotia lui Manole. Mira cunoaste framântarea interioara a sotului sau si a înteles sfatul staretului Bogumil. Între cei doi soti are loc un schimb de replici, la care contribuie si Gaman în visurile sale, din care Manole întelege ca sfatul staretului Bogumil nu e lipsit de tâlc, dar în acelasi timp îsi da seama si de puternica dragoste ce-i leaga pe cei doi soti. Acum conflictul e clar si definitiv instalat; el e de natura interioara, izvorât din înfruntarea luciditatii mesterului care construieste înca multe altare, cu necesitatea, care pentru Manole e irationala, de a sacrifica un om, si nu pe oricine, ci pe propria-i sotie. Elementele conflictului sunt, asadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru constructie, pe de alta, intensa dragoste pentru viata, pentru frumusetea si puritatea ei, toate întruchipate de Mira. Manole este obligat de jocul sortii sa aleaga între biserica - simbol al Vocatiei creatoare - si Mira - simbol al vietii, al dragostei, al puritatii omenesti: biserica si Mira sunt cele doua "jumatati" ale personalitatii eroului. Fara una din ele, mesterul e anulat ca om. Constatam deci un echilibru perfect al fortelor conflictului, si de aici caracterul tragic al acestuia. Blaga va insista asupra acestor framântari interioare, facând din personajul sau un erou de tragedie antica, acolo unde balada rezolva aparent simplu - mai mult prin sugestie - un conflict stârnit de clarificarea în vis a cauzei prabusirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic pentru ca e fara iesire. Iesirea din conflict nu poate avea loc decât prin moartea eroului, o moarte necesara, fara îndoiala, iar nu o sinucidere, cum 24324j922y am fi tentati, poate, sa credem, sau o moarte accidentala, ca în balada. Întreaga desfasurare a actiunii releva conditia tragica a creatorului de valori durabile, aflat în lupta cu propriul sau destin.

Iar dincolo de aceasta semnificatie, mitul confera momentului întelesuri nebanuite. Metafora femeie-biserica, devenita transparenta prin însasi desfasurarea actiunii, trimite cu gândul la vocatia zamislirii, în care biserica e simbol al plasmuirii, unei valori estetice eterne, asa cum femeia reprezinta simbolul eternitatii prin neclintitul ei destin de a perpetua, nascând, Omul. Din acest punct de vedere în conceptia lui Blaga Mira nu este un personaj cu o identitate sociala si temporala precisa, e un simbol, si în acelasi timp, un purtator de cuvânt al autorului, care o data cu desfasurarea întâmplarilor descifreaza si semnificatiile lor. În acelasi fel trebuie vazut si Gaman, personaj stihial el însusi si simbol, totodata, al fortelor irationale dezlantuite împotriva rationalului. Manole, desi simbol si el ca mai toate celelalte personaje, evolueaza totusi ca un caracter cu o puternica si problematica personalitate, cu o individualitate distincta, traindu-si intens si neabatut destinul sau de martir al frumosului etern.

Dar întâmplarile se precipita. Zidurile cad din nou si mesterii lui Manole sunt tentati tot mai mult de ideea abandonarii lucrarii. sI, ca si cum noul esec nu era de ajuns, din partea lui Voda un sol aduce un ultimatum. Mistuit de arderea patimii sale creatoare si urmarit de ideea jertfei, Manole fagaduieste spre uluirea zidarilor o noua încercare. Cu raspunsul dat de Manole lui Voda actiunea se apropie de punctul culminant. Dar complexitatea compozitionala a dramei izvoraste din complexitatea personajului ei principal. În permanenta Manole evolueaza pe doua planuri fundamentale aflate într-o strânsa conditionare reciproca: unul psihologic si unul al faptelor. În ordine psihologica, actiunea ei, si o data cu ea, personajul atinge punctul maxim al încordarii în momentul hotarârii de a jertfi (când Manole spune solului ca "biserica se va ridica", hotarârea e definitiva); în ordinea faptelor, punctul culminant e marcat de zidirea Mirei în temeliile bisericii.

