Universitatea din Bucuresti
Facultatea de Litere
Bibliologie si stiinta Informarii
Identitatea unei biblioteci pentru copii. proiectul "Gâza, spiridusul carturar"
Bucuresti
O gâza s-a asezat pe umarul unui copil de aproape 5 ani...
Acum sunt o floare,
a spus el râzând cu retinere ca sa nu sperie gâza.
Lucrare de diploma 1
Introducere 5
Capitolul 1. Copii si biblioteci pentru copii 7
Ciclurile vietii
Prima copilarie (de la 1 la 3 ani) 7
A doua copilarie ( de la 3 la 6 ani) 10
A treia copilarie (de la 6 la 10-11 ani) 12
Perioada pubertatii si adolescentei 14
Copii si adolescentii în lumea moderna
Biblioteca pentru copii - un concept dinamic
Biblioteca 18
Ludoteca 19
Mediateca 20
Capitolul 2. Arhitectura si mobilierul unei biblioteci pentru copii 23
Biblioteca ca spatiu.
Biblioteca ca spatiu 23
Model de organizare a spatiului 25
Tendinte moderne în organizarea spatiului 27
Biblioteca pentru copii ca spatiu
Spre o "teorie" a spatiului pentru copii 29
Modelul propus 30
Capitolul 3. Organizarea intelectuala a unei biblioteci pentru copii 34
Lectura copiilor
Colectiile
Cartea/Documentul electronic 36
Jucaria 42
Organizarea/Personalul
Capitolul 4. Animatia culturala în biblioteca pentru copii 49
Rolul animatiei culturale.. 49
Tipuri de animatie culturala
Capitolul 5. Identitatea vizuala a unei biblioteci 56
Logotipul
Identitatea vizuala a unei biblioteci
Modelul propus
Capitolul 6. Site-ul 64
Teorie
Diverse modele
Modelul propus
Bibliografie 70
Webgrafie 74
Anexe 75
Punctul de pornire a acestei lucrarii a fost un proiect realizat pentru colocviul "Biblioteci pentru copii". Acest proiect va fi anexat la lucrarea de diploma pentru a sublinia ideea de continuitate si de dezvoltare.
Aceasta biblioteca s-a nascut si am considerat-o ca pe un copil care, la un moment dat, trebuia sa îsi evidentieze calitatile. De aceea momentul examenului de absolvire a reprezentat un prilej pentru a concretiza acest proiect.
Motivele pentru care am realizat aceasta lucrare sunt:
Scopul lucrarii este de a face sa patrunda cartea în mediile sau uneori în familiile care nu sunt în contact cu lumea cartilor, încercarea de a contribui la elaborarea unei politici durabile în jurul cartii, pentru promovarea ei, si, nu în ultimul rând, de a descoperi metode noi de împrietenire cu cartea sau non-cartea.
Pentru ca un copil sa devina un cititor trebuie sa tinem seama nu doar de dimensiunile sale cognitive, ci si de imaginatia sa, de gândurile sale si de dezvoltarea sa afectiva. Ar trebui sa existe institutii care sa îi ajute pe tineri în dobândirea microcompetentelor, suscitându-le o dinamica care sa îi incite sa termine de citit o carte, apoi sa se lanseze catre o alta, ca în final acestia sa devina cititori adevarati. Lucrarea urmareste sa schiteze unele idei de activitati prin care copilul sau adolescentul trece progresiv de la descoperirea cartii ca obiect (coperta, colectii, punerea în pagina, ilustratii etc.) la lectura acesteia.
Am considerat biblioteca pentru copii ca o prezenta, o prezenta în raport cu copilul, cu familia acestuia si cu viata sociala în general.
Aspectele care ne-au interesat au fost, cu precadere, cele care impun o biblioteca ca individualitate în constiinta cititorului - copil, de la arhitectura la colectie, de la mobilier la animatie culturala.
Ca o contributie originala a lucrarii ar putea fi mentionata încercarea de a crea o identitate vizuala a unei biblioteci ceea ce la noi nu reprezinta un punct forte în promovarea unei astfel de institutii, comparativ cu bibliotecile europene care apeleaza la specialisti pentru a atrage cât mai multi utilizatori. Scopul institutiei sau al produsului trebuie reprezentat prin imaginea creata, iar aceasta imagine se va reflecta asupra activitatii institutiei si imaginii redate în exterior.
Pasii pe care i-am urmat în crearea identitatii vizuale a bibliotecii au fost: crearea logotipului; personalizarea documentelor (antet, plicuri, brosuri, fax, catalog, legitimatii); carti de vizita bazate pe logotipul deja creat; realizarea unei pagini de web; crearea de materiale promotionale: pixuri, pliante, fluturasi, afise, baloane, calendar, blocnotes, stegulete, insigne, banner; crearea unui CD de prezentare.
Lucrarea noastra se situeaza la granita dintre real si fictional. Ea nu este înca decât un proiect, dar unul pe care îl credem realizabil. De aceea am fost permanent preocupata de adaptabilitatea acestui model la situatii reale. Am conceput lectura moderna prin prisma animatiei culturale, iar colectia moderna prin deschiderea catre ludoteca (jucarie) si catre documentul electronic.
În finalul introducerii, voi multumi urmatoarelor persoane care m-au ajutat la elaborarea si finalizarea acestui proiect: doamna profesor Antonescu, sub îndrumarea careia am lucrat în permanenta si sotului meu, care m-a ghidat în lumea creatiei grafice.