Solul pleaca si Manole trebuie sa desluseasca zidarilor tâlcul fagaduielii lui. Unii vor sa-l paraseasca, dar marele mester le strecoara în suflet sentimentul unui destin implacabil care cere o jertfa. Hotarârea e pecetluita prin juramânt. Dupa trei zile de asteptare înfrigurata, în care mesterii se istovesc în tot felul de banuieli de încalcare a juramântului, ale unuia, împotriva celuilalt si ale tuturor împotriva lui Manole, apare Mira. Se face un nou pas spre împlinirea unui destin. Mira însa vine pentru a preîntâmpina un omor pe care-l face raspunzator pe staretul Bogumil. Trecând prin chinuri mai presus de puterea unui om, Manole încearca sa evite jertfirea Mirei, dar zidarii sai îl constrâng cu virtutea juramântului facut. Acolo deci unde balada încerca evitarea zidirii Anei prin invocarea fortelor naturii, Blaga îsi pune eroul în confruntare directa cu propriii sai colaboratori pentru a releva finetea mecanismelor sufletesti antrenate în trairea de catre marele mester a propriului sau destin. În balada natura era un personaj oarecum exterior într-o întâmplare oarecare; nevoile teatrului modern obliga pe poet la întruchiparea fortelor naturii în oameni. Dramatismul va fi mai intens, data fiind confruntarea directa dintre ei. Manole împlineste destinul, caci patima de a zamisli frumosul e neînduratoare. În psihologia framântata a lui Manole, momentul hotarârii de a jertfi, reprezinta în ordinea luptei omului cu natura, la scara istorica, momentul transfigurat artistic al neutralizarii opozitiei dintre natura si cultura. Manole e aici, prin sacrificiul facut, un erou civilizator, care da oamenilor o noua valoare, etern-durabila, asa cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le daduse focul.

Blaga nu paraseste nici o clipa conditia omului. Zidarii traiesc din plin febra constructiva a celorlalti, dar obsesia vaierului care razbate din zid si comportarea Mirei în ultimele ei clipe de viata îl robesc tot mai mult. Tot mai puternica devine constiinta ca pentru el, ca individ, sacrificiul nu mai înseamna izbânda, ci secatuirea tuturor puterilor sufletesti. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificarii celei mai de pret fiinte, care-i apartinea trup si suflet, în gestul suprem al renuntarii nemaigasind iarasi nici un sens, Manole se razvrateste împotriva propriei sale fapte si a celui care i-o ceruse si vrea sa sparga zidul pentru a-si elibera iubita. Dar zidarii îl opresc: biserica pe care o concepuse, opera pentru care sacrificase totul nu mai apartine autorului ei, ci eternitatii. G. Calinescu gaseste în aceasta scena esenta clasica a interpretarii "pe care o da L. Blaga mitului Mesterului Manole... Mesterul vrea sa darâme biserica, dar norodul îl da la o parte. Multimea nu vrea sa stie de autor, el nu recunoaste decât opera".

Finalul dramei din nou se disociaza de balada. În balada, dupa terminarea bisericii, marele mester declara, ca vrea sa construiasca "Alta monastire,/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasa/ si mult mai frumoasa!". În drama, insistenta autorului se concentreaza asupra conditiei dramatice a creatorului, de unde gestul de razvratire împotriva propriei lui opere. Biserica ramâne dreapta Ea are acum zugraveli, clopote si carti. Domnitorul vine cu alai sa vada minunea si sa se bucure de stralucirea ei. Boierii si calugarii însa îl acuza pe Manole de crima si socotesc biserica lui "întâiul lacas al lui Anticrist". Acest conflict în aparenta secundar nu este, de fapt, altceva decât exteriorizarea unor contradictii existente în sufletul lui Manole, înca de la începutul dramei. El se si manifesta de altfel prin dezacordul dintre marele mester si staretul Bogumil si prin ezitarile lui Manole de a se hotarî asupra jertfei. Izvorul acestei contradictii se afla în incompatibilitatea mitului precrestin al jertfei cu religia crestina, care nu accepta ideea uciderii. Se clarifica astfel sensurile mitice pe care le aduce în drama Bogumil, calugar atemporal, altfel decât calugarii care cer osândirea lui Manole pentru crima. Dar osânda nu mai ajunge la marele mester. El si-a depasit conditia, cucerind eternitatea si atingând absolutul prin creatia sa zamislita din suferinta. Judecarea lui Manole prin raportarea la cea ce tocmai ispravise nu mai e posibila. El nu mai apartine clipei, nici macar timpului istoric, ci pur si simplu timpului. Nu întâmplator Blaga îsi localizeaza drama pe Arges în jos, dar într-un timp mitic românesc, adica într-un timp initial, fara determinare precisa, în care se încheaga, prin expresia miturilor, situatiile arhetipale, etern repetabile, ale unui popor, în speta poporului român.

Multimea însasi care-l apasa pe Manole împotriva calugarilor si boierilor, sanctifica esenta mitica a eroului: "Noi strigam, boierii urla, noi aparam, calugarii osândesc - toti suntem jos, Manole singur e sus, singur deasupra noastra, deasupra bisericii!" La propriu si la figurat, caci Manole se urca în adevar în turla, trage clopotul, dupa care se arunca în gol.

Propria lui moarte, eterna ca orice moarte, îi eternizeaza opera. Astfel amândoi, autor si opera, ating absolutul.

Desi Manole este cel ce filtreaza întreaga putere si forta a jertfei, zidarii nu ramân nici ei straini de suferinta se de ideea ca au dat minunii cladite de ei tot ce aveau mai bun, inclusiv linistea si echilibrul sufletesc. Ei au învesnicit capodopera lor cu propriile lor suflete.

Dupa cum stim balada se încheie cu moartea tuturor constructorilor, semnificatie nu numai a sacrificiului total, dar si a razbunarii voievodului egoist care vrea sa fie singurul ctitor al unei asemenea capodopere. Blaga lasa în viata pe mesteri ca pe niste dovezi vii si concrete ale adevarului ca marile izbânzi ale omului vor cere neîntrerupt noi si mari sacrificii umane. În esenta lor, fiecare dintre zidari e un Mester Manole.

MESTERUL MANOLE- comentariu literar -

Lucian Blaga Aceasta splendida drama, comparabila in literatura universala cu ceea ce au scris Dante si Goethe, este capodopera lui Lucian Blaga, unul din marii dramaturgi interbelici. Dramaturgia lui cuprinde opere literare reprezentative care se inscriu, ca perioada de creatie si aparitie, intre anii 1921-1965: Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Daria (1925), Mesterul Manole (1927), Avram Iancu (1921), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965). 34766ung49qxx2f In anul 1927, Lucian Blaga avea sa publice, la Sibiu, drama "Mesterul Manole", pentru ca in 1929, la 6 aprilie, piesa sa cunoasca premiera absoluta, pe scena Teatrului National din Bucuresti. "Mesterul Manole", care este denumit de catre G. Calinescu "mitul estetic" ca rod al suferintei, cunoaste de la publicarea baladei de catre V. Alecsandri in 1852, multe abordari in toate genurile literare. In 1964, Gh. Ciompec identifica numai in poezie peste 50 de creatii inspirate din mitul respectiv. Unicitatea baladei romanesti, in ceea ce priveste valoarea artistica, este legata si de perfectiunea edificiului crestin - unic prin arhitectonica sa - Manastirea de la Curtea de Arges. Preluand cunoscuta balada, Lucian Blaga va da originalitate operei, adancind si largind motivele baladei din perspectiva expresionismului, ce-i permite scriitorului sa dea realitatii o expresie noua,prin raportarea lucrurilor la absolut si printr-o patetica participare la imaginile create. nx766u4349qxxx

Drama poarta dedicatia: "Lui Sextil Puscariu" - renumitul lingvist clujean care a contribuit la lansarea poetului inca din 1919 - si cuprinde cinci acte, constituite intr-o gradatie, ce duce la deznodamant. Dupa ce enumera personajele: Voda, Manole, Mira, Staretul Bogumil, Gaman, zidarii (care nu au nume, unii din ei, cu unele precizari privind indeletnicirile: Intaiul - a fost candva cioban; Al doilea - a fost candva pescar; Al treilea - a fost candva calugar; Al patrulea - a fost candva ocnas; apoi de la al cincilea pana la al noualea fara alte precizari), un baiat de curte, copii si ajutoare, un sol si doi sulitasi, trei carutasi, boieri, calugari, femei, norod si robi - Lucian Blaga face urmatoarea precizare in legatura cu locul si cu timpul actiunii dramei: "Locul actiunii: pe Arges in jos. Timpul mitic romanesc".

Actul intai ne introduce in camera de lucru a Mesterului Manole, intr-un decor propice meditatiei grave - lumanari aprinse pe masa, pe blidar, in fereastra. Pe masa, dupa precizarile autorului, se vede un chip mic de lemn al viitoarei biserici. Staretul Bogumil, in fata mesei, priveste drept inainte si clipeste repede din ochi. Gaman, figura ca de poveste, cu barba lunga impletita, cu haina de lana ca un cojoc, doarme intr-un colt, miscandu-se nelinistit in somn. Mesterul Manole la masa, aplecat peste pergamente si planuri, masoara chinuit si fragmentat. Este noaptea tarziu. Aceste precizari pe care le face autorul, precum si cele care deschid actele urmatoare evidentiaza claritatea discursului poetic, intr-un cadru foarte bine stabilit. De o mare insemnatate sunt si celelalte indicatii scenice, de miscare, de reactie psihologica mai ales, care contribuie la caracterizarea personajelor, dat fiind faptul ca drama este constituita intr-o maniera moderna, cu un decor redus, care subliniaza ideile textului.

Este folosit jocul de lumini care adanceste si lumineaza misterul; jocul scenic este marcat de gesturi modelate si de pauze meditative.

Fiind o drama de idei filozofice, autorul urmareste ca spectatorul sa contemple un om in care sa se regaseasca, sa traiasca intens drama unei vieti superioare, pline de tensiune, activa, pusa mereu in fata unor alternative contrastante.