Fiinta umana parcurge un lung proces de formare înca înainte de nastere, aceasta fireste influenteaza în mod natural deosebit dezvoltarea ulterioara a vietii.
Dupa 9 luni de asteptare, se naste micuta fiinta care va deveni eroul principal al acestei lucrarii.
În timpul primului an, copilul a traversat un important impact biologic si un evident soc social. Treptat a început sa se acumuleze o experienta vasta si complicata prin repetari auditive, prin facila raportare la obiecte si situatii noi a experientelor traite si prin recunoasteri motorii reflexive, în urma carora se acumuleaza o bogata experienta de observatii.
Perioada sau etapa anteprescolara este prima care implica marile diferentieri care marcheaza specificul epocii, al tarii, al regiuni, al limbii materne. Copilul începe sa fie integrat în interrelatiile grupului familial si a celor ce frecventeaza familia. Experienta de viata devine impregnata de învatarea comunicarii verbale. La începutul acestei perioade, vorbirea copilului este restrânsa, inconsistenta si încarcata de mari dificultati de pronuntie. La 3 ani, copilul vorbeste relativ fluent - în propozitii inteligibile, dispunând de un limbaj bogat. El poate sa formuleze impresii, dorinte, constatari, interogatii. Lumea devine pentru copil un spectacol în care îi place sa fie asistat, de comunicare cu adultul.
Înca de 12 luni, copilul sesizeaza întelesul a foarte numeroase cuvinte, manifesta o evidenta polisemie. Exista trei feluri de limbaj:
a. limbajul "mic", primitiv, de circulatie restrânsa (între copil si cei din mediul apropiat); acest limbaj este holofrastic[1], dispune de cuvinte onomatopee, de cuvinte circumstantiale, de circulatie restrânsa, nu poseda structuri gramaticale;
b. limbajul situativ[2] încarcat de cuvinte concrete, cu structura gramaticala, dar saturat de exclamatii, forme verbale eliptice si gestica. Acest tip de limbaj este prezent dupa 2 ani si activ pâna la 5/6 ani. Cam la 2 ani, limbajul mic se dizolva în cel situativ;
c. limbajul contextual, locutional, de vorbire desfasurata cu un test discret alimentat de gestica; acest limbaj evolueaza paralel cu cel situativ, pe care îl va domina treptat.
Dezvoltarea întelegerii celor ce i se povestesc devine calea prin care experienta de comunicare verbala devine infinit mai vasta decât experienta perceptiv-senzoriala cu care se afla în concurenta. Copilul sesizeaza infinitatea ipostazelor realitatii - fapt ce stimuleaza ca reactie dezvoltarea inventiei prin deductie - dar si dezvoltarea fanteziei verbale, un fel de joc verbal evident la 3 ani. Capacitatea de repovestire (dupa un model) se dezvolta si ea. La 2 ani, copilul foloseste 3-4 propozitii scurte pentru relatarea unei povestiri de 30 de propozitii, cu doua personaje. La 3 ani aceeasi povestire capata un aspect practic, se axeaza pe personajul principal si poate ajunge la 7-8 propozitii scurte. Povestirea pare eliptica, dar are coerenta logica. Copilul poate învata mici poezii ori "numaratori" care au functii formative importante, ca si câteva expresii de salut si de implicatie în conduitele reverentioase.
În perioada primei copilarii se dezvolta intens jocul de manipulare sub influenta trebuintei interne de a actiona asupra lumii si a o schimba. Jocul este o expresie a activitatii efectuate spontan, din placere, încarcata de satisfactii. În joc se încorporeaza treptat evenimentele vietii, decupaje situationale. Exista o componenta cognitiva (si inclusiv formativa) importanta privind integrarea sociala a copilului în joc. Exista, de asemenea, si componente afective foarte subtile. Structura culturii influenteaza jocul copiilor.
Înca în primul an de viata, copilul simte placere în a se juca cu propriile mâini, cu picioarele, arunca obiectele. Între 1-3 ani, jocul se încarca de o ampla simbolistica, ce-i creeaza o forma de participare deosebita.
Simbolistica jocului se complica treptat, începând de la folosirea de obiecte subordonate imagisticii ludice, la mânuirea de comportamente în care copilul devine un personaj imaginar - îsi asuma un rol prin asimilare de conduite adulte.
La 18 luni, copilul poate deveni în joc avion, masina, tren, iar uneori pisica, robinet, orice. În acest moment al dezvoltarii ontogenetice[3] este dominant înca jocul cu obiecte, actiunea creând consistenta rolului trait de copil în joc. Concomitent, jocul cu adultul se dezvolta în trei directii:
d. jocul de hartuiala si trânta, ridicare si aruncare în sus, joc zgomotos de miscare si de energizare;
e. jocul verbal, fie sub forma de interogatii continui complexe, fie sub forma relatarii de povestiri (basme);
f. jocul didactic în care adultul îndruma copilul treptat si discret.
La 2 ani, copilul se joaca circa 90% din timp. Copilul prefera jucariile[4] cu roti cu care poate transporta - jucariile mecanice, jucariile muzicale, papusi, animale, marionete, schemele ludice de proiectare devin mai active, dar si jocurile distractive cum sunt baloanele de sapun chiar jocul cu apa, teatrul de marionete.
Jocul copiilor mici este întâi singular, simplu si spontan. Treptat, se decentreaza de pe obiect mutându-se pe subiectele actiunilor umane. Apar noi tipuri de joc: "de-a familia", "de-a doctorul", se instituie numeroase relatii între copii si se complica situatia psihologica a jocului. Aceste jocuri pot avea o oarecare longevitate si sa se încarce cu tot felul de evenimente, desi în genere au un continut actional simplu si repetitiv (adeseori). Relatiile din joc au functii multiple, ele întaresc cooperarea relatiilor pozitive active, dar pot pune pe primul plan si relatii negative, tensionale.