Drama nu mai incepe ca balada, cu alegerea locului pentru manastire, pe un zid vechi, neispravit si parasit. Constructia se concepe tot in spiritul traditiei: "Intru-un loc incercat-am sa-l ridicam pe moaste. In alta parte apa unui rau am ridicat-o din albie, ca sa cladim pe temelie curata. Peste morti am incercat.".

Alegerea locului inseamna la Blaga contactul cu spiritualitatea originara, cu elementele simbolice: viata, moarte, apa, morti.

Intriga se contureaza inca din primul act, prin motivul jertfei, anuntat de staretul Bogumil si de Gaman.

Bogumil semnifica doctrina religioasa cu originea in Asia Mica, cunoscuta sub numele de bogomilism, dupa numele calugarului bulgar Ieremia Bogomil. Doctrina concepe puterile supranaturale ca expresie a doua principii universale: al binelui, reprezentat de Dumnezeu, si al raului, reprezentat de Satana.

Gaman este, de asemenea, un personaj ce simbolizeaza mentalitatea primitivului care, in conceptia lui Blaga, reprezinta fortele magice. Gaman asista in somn la manifestarile spiritelor negative. Magicul explica faptul ca zidurile se surpa pentru ca nu sunt contracarate de o alta forta. Manole refuza ideea, ceea ce va adanci conflictul dramatic, pentru ca Gaman intruchipeaza si un personaj in actiune.

Neastamparul demonic care-l stapaneste pe Manole pentru a realiza un lacas de preamarire pentru divinitate este infruntat de Bogumil - care dezleaga enigma nerealizarii prin jertfa de om...

Raspunsul privind jertfa il primeste de la Gaman: "... Manole, sunt mai batran decat... Manole, de sfarsit nu sunt departe. Mestere - biserica ta - ma vreau cladit in ea eu!" . Atitudinea lui Gaman, replica sa sugereaza aspiratia spre nemurire, el inscriindu-se in categoria personajelor arhaice care aspira la realizarea unor valori nemuritoare perene.

Mira, femeia "adusa de peste apa", este simbolul puritatii, al jertfei care intelege tragismul situatiei lui Manole, in neputinta sa de a renunta la creatie. Pasiunea lui este manata de un destin necunoscut, ca in tragedia moderna, si in care "vointa omeneasca se impleteste cu destinul, omul nu este tarat de destin, ci destinul este dus la implinire de vointa omeneasca."(Liviu Rusu)

Actul al doilea este semnificativ pentru scena "Juramantului", pe care il vom regasi in toate celelalte acte, asa cum am aratat mai sus.Manole este surprins de mesteri cum cerceteaza ruinele bisericii: "Ce tot cerceteaza Mesterul Nenoroc?"Discutia intre Manole, mesteri si Solul venit de la Voda capata si ea un caracter dramatic. Certitudinea reusitei este sintetizata de cuvintele lui Manole catre sol: "Ai venit sol de la Voda, intoarce-te sol de la noi: biserica se va ridica!".Mesterii se invoiesc, dupa o dramatica confruntare, care se vrea o dezlegare de la vrajitoria ascunsa cu care Manole a biruit cu "chipul mic al bisericii" si care nu mai poate fi uitata. Manole, titan si rebel in realizarea marii opere, isi da seama ca nu se poate realiza opera fara ajutorul mesterilor. Previziunea oraculara a unuia (cu glas ireal, cum noteaza scriitorul) incheie acest act: "Pentru sotie care inca n-a nascut, pentru sora curata sau fiica luminata care intai va veni / barbat sa-si vada, / frate sa-si vada, / tata sa-si vada"

Actul al treilea pune in lumina, cu acelasi rafinament artistic, momentele de mare groaza ale asteptarii, ale aparitiei Mirei, ale jertfei:"Trei zile ca trei ani ne-am pandit unul pe altul. Stai, ce faci? Nu te misca. Juramantul ne-a istovit intre bolovani. Fiecare a crezut a ca poate sa insele pe-Naltul".De fapt, indicatiile scenice ale acestui act sunt semnificative pentru caracterizarea atmosferei de mare incordare. "Zidarii sunt in asteptarea celei dintai care va veni. Fetele lor sunt trase, palide, slabite. Mult timp tacere. Numai cate un tusit s-aude. Fiecare pe cate o piatra".Scena jocului de-a moartea este dramatica. Metaforele pe care Blaga le foloseste in caracterizarea Mirei adancesc lirismul textului dramei: "caprioara neagra", "izvor de munte" - simboluri ale frumusetii si ale puritatii - ea fiind singura capabila de a deveni "altar".Manole incheie acest act prin cuvintele: "Jocul e scurt. Dar lunga si fara de sfarsit minunea". Aceasta sintagma este sustinuta in textul acestui act de alte rascolitoare previziuni: "...a ta a fost patima de a cladi".