În jocul cu subiect se pot vedea numeroase elemente de imitatie (sunt imitati copiii mai mici rasfatându-se, copiii mai mari sau adultii).
La 3 ani, copilul se joaca si construieste si pe verticala si pe orizontala, merge pe marginea trotuarului, îi place sa învinga mici obstacole, organizeaza însa si mici sabotaje ale jocului altora.
Perioada prescolara este una din perioadele de intensa dezvoltare psihica. Presiunea structurilor sociale culturale, absorbtia copilului în institutiile prescolare solicita toate posibilitatile lui de adaptare. Diferentele de cerinte din gradinita si din familie solicita la rândul lor o mai mare varietate de conduite. ca atare, contradictiile dintre solicitarile externe si posibilitatile interne devin mai active. Aceste forme de contradictii constituie puncte de plecare pentru dezvoltarea exploziva a comportamentelor, a conduitelor sociale diferentiate, a câstigarii de modalitati diverse de activitati, a dobândirii de abilitati înscrise în programele gradinitelor. Comunicativitatea si sociabilitatea copilului cresc în aceste conditii.
Contradictii specifice se constituie si în planul cunoasterii. Datorita dezvoltarii imaginatiei, copilul descopera faptul ca imaginar el poate sa se transpuna în orice situatie, fie ea si fantastica, pe când în realitate situatiile de viata sunt foarte restrânse si banale ca semnificatie. Legata de aceasta contradictie se dezvolta dorinta de a crea, de a schimba, de a se îmbogati si de a trai din plin viata.
Perioada prescolara poate fi împartita în trei subperioade:
prescolarul mic (3-4 ani);
prescolarul mijlociu (4-5 ani);
prescolar mare (5-6).
Perioada prescolara mica se caracterizeaza printr-o crestere a intereselor, a aspiratiilor si a aptitudinilor marunte implicate în satisfacerea placerii de explorare a mediului.
În perioada prescolara mijlocie, copilul traverseaza un usor puseu de crestere. Pe plan psihologic se intensifica dezvoltarea limbajului, între 3 si 5 ani se câstiga cam 50 de cuvinte pe luna. Curiozitatea devine mai ampla si abordeaza mai pregnant relatiile dintre fenomene (relatii de dependenta, de cauzalitate, de conditionare etc.). Îi plac povestile, prezinta interes pentru carti cu imagini, pentru desen, modelaj, jocuri cu cuburi, teatru de papusi ori de marionete, TV, desene animate etc. Fantasticul este acceptat ca o conventie de joc.
Prescolarul mare manifesta în ansamblu o mai mare forta, agilitate, inteligenta, reticente în situatii usor penibile. Câmpul atentiei este dominat de o întelegere mai profunda a situatiilor. Capacitatea de învatare devine activa si este dublata de interese de cunoastere care încorporeaza si forme mai evoluate de simbolizare în care actioneaza integratori verbali (animale, flori, pasari, fructe etc.).
Perioada prescolara este o perioada de mari achizitii culturale, de intensa asimilare intelectuala, de largire a întelegerii si a posibilitatilor gândirii de a aborda situatii, repere, evenimente.
Activitatea de joc ramâne de departe cea mai contribuanta în formarea personalitatii. "Jocul se considera ca o activitate fizica sau mintala gratuita, ce se realizeaza doar datorita placerii ce o provoaca."[5]
Jocul "de-a familia" este intens proiectiv si prezinta foarte mare importanta si din cauza ca familia este scena principala de viata a copilului si totodata nucleul social în care se condenseaza si reflecta în mod sensibil întreaga viata sociala. Copilul începe sa decupeze din conduitele umane si sa le reproduca. Copilul devine în joc medic, telefonist, constructor, sora, învatator etc. si se integreaza într-un subiect (vizita medicala, ora predata la scoala) sau ca episod de familie (copilul în rolul de adult pune masa împreuna cu papusa sau duce copiii (papusile) la plimbare etc.).
În jocul cu copilul mai mare, initiativele acestuia alimenteaza jocul - în cazul jocului cu copii mai mici - copilul de 4 ani îsi asuma si rolul de animator (comanda si organizarea jocului). Copilul poate crea subiectul unui joc si fara partener la aceasta vârsta, dar acesta din urma aduce un plus de neprevazut necesar în jocul cu subiect si creeaza realitatea unei relatii duale de care copilul are nevoie, jocul lui fiind trecut pe planul existential al relatiilor vii si impregnat de conditia socialului. Subiectul are o forta atât de activa, încât adeseori copilul se joaca si cu parteneri imaginari.
Operatiile în joc nu corespund actiunii, iar actiunile sunt subordonate motivatiei ludice si nu obiectelor. Imitatia în joc este creatoare. Jocul raspunde trebuintei de creatie a personalitatii, dar si a sinelui în raport cu viata si ipostazele ei felurite.
La 4 ani, jocurile de miscare se complica si se dezvolta. Copilul începe sa se joace mai mult cu mingea, cu cercul, face cu tricicleta tururi complicate, îi plac jocurile de constructii, dar si papusile, carucioarele, este atras de truse, colectii. Pictura, desenul, modelajul colajul încep sa îl emotioneze si sa îl intereseze. Deoarece îi place culoarea, ei lucreaza cu pensulele încarcate de culoare în linii largi. Îi place si pictura cu degetele, acuarelele, creioanele colorate. La 5 ani, îi plac cuburile mari, îi plac si casele de papusi în care aranjeaza mobile. La 6 ani au mare atractie jocurile cu apa si pamânt. Copilului îi place sa faca tunele, turnuri; este solicitat trenuletul electric, traseele cu mici accidente. Mingea ramâne pe primele planuri; apare o mai mare atentie fata de coarda (la fetite). Alte jocuri privite cu interes sunt si jocul "de-a tiparit numele", "de-a scris literele". Jocul cu papusile ajunge la apogeu[6]. Are o mare incidenta jocul "de-a travestirea". Mai ales fetitelor le place sa se costumeze, rascolesc dulapurile, sau îmbraca si dezbraca papusile, încearca sa le confectioneze si accesorii (posete, coliere), baietilor le place mai mult sa se joace "de-a pieile rosii", ori "de-a cowboy-ii". Jocurile didactice sunt jocuri cu reguli, ceea ce face sa se poata vorbi de jocuri cu reguli de miscare (fizice) si jocuri cu reguli în care domina strategiile intelectuale ("de-a ascunselea"). Un loc aparte în jocurile cu reguli îl au numaratorile, care sunt produse ale fictiunii si folclorului infantil. De cele mai multe ori acestea sunt incantatii verbale în care cuvintele sunt adesea fara sens (ala, bala, portocala / si-o gaina, si-un cocos / si-o rata fara cioc / cioc, boc, treci la loc).
Participarea si rolul adultului în joc reprezinta ajutorul material (în fabricarea sau în repararea jucariilor), ajutor tehnic - privind modul în care pot fi utilizate jucariile - sau prin descrierea etapelor jocului. Tot adultul are rol de securizare în joc. În fine, rolul sau se poate exercita prin participare - într-un rol definit, în rolul sau de adult (educatoare) sau într-unul nedefinit clar.
Sub influenta rigorilor si a regulilor vietii scolare, a cerintelor acesteia, se produce o schimbare de fond a întregii activitati psihice, are loc învestirea gândirii copilului de la contemplarea si întelegerea intuitiva a fenomenului, a cazului, la logica regulii, a legii pe care o exprima cazul, fenomenul si operarea în aceasta conceptie, fapt ce reprezinta o adevarata revolutie în actul de cunoastere, o schimbare de structura a întelegerii[7]. Totodata se modifica trebuintele, interesele, preferintele, are loc un proces de apropiere a intereselor de aptitudini, acestea din urma devenind intuite ca atare de catre copil prin caracterul valoric mai înalt al produselor activitatii sale în competitii scolare.
Relatiile din familie (dintre copii si parinti si dintre parinti) au efecte si în ceea ce priveste formarea constiintei de sine a copilului - ori de aceasta depinde în cea mai mare masura auto-echilibrul si acele fonduri de trairi subiective ce se denumesc prin termenii de fericire si nefericire.
Copilul intra în zonele "galaxiei Guttemberg"[8]. Dupa 9 ani, încep sa prezinte interes cartile cu povestiri, cu actiuni palpitante. Se manifesta o tenta mai clara a consumurilor culturale care se desfasoara sub forma de distractie în care sunt înglobate pronuntate elemente de joc. Chiar în activitatea de colectionare foarte dezvoltata si datorita careia copiii "achizitioneaza" tot felul de obiecte exista o sarcina logica implicita ce creeaza bucurie. Evident, aceasta poate fi canalizata spre strângerea unui material folositor în activitatea scolara ca: ierbare, insectare, ilustratii etc. În asemenea activitati, distractia este implicita, dar însasi desfasurarea activitatii dezvolta spiritul de observatie al copilului, interesul si stapânirea de sine, abilitatea si calitatile volitionale.
Fantezia începe sa gaseasca noi domenii de exercitare. Se formeaza treptat, dupa 8-9 ani, capacitatea de a compune, creste capacitatea de a povesti si de a crea povesti, se creeaza în povestiri intriga de actiune, culoarea locala, abilitatea de a folosi elemente descriptive. Serbarile scolare, cercurile de creatie de diferite tipuri devin preocupari de actualitate. Societatea moderna a creat însa o noua mitologizare, generata de computere si de domeniile SF si astfel generând filme interioare ca replici ale celor ce se prezinta chiar si în desenele la TV si în revistele pentru copii. Imaginatia profund implicata în aceste structuri psihice ce se afla în stare de dilatare, devine deosebit de activa si patrunde tot mai mult în episoadele vietii curente. Prin imaginatie se improvizeaza raspunsurile la numeroase fenomene si evenimente noi.
În legatura cu integrarea sociala a micului scolar exista trei probleme la care vom face referire.
Prima priveste integrarea copilului în viata scolara si obiectivele care ofera copilului un teren vast de învatare de conduite sociale, dar si un mod de a gândi si întelege lumea si viata din jur.
O a doua problema legata de integrarea copilului în viata sociala este aceea a adaptarii la dimensiunile economice ale vietii. Dependenta economica a copilului de familie si relativ restrânsele ocazii ale acestuia de a mânui sume de bani în perioada prescolara creeaza o redusa imagine privind caracteristicile vietii economice si a cunoasterii presurilor si mecanismelor care actioneaza si reglementeaza conduitele si relatiile sociale implicate în mânuirea banilor.