Actul al patrulea releva febrilitatea zidirii, zbaterea lui Manole, constituindu-se in una din culmile a tot ce s-a scris pana acum la noi.Manole se razvrateste, obsedat de "vaietul" ce razbate din zidurile bisericii. Blaga face din Manole un erou civilizator ce depaseste durerea individuala, care-l indeamna la distrugerea operei neterminate"Bici subtire de foc, sarpe lung mi-ar trebui, sa va ard. Sa ramaneti insemnati pe trup cu semn talharesc. Sa va arate lumea. Ei sunt! Sa va ocoleasca, hulindu-va, ca ati sugrumat femeia in zid. Judecata mea mi-o voi face-o singur, judecata voastra cine va face-o?"Valorile metaforei sunt certe, Blaga gradand intrarea in eternitate prin iubirea Mirei: "lumina", "femeia din miazazi" si "stea", in jocul etern al dragostei, al muncii in timpul zidirii, al mortii.Asemanarea cu "Luceafarul" lui Eminescu este certa, fiindca geniul, inclusiv al creatiei, este sortit pieirii.

Actul al cincilea releva moartea eroica, intr-o comuniune de dreptate si iubire; autosacrificarea duce la unirea din nou cu Mira, dupa credinta populara - in viata de dincolo. Ipostaza mortii explica puterea creatoare a omului in folosul colectivitatii. Prin creatie, prin perfectiunea ei, creatia intra in eternitate si o data cu ea iubirea de viata, de arta.Deznodamantul este numai la prima vedere rezultatul unui factor exterior: Voda, insotit de boieri si calugari, vine sa vada "minunea", iar reactiile sunt contradictorii. Voievodul e multumit ca in timpul sau s-a zamislit un lacas intru vecie. Ceilalti, boierii si mai ales calugarii, il acuza pe Manole de crima si cer pedepsirea lui.Pe Manole nu-l mai poate atinge ceea ce e omenesc. Intru-un gest iconoclast, el se adreseaza unui Dumnezeu care a creat doar prin cuvant, in timp de lui, omului-creator, i-a cerut totul: "Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a zamisli frumusete?".In balada, sfarsitul lui Manole era urmarea unui fapt exterior - invidia lui Voda; in drama lui Blaga, moartea eroului este un gest deliberat. Nu e o sinucidere oarecare, ci contopirea creatorului cu opera si unirea lui dincolo de existenta efemera cu Mira. Viata omului si a artistului Manole este biserica, menirea lui s-a implinit si, neavand ce mai jertfi, el intra nu numai in nefiinta, ci in memoria colectiva, in legenda. Ceilalti zidari raman in viata (spre deosebire de balada), ca semnificatie a permanentului dor "de a zamisli frumusete", fiecare din ei putand fi un alt Mester Manole.

Sunt relevante pentru incarcatura artistica metaforele, comparatiile, personificarile, antiteza si limbajul pe care Blaga il imbogateste cu proverbe si zicatori, expresii, expresii populare ce dau originalitate dramei.De asemenea, multe din replici se constituie ca sentinte ale iubirii, ale vietii, mortii, pasiunea pentru bine si frumos capatand valoare gnomica.Mit la miturilor, capodopera a literaturii romane, ca de altfel intreaga creatie a lui Lucian Blaga, drama "Mesterul Manole" aduce, ca si "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", dovada maiestriei, a talentului scriitoricesc, a conceptiilor filosofice, artistice si de limba romaneasca ridicare la rafinamentul intelectual circumscris in universalitate, alaturi de creatii cum sunt cele ale lui Eschil, Dante, Goethe, in reprezentarea spiritualitatii romanesti si prin literatura lui Lucian Blaga si a capodoperei arhitectonice care se vede: Manastirea de la Curtea de Arges