A treia problema legata de integrarea sociala mai larga este aceea a orientarii scolare si a cunoasterii lumii profesiunilor în vederea focalizarii treptate a intereselor spre acele directii de cunostinte si activitati ce sunt mai solicitate social, antrenându-se maximal si aptitudinile corespunzatoare.
La 10 ani, se încheie ciclurile copilariei - constituirea bazelor personalitatii, constanta de sine, dobândirea statutului de scolar alaturi de acela de membru al familiei creeaza copilului o deschidere larga spre viata sociala.
Pubertatea ca si adolescenta, specifice pentru a doua decada a vietii omului, se caracterizeaza prin trecerea spre maturizare si integrare în societatea adulta, cu solicitarile ei sociale, politice, familiale, profesionale etc. Acest parcurs este cu atât mai sinuos, cu cât viata sociala este mai complicata.
Perioada pubertatii si a adolescentei sunt perioade în care tutela familiala si scolara (relativ pregnante la începutul vietii copilului) se modifica treptat, modificarea fiind integrata din punct de vedere social în prevederi legale ale unor responsabilitati ale tinerilor începând cu 14 ani si a obtinerii majoratului civil la 18 ani, ca si a exercitarii acestuia în continuare. Nota dominanta a întregii etape consta în intensa dezvoltare a personalitatii, contemporanizarea ei.
Tipul fundamental de activitate pentru perioada pubertatii ramâne învatarea si instruirea, teoretica si practica, inclusiv preparatia pentru exercitarea corecta a unei activitati profesionale productive.
Consumurile culturale ale adolescentului se diversifica. În primul rând, au o mare raspândire întrunirile pentru imprimarea si ascultarea de muzica - domeniul muzicii devenind o expresie a autonomiei. Concurenta cu aceasta forma de consum cultural este aceea încorporata în cercurile scolare de literatura, tehnica, activitatea în echipele de cor, sport, excursii de explorare, cercuri de arta etc. La aceste forme dominant colective de consum cultural se adauga si formele culturale ce se realizeaza individual, cum ar fi lectura, vizionarea de filme, teatre, muzee, TV, radio, citirea de presa si reviste.
Interesul pentru lectura trece prin romanele de aventura cavaleresti de tip AL. Dumas si se ancoreaza în cartile lui Jules Vernes, M. Twain, Jack London, Walter Scott etc.
În literatura propriu-zisa, puberul este absorbit mai mult de actiune, de aspectele confruntarilor de caractere, de îndrazneala si de vointa eroilor. În adolescenta, tinerii se îndreapta spre capodoperele literaturii, spre filozofie. Începe sa se acorde o noua credibilitate valorica si pasionala ideilor încorporate în carti. Acestea raspund mai bine setei lui de adevar si cunoastere decât lectiile si chiar decât realitatea care este mult mai plata si adeseori neinteresanta pe distante mari de timp.
Într-un interesant studiu, Bianca Bratu[9] a pus în evidenta faptul ca în numeroase cazuri lucrarile elevilor recurg la portretizari, idee interesanta mai cu seama în cazurile în care lucrarea ce se analizeaza literar nu cuprinde indicii privind portretul fizic. Contactul elevilor cu modele literare are importanta, deoarece cristalizeaza si nuclearizeaza cunoasterea tehnicilor literare, limbajul sensibil. Exista o epoca Eminescu, în adolescenta, apoi Topârceanu, Nichita Stanescu etc.
Lectura ziarelor, desi face progrese evidente, este discontinua. Au aparut chiar reviste dedicate adolescentilor si care sunt foarte îndragite.
Influentele tipurilor de mass-media au fost abordate mai mult în legatura cu influentele negative legate de stimularea agresivitatii si de sexualitate, fapt ce a dus la restrictia vizionarii de catre tineret a unor filme excesiv de violente sau sexi. Nu se poate ignora faptul ca personajele din filme, ca si cele din lucrarile literare, au functii modelatoare importante.
Prin toate acestea, puberul devine un consumator de cultura. Se stie ca integrarea în mediul de cultura se face prin consum si prin contributie la cultura. Caracteristicile sale psihice active, antrenarea absorbanta a învatarii ca stare curenta psihica, marea energie investigativa de care dispune, toate acestea antreneaza o disponibilitate de contributie foarte mare a puberilor, care înca se simt bine în consumuri de energie efectuate prin adeziune. Totusi, treptat el devine si un suporter, un participant, dar într-o oarecare masura si evaluator, arbitru.
În perioada pubertatii sunt foarte frecvente jocurile cu caracter competitiv între clase si grupuri de tineri. Jocurile respective contribuie nu doar la dezvoltarea supletei strategiilor gândirii, dar ele genereaza sentimentele intelectuale care întregesc motivatia unei bogate conduite afective.
Adolescentii manifesta preferinte pentru jocurile si distractiile care au un pronuntat caracter intelectual, cum sunt sahul, remy, cartile etc. si în care se pot proba fortele intelectuale. Tânarul tine foarte mult sa-si creeze o reputatie cât mai buna; de aceea este vârsta când se pot crea performante. Dezlegarea de rebusuri si a cuvintelor încrucisate se înscrie pe aceeasi linie de exersare si cultivare a aptitudinilor intelectuale.
Din aceasta experienta bogata relativ neorganizata se constituie si aspiratii, interese noi si o mare exercitare a emotionalitatii si angajarii.
Copii si adolescentii în lumea moderna
Atât în societatile primitive, cât si în cele din ziua de azi, întregul proces de maturizare este încurajat de comunitate. Spre deosebire de timpurile vechi, acum, din contra, nu exista o data când trebuie sa aiba loc aceasta trecere simbolica. Mai mult, se stie ca persoanele peste 18 ani, dobândesc anumite drepturi civice, ca de exemplu dreptul de a vota sau de a detine o carte de identitate. Dar acesta este un lucru tipic si oficial, procesul de maturizare este însa foarte lung si diferit în cadrul societatii moderne, pe când în societatile vechi totul consta într-un ritual care avea loc o data pe an. Dar scopul nu este acela de a realiza o comparatie si de a spune ca " aceasta este bine " sau " aceasta nu este bine ", ci se încerca punctarea schimbarilor sociale care au loc în fiecare societate. Exista necesitati diferite, ca urmare a unui proces de evolutie diferit. De fapt, este un proces de diferentiere foarte complicat, care a condus la aceasta asociere. În ziua de azi, la realizarea acestui proces contribuie atât familia, scoala, cât si presa. scoala si presa nu au nici un profit atâta timp cât copiii si adolescentii se maturizeaza mai devreme, ei au nevoie ca acestia sa se maturizeze mai târziu.
În zilele noastre educatia are mai mult o orientare tehnica. Dar tehnic înseamna cum sa te specializezi mai devreme si aceasta este deja o contradictie. Cum sa te specializezi mai devreme? În generatia de azi exista oameni mult mai imaturi decât în generatiile anterioare, lucru ce denota ca sistemul oficial de educatie nu are în vedere problema maturizarii pe plan emotional a tinerilor. Nu este luata în considerare latura sentimentala si nimeni nu îsi asuma aceasta responsabilitate. În sistemul educational se intuieste o viitoare profesie a unor tineri aflati înca la o vârsta frageda, de 14-15 ani, deci orientarea profesionala este considerata în zilele noastre mult mai importanta decât orice alta orientare. Este foarte ciudata tehnica aplicata în licee, aceea de a directiona elevii spre o anumita profesie care are de fapt legatura cu procesele tehnologice de viitor. Tinerii de 14-15 ani sunt obligati sa îsi aleaga profesiile în functie de abilitatea lor de a opera într-o societate computerizata, dar nimeni nu mentioneaza aspectul emotional al dezvoltarii lor. Se crede ca aceasta maturizare va decurge automat, de la sine, dar se întâmpla exact opusul. Multi sociologi au demonstrat ca acest proces este mult mai dificil decât se crede, deci o persoana poate atinge vârsta de 25 de ani fara ca acest lucru sa însemne ca acea persoana este matura.
Tinerilor din ziua de azi le este impus înca de la o vârsta frageda sa devina consumatori pasivi. Publicitatea le este adresata lor astfel încât ei vor deveni potentiali consumatori pasivi înca dinainte de a fi producatori si în consecinta de a fi responsabili pentru banii lor. Întreaga societate din ziua de azi are tendinta de a fi imatura.
Contribuie la aceasta imaturitate - modificarile impuse de viata moderna, carora societatea în ansamblul ei, nu le-a gasit nici o rezolvare fericita:
disolutia familiei largite: restrângerea familiei la nucleul parinti-copii, si chiar înmultirea familiilor monoparentale (un parinte-unul sau doi copii);
separarea în spatiu si timp a familiei pe perioade lungi de timp (parintii la serviciu, copiii acasa sau la scoala);
statutul ambiguu al copiilor si tinerilor - pe de o parte fortati de societatea de consum spre o maturizare extrem de timpurie, care depaseste capacitatile lor de adaptare (prin muzica, moda, modele de comportament copiate de la adulti), pe de alta, pastrati într-un sistem de infantilizare si dependenta (exemplul tinerilor din clasele terminale de liceu si de facultate care sunt dependenti material de parinti).
Biblioteca pentru copii - un concept dinamic
Cartea si lectura alcatuiesc împreuna pivotul principal al bibliotecii pentru copii. Ar fi de dorit ca bibliotecarii pentru copii sa aiba forta si inspiratia sa îsi dezvolte actiunile în trei directii esentiale pentru carte si pentru lectura.
Bibliotecile sa fie locuri în care copilul sa se duca spontan, sa fie dornic de a cunoaste lucruri care apar în urma curiozitatii si a gustului sau de a descoperi.
Bibliotecile sa fie spatii în care copilul se regaseste în timpul sau liber si spatii care îi prelungesc bucuriile si visele sale.
Bibliotecile sa ajunga sa surprinda si sa hraneasca experientele copiilor, dorintele si exigentele lor, sa le solicite pareri, sa îi încurajeze în a deveni atât parteneri cât si actori.
Biblioteca pentru tineri trebuie sa fie independenta de biblioteca pentru persoanele mature. Aceasta biblioteca trebuie sa aiba structura unei biblioteci pentru maturi, aceleasi servicii, dar dedicate tinerilor. Dar exista si unele probleme specifice: orarul trebuie sa fie în asa fel stabilit, încât familia sa nu fie constrânsa, de asemenea trebuie sa existe proiecte culturale, din care fiecare utilizator tânar sa aiba un avantaj.
Bibliotecile pentru copii si adolescenti sunt, prin natura lor, institutii paradoxale: ele trebuie sa îndeplineasca din punctul de vedere biblioteconomic aceleasi sarcini ca cele ale unei biblioteci pentru adulti (achizitie, prelucrare, organizare, comunicare a colectiei), sa furnizeze utilizatorului aceleasi servicii, dar în acelasi timp sa se adapteze specificului utilizatorilor pe care îl au. De la orar la spatiu, totul trebuie regândit în functie de tânarul utilizator.