Lucian Blaga (1895-1961) a fost unul dintre marii poeti ai epocii interbelice, creatorul unui sistem filozofic propriu si un dramaturg de certa valoare si perenitate. c6d763ct93kjc
Cele zece piese de teatru pe care le-a scris, pornesc de la mituri ("Zamolxe" - 1921, "Mesterul Manole" - 1927, "Arca lui Noe" - 1944), de la istorie ("Cruciada copiilor"- 1929), sau de la trairi sufletesti profunde ("Daria" - 1925).
Toate se incadreaza in teatrul poematic, prin limbajul liric si metaforic.
"Mesterul Manole" este o drama de idei de factura expre­sionista, inspirata din cunoscutul mit al jertfei pentru creatie.
  Tema dramei este destinul creatorului macinat de patima creatiei. in lumina curentului expresionist, Manole nu-si poate elibera "elanul vital" decat prin implinirea misiunii sale de Zamislitor.
  Drama este o specie a genului dramatic, scrisa in proza sau in versuri si care oglindeste. intr-un conflict puternic, datele contradictorii ale realitatii. Deznodamantul dramei este grav. iar personajele sunt puternic individualizate.
"Mesterul Manole", de Lucian Blaga, se incadreaza in spe­cia mentionata prin mai multe caracteristici:
  Structura specifica textului dramatic, fiind alcatuita din acte (cinci acte) si scene (subdiviziuni ale unui act, marcate prin intrarea sau iesirea unui personaj).
Modul de expunere dominant este dialogul (care se reali­zeaza prin schimbul de replici dintre personaje).
Fiecare act este precedat de indicatii scenice (didascalii), episoade epice in care se aude "vocea" autorului.
  Exista o intriga (dorinta voievodului de a cladi intr-un loc nefast) si un conflict dramatic acut (exterior, dar mai ales, interior). Specificitatea lui consta in faptul ca, pe langa conflictul Vbda-Manole, Voda-zidari si zidari-Manole, exista o contra­dictie mult mai puternica: lupta Mesterului impotriva "pute­rilor" subpamantene care refuza biserica. De aici, se naste conflictul interior care ii confera lucrarii caracterul de drama de idei.
Universul operei Actul I
Actiunea dramei, plasata "pe Arges in jos" in timpul mitic romanesc, nu mai incepe prin cautarea locului (ca in balada "Monastirea Argesului"), ci la sapte ani dupa aceasta, intr-o noapte tarzie.
In camara lui de lucru, printre lumanari aprinse, Mesterul sta la masa " aplecat peste pergamente si planuri", refacand, chinuit, niste calcule de mult facute.
Cu el se afla doi oameni: staretul Bogumil si Gaman - per­sonaj ciudat "ca de poveste", care doarme intr-un colt pe podea.
Deznadajduit pentru ca "socotelile sunt bune, dar zidurile se tot surpa", Manole ii cere ajutorul staretului.
Fiecare dintre cei doi apartine insa de alta religie, fapt pen­tru care nu pot gasi o solutie comuna; cu toate ca Bogumil mai vorbise despre infaptuirea unei jertfe, acest sfat este pen­tru Manole " mai presus de fire", imposibil de aplicat.
Crestin fiind, Manole nu poate accepta aceasta idee, uciderea unui om fiind interzisa de una dintre cele "zece po­runci": "A fost sapat in piatra: Sa nu ucizi. Si alt fulger de atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile".
Bogumil este adeptul unei erezii crestine in doctrina careia apare dualismul divin-demonic, convietuirea in vesnicie a "bunului Dumnezeu" cu "crancenul Satanail".
in aceasta lumina, daca sufletul ii apartine divinului, iar trupul ii apartine pacatului, jertfa este eliberatoare: "Sufletul iese din trupul harazit viermilor albi si parosi si intra invinga­tor in trupul bisericii, harazit vesniciei. Pentru suflet e un castig, Manole, fa-ti cruce larga si picura-ti pe inima ceara aceasta topita: numai jertfa cea mare poate sa ajute!".
Ca si in balada, locul pe care 1-a ales Voda este nefast, oamenii din imprejurimi spunand ca zidurile s-ar prabusi "fiindca le clatina strigoi nelinistiti".