Obiectivele bibliotecilor pentru copii ar trebui sa fie:
obiective pedagogice (lectura intesiva);
obiective culturale (o carte buna, o imagine frumoasa, o inventie utila, un gust rafinat);
obiective sociale (sprijin în realizarea obligatiilor scolare);
obiective politice (însusirea regulilor de viata în cadrul comunitatii, deprinderea de a fi un cetatean exemplar).
Literatura infantila se caracterizeaza astazi printr-un amestec de genuri: basme, documentare, fictiuni (nascociri), povesti de viata, realism, vis, dar de asemenea si frica, pielea ca de gaina.
Jocurile care constituie materia însasi a literaturii infantile, jocurile de limbaje, jocuri pe roluri sunt tot atâtea posibilitati de a pune la un loc, într-un mod constructiv, descoperirile succesive pe care le face copilul în întelegerea lui si în întelegerea propriei persoane. O gândire înteleasa într-un domeniu se va manifesta si în sectoarele sale conexe.
Caracteristicile unei ludoteci:
Este un loc care propune o gama larga de jocuri si jucarii, pusa la dispozitia publicului. Aceste jocuri pot fi fie utilizate în cadrul acestui spatiu, fie împrumutate pe o perioada de timp determinata.
Este un instrument de adecvare, deschis catre exterior, care favorizeaza întâlnirile între generatii. Jocul este liber si angajatii ludotecii sunt prezenti pentru a orienta, a sfatui si a pune la dispozitia publicului jocul dorit. Aceste jocuri favorizeaza întâlnirile, schimbul de experienta si comunicarea între persoane.
Este un loc al vietii, în care sunt derulate animatii specifice în relatie cu jocul: turnee, spectacole, sarbatori, ateliere etc.
Specificitatea ludotecii:
a. Spatiu de libertate, ludoteca apara valorile de convietuire sociala, de partajare si de schimb social. Ludoteca participa la educatia, dezvoltarea culturala si sociala a copilului si la consolidarea functiei parentale.
b. Loc de întâlnire, ludoteca are ca scop sa consolideze sau, în unele cazuri, sa restabileasca, legaturile între generatii si între culturi, ca fiecare sa îsi poata gasi locul gratie unui vector comun: jocul.
c. Publicul de origini, culturi, vârste diferite se întâlneste si schimba pareri, respectând regulile vietii în colectivitate si în societate.
d. Ludoteca lucreaza în parteneriat cu scolile, centrele de petrecere a timpului liber, crese si alte institutii care sunt în relatie cu un public specific, handicapati fizici si psihici, persoane în vârsta. Aceste colaborari realizeaza o mai mare coeziune în sânul cartierelor si oraselor, intensificând legaturile sociale.
Trecerea de la copilarie la pre-adolescenta, apoi la adolescenta se traduce prin transformari ale consumului de media. Pe când tinerii de 6-11 ani sunt centrati asupra televiziunii pe de o parte, si asupra lecturii pe de alta parte, cei de 12/13 ani dezvolta utilizarea maxima a jocurilor pe calculator si încep sa asculte muzica, activitati care devin principale la cei de 15-17 ani.
Inegalitatile dintre clasele sociale marcheaza, de asemenea profund, distanta dintre tineri. Cei care provin din familii favorizate beneficiaza de un acces triplu la carti, audio-vizual si informatica, pe când cei din medii defavorizate sunt esential afundati într-o cultura audio-vizuala[10].
Familiile de intelectuali privesc programe de televiziune precise si astfel se salveaza de sub influenta televiziunii. Din contra, marea populatie lasa sa patrunda televiziunea în intimitatea familiei.
Publicul feminin tânar se îndreapta catre lectura, muzica, fictiune televizata, practicile telefonului si mult mai putin catre jocurile pe calculator. Acest public pune accentul pe legaturile emotionale. Din contra, publicul masculin tânar este dominat de ecranele digitale, de o anumita fascinatie fata de tehnica si mai putin de lectura si de cele legate de fictiune.
Autorii insista asupra faptului ca "acesti copii nu sunt victimele inocente ale conflictelor familiale din jurul ecranelor", ci doar ca ei învata foarte repede sa compuna si ca aici gasesc "un fel de a învata gestiunea vietii în grup"[11], care se regaseste mai târziu în cadrul "gastilor" (grupurilor de prieteni).
Desi, cele mai multe opinii despre influenta TV sunt critice, exista si pareri contrarii. Dupa Ezratty Viviane[12], ecranul nu ne izoleaza de ceilalti. Dimpotriva, el se înscrie într-o sociabilitate foarte intensa si reprezinta un factor de insertie în societate. Televiziunea se înscrie în schimbul familial si face obiectul unei discutii cu exteriorul. Cât despre jocurile video, ele se practica din ce în ce mai mult, si fac obiectul unor împrumuturi sau sunt obiectul unor schimburi intense pornind de la cele relative pâna la trucuri de joc.
Inovatiile tehnologice si modificarile economice ale anilor ´90 au afectat prin complexitatea lor, literatura pentru copii, poate mai rapid chiar decât cultura generala a acestui sfârsit de secol XX; tinerii sunt, într-adevar, consumatori avizi de noutati si devin tinta principala a inventatorilor de limbaje ludice proprii CD-ROM-urilor sau fictiunilor care rezulta din ele. Ignorând deliberat aspectul prea pedagogic, cartile, filmele si noile suporturi de comunicare oferite în vederea divertismentului copilului la limita cu scoala - dar adesea cu o privire condamnata de utilizarea lor scolareasca - se straduiesc sa cucereasca prin efecte-surpriza care sa îi conduca pe tinerii sa exploateze aspectele vizibile ale culturii populare.