De altfel, intreg tinutul se afla sub o zodie "nebuna": copi­ii nu mai cresc, femeile nu mai pot alapta, iar pe apele umflate ale Argesului plutesc o mie de sicrie cu mortii lor cu tot.
Aceste imagini puternice, prin care se sugereaza prezenta stihiilor¹ ascunse, constituie un element al expresionismului.
Bogumil crede ca toate acestea, ca si daramarea zidurilor se datoreaza "puterilor".
Senzatia prezentei acestora o are si Gaman care, trezit din somnul lui de plumb, evoca imaginile de apocalips provocate de "puteri fara noima ", "puteri fara grai", " necuratele ".
Ca si in balada, apare ideea ca noul edificiu nu se va putea ridica decat printr-un transfer de viata: "Sufletul unui om cladit in zid (spune Bogumil) ar tine laolalta incheieturile lacasului pana-n veacul veacului".
Cuvintele staretului adancesc prapastia dintre Manole-cre-atorul si Manole-omul; ultimul considera ca pentru "o isprava atat de intunecata" ar fi trebuit sa cladeasca mai putine altare, sau sa fi fost, macar un an, calau la curtea domneasca.
La modul expresionist. Mesterul trece prin trairi puternice, dramatice: ii este dor de biserica, isi "aude" pasii sub boltile ei, ii "asculta" clopotele in inchipuire.
Zbuciumul lui Manole devine si mai puternic dupa sosirea Mirei, sotia lui.
Tanara femeie glumeste si se joaca, dar cuvintele ei au sen­suri adanci, rau-prevestitoare: "... dar s-ar putea intampla intr-o zi - pe ea s-o numesti Mira, iar pe mine - biserica ta " (sugestie a contopirii dintre cele doua iubiri ale Mesterului).
In aceeasi scena, dupa ce intr-un "extaz-strengaresc" sare cu picioarele pe Gaman (care era tot intins pe podea), Mira exclama: " Tu esti pamantul marele, eu sunt biserica - jucaria puterilor" (metafora femeii-biserical
Si Gaman ii cunoaste viitorul Mirei, destinul care nu poate fi schimbat: "Mersul intamplarilor nu se poate schimba... Lasa-ma sa-ti sarut piciorusele, tu-inger, tu copil, tu piatra. "
Actul al II-lea incepe in aceeasi atmosfera de mister pagan, dimineata foarte devreme. Langa ruinele bisericii mereu reincepute, zidarii ii cer lui Manole (numit acum "Mesterul Nenoroc") sa caute alt loc pen­tru biserica. inspaimantati de bizarele miscari ale pamantului, oamenii ameninta ca vor pleca.
Solul trimis de Voda nu accepta insa schimbarea locului. Mai mult decat atat, ii aminteste Mesterului ca depasise ter­menul cu cinci ani si ca domnitorul nu este dispus sa mai suporte decat o incercare.
Prins in clestele soartei sale de Creator, Manole fagaduieste ca va inalta lacasul.
Cei noua zidari ii reproseaza decizia luata, dar nu-1 pot parasi pentru ca si ei poarta in suflet icoana bisericii: "Al optulea: Suntem bolnavi de ea. Nu e nicaieri, si totusi dorul de ea e in noi ca un dor de casa".
Stapanit de acelasi dor, nefericitul Mester accepta sacrifi­carea unei fiinte si-i inchide pe zidari in cercul aceluiasi juramant: " O viata scumpa de om se va cladi in zid, jertfa va fi o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica".
Juramantul este pecetluit de umbra bisericii care se lasa peste zidari si de bataia unui clopot (care se aude in vazduh).
Actul al IlI-lea
Langa ruinele vechi, un zid proaspat reprezinta "masa" sa­crificiului.
Nelinistiti din pricina ca femeia destinata imolarii le-ar putea fi sotie sau fiica, zidarii stau de trei zile, pe cate o pia­tra, cu fetele trase de neodihna.
Aparitia lui Manole agita spiritele, cei noua acuzandu-1 de tradare, tocmai cand "la bataie de-o sulita" aparuse Mira, "femeia din miazazi".
Acum se vadeste rolul de instrument al destinului pe care-1 avusese Bogumil: el raspandise in vale, vestea ca Manole va jertfi o fiinta, iar Mira venise sa impiedice aceasta cumplita fapta.
Cu sufletul sfasiat, Manole ii cere sa plece, dar zidarii se opun; in fata lor, Mesterul ramane singur, asemeni ciobanului din "Miorita".
in comportarea tinerei femei, totul este seninatate, desi cumpana destinului sau se aplecase spre genunea mortii.
Cel care ii da vestea ca va fi imolata este chiar Manole: "Tu ai venit sa scapi un om de la moarte... astfel sufletul tau se vadeste cel mai curat (...) Acum esti aici inca o data: nici caprioara, nici izvor, ci altar" (metafora femeii-altarV
Vazuta ca un joc " de vraja alba si intunecata magie", imo-larea Mirei constituie punctul culminant al dramei.
Aici, cantecul de dragoste al celor doi soti, tulburator cum n-a mai fost altul, isi modifica armoniile devenind cantec de moarte.
In actul al IV-lea, zidurile sunt deja ridicate, iar pe locul jertfirii Mirei cade un manunchi de raze.
Stapanit de patima creatiei, Manole isi biciuieste zidarii, pentru a-si potoli dorul de biserica.
De la actul jertfirii, lumea a devenit confuza pentru Mesterul Nenoroc, mirat ca biserica a fost inaltata in doar sapte zile (cate i-au trebuit si lui Dumnezeu sa creeze lumea).
Abia acum afla Manole ca el a pus si ultima caramida dea­supra Mirei si ca ea a zambit pana in ultima clipa.
Vestea trezeste scanteia luciferica din sufletul lui Manole, care se revolta impotriva lui Dumnezeu: "Temeliile lumii sunt fara noima. Cand El a cladit, ce a jertfit?"
Ca in cuvintele lui Bogumil (care spunea ca Dumnezeu si Diavolul isi schimba, cand si cand, "obrazarele"), Manole isi vede zidarii (si pe el insusi) ca pe niste "draci": "Aprindeti padurile sa se vada de departe ca aici zece draci cladesc o biserica lui Hristos ".
in actul al V-lea, Voda, boierii si multi calugari vin sa vada minunea.
Printre zidari se vorbeste ca Manole va fi osandit, dar el nu aude decat vaierul din zid al Mirei.
Cu toate ca Voda este multumit, Mesterul nu mai are decat o dorinta: de a fi lasat sa traga el clopotul "pentru aceea care cantare de clopot n-a avut".
In timp ce Manole intra in biserica, boierii si calugarii unel­tesc sa-1 piarda: primii, pentru ca Mesterul " va putea oricand un altar si mai frumos sa-nchipuiasca"; ceilalti pentru ca Manole "s-a impotrivit crucii" si a inaltat un lacas al lui Anticrist.
Toti ii cer lui Voda sa-1 osandeasca, in timp ce multimea il apara. Iesind pe acoperis, Manole se pregateste sa sara, in timp ce Gaman ii prevesteste sfarsitul: "Sufletul tau se desprinde din trup, lumina se invarte, cerul iti pare jos ca un scut. Gandul tau zboara, trupul tau cade ca o haina care te-a strans si mult te-a durut."
Manole se arunca de pe acoperis, alegand moartea ca mijloc de refacere, in etern, a casniciei intrerupte.
Un alt element al speciei il constituie existenta unor per­sonaje complexe, purtatoare a cate unui conflict de constiinta (trasatura a dramei de idei): nu numai Manole umbla cu icoana bisericii in suflet, ci si zidarii sunt "bolnavi de ea", iar Mira accepta jertfa pentru "a da suflet" lacasului.
Personajele:
Manole este personajul principal, al carui nume apare si in titlu.
Mesterul il reprezinta pe creatorul din toate timpurile, iar destinul lui este simbolic.
Personaj construit in maniera expresionista, Manole vrea sa ridice biserica pentru a-si elibera elanul vital, forta interioara atat de puternica.
Prabusirea continua a zidurilor conduce la un conflict psihologic acut: "Launtric, un demon imi striga: «Cladeste!» Pamantul se-mpotriveste si-mi striga: «Jertfeste!»"
Sfasiat intre cele doua porunci, personajul traieste o stare de incertitudine privitoare la necesitatea jertfei, transformata apoi intr-un chin de neinchipuit.
Particularitatea personajului blagian consta in patima care-1 stapaneste ca un blestem: "inalte, si tu, parinte Bogumile, rugati-va sa nu mai salasluiasca in nimenea patima cladirei ca in Mesterul Manole cel de cumplita amintire" .
Pedepsit "cu dorul de a zamisli frumusete", Mesterul este un nefericit.
Uitat de Dumnezeu, in timpul celor sapte ani (cand n-a putut realiza creatia si cand rugile lui nu sunt ascultate), Manole savarseste un gest luciferic: accepta jertfirea unei fiinte umane, i se substituie divinului hotarand moartea cuiva.
Cand soarta o alege pe Mira, Mesterul traieste o durere care nu incape in cuvinte, dar dorul de biserica trebuia potolit.
Initial, lacasul trebuia sa fie o copie micsorata a creatiei divine. Nereusind aceasta, Manole devine un alt om: imolarea Mirei o face fara sa-si dea seama, iar in zilele urmatoare pare a fi stapanit de demoni.
Trairile sufletesti puternice ale personajului (chinul, instrainarea, vinovatia, pacatul, patima) il incadreaza in expresionism.
  Mira este un personaj impresionant, al carei nume ar proveni, dupa unele opinii, din cuvantul grecesc "Moira" (soarta).
Venita "de peste apa", ea aminteste de mitul bisericilor scu­fundate, scoase prin secarea apei. Asa s-ar explica, poate, con­fuzia de planuri din cuvintele ei (adresate lui Manole): "... dar s-ar putea intampla intr-o zi - pe ea s-o numesti Mira, iar, pe mine - biserica ta".
Femeie-lumina, din miazazi, Mira reprezinta jertfa sacra, prin intermediul careia se releva divinul.
In ipostaza umana, Mira este tanara, vesela, iubitoare, ingenua, miloasa, potrivita sa-si ia locul "in ceruri", cum spune Mesterul.
  Cei noua zidari nu poarta nume, fiind intaiul, Al doilea etc.
Ei reprezinta forte ale naturii (apa, lumina, vantul, intune­ricul) fiind construiti in maniera expresionista.
  Tot expresionista este si forta extraordinara a "puterilor" (adevarate "personaje" malefice).
  Gaman este si el un personaj ciudat, ar putea fi Pamantul (cum il numeste chiar Mira), aflat in somnie, in epoca ante­rioara vietii.
  Voda este un domnitor atemporal, simbolic