Rezulta o înflorire de opere mai variate si mai bogate, dar în care este dificil sa discerni aparitia de opere literare originale, în acest context.
Departe de a se lasa prada dovezilor în afara contextului social, bibliotecarii au învatat deja o lectie: Internetul si noile tehnologii sunt, pentru utilizatorii bibliotecilor, o "revolutie înca sub observatie"[13].
Se ia cunostinta de noutatea, de raportul diferit dintre informatia si distractia care par sa ofere suporturi si servicii noi. Dar nu trebuie sa ne lasam sedusi fara a le proba, sau chiar a înlocui oferta existenta (tipariturile, produsele audio-vizuale) cu produse a caror mânuire, manipulare este mai degraba resimtita ca putin intuitiva, incomoda si considerabil dezamagitoare.
Se considera ca ar trebui sa fim extrem de obiectivi în privinta noilor tehnologii si sa nu devenim penibili prin discursuri anti-Internet, anti-calculator sau pro-carte. De exemplu, Vincent Jouve[14] îl readuce pe Micul Print a lui Saint-Exupéry prin intermediul ecranului de calculator; el încercând sa faca vie aceasta modalitate de lectura. Într-adevar, traseele deja programate nu vor putea niciodata sa rivalizeze cu capacitatile, abilitatile personale ale cititorului. ca rasplata, ecranul permite paginii imprimate sa fie îmbogatita prin interactivitate.
Bibliotecile publice, centrele de documentare si informare, institutiile scolare si alte forme de documentare propuse utilizatorilor, îsi dezvoltata de câtiva ani colectiile integrând si alte tipuri de documente pe suport electronic, ca de exemplu CD-ROM.
Acest nou tip de document ofera în egala masura accesul la o varietate de surse de informatii, care mai degraba erau rezervate specialistilor dintr-un anume domeniu stiintific sau profesionistilor în informare-documentare; astazi acest nou tip de document este disponibil consultarii libere de catre orice persoana.
Orice cladire se înscrie într-un context urban dificil, foarte heteroclit, în care se juxtapun multiple stiluri de arhitectura. Arhitectii au ales, conform propriilor termeni, sa sublinieze importanta civica si ambitiile culturale ale proiectului, sa manifeste cu siguranta, dar fara grandilocventa caracterul public al cladirii. Ei au stiut sa evite doua piedici opuse: cel al anonimatului si cel al monumentalitatii, care intimideaza utilizatorul novice. Renuntând la modelul de biblioteca-fortareata a eruditiei si la cladirea omniprezenta, arhitectii si-au conceput proiectul în jurul a doua concepte majore transparenta si claritatea. Forta de atractie a bibliotecii este evidentiata prin alegerea sticlei si, în special, prin alegerea sticlei albe, mai degraba a geamurilor opace pentru trecatori.
Biblioteca înceteaza sa mai fie un sanctuar, un loc ferecat. Frontierele între interior si exterior se estompeaza, am putea sa o calificam ca fiind o biblioteca extravertita. Trecatorul este pus în situatia de privitor. Ea dezvalui intimitatea locurilor, orânduirea înteleapta a meselor destinate lecturii si a rafturilor pentru carti, atmosfera de studiu. Cititorul expus privirilor exterioare invita trecatorii sa i se alature. La rândul sau, cititorul, protejat de agresiunile sonore ale strazii de un geam izolat fonic, devine el însusi spectator si poate zabovi în contemplarea agitatiei exterioare. Aceste spatii de lectura sunt în mod particular apreciate de catre public si mesele sunt constant ocupate în astfel de spatii.
În aparenta, transparenta este o quasi regula. ca si vitrinele, pereti-perdele permit sa vada ceea ce se petrece în interiorul bibliotecii, atrag privirile trecatorilor, îi provoaca sau le trezeste dorinta de a intra în biblioteca. Este vorba de ridicarea valului de mister din jurul unei biblioteci, ca fiecare sa poata sa se apropie de ea. Este vorba si de a crea o interactiune cu mediul urban pentru a introduce biblioteca în viata orasului. Acestea explica de ce se recurge adesea la fatade transparente, cu toate ca apar si probleme de genul protectie speciala solara, riscuri legate de vandalism.
Cititorii beneficiaza de lumina naturala fara sa aiba de suferit de o luminare foarte puternica. Alegerea sticlei, destul de banala în masura în care acest tip de constructie, alternativa a betonului, va fi de acum înainte destul de raspândita, reprezinta în acelasi timp un paradox vorbind de o cladire, care adaposteste carti, de vreme ce o stie fiecare ca documentele tiparite se tem de lumina.
Imaginea sa se demitizeaza. "Arhitectura bibliotecii devine un oras în miniatura, cu spatiile sale de circulatie, cu holul sau de la intrare pare a fi o piata publica...Biblioteca trebuie sa fie o forta de atractie a orasului."[15]
Construirea unei biblioteci se supune vointei politice, politicii de dezvoltare a colectiilor si obiectivelor bibliotecii, constrângerii amplasamentului ales, si depinde, de asemenea de talentul si de personalitatea arhitectului.
"Biblioteca este un loc rar, unde se conserva nu doar informatia, ci si gândul. Este locul memoriei cugetarii anterioare, de la care pornind putem sa ne construim propria gândire. Biblioteca este un loc pe care trebuie sa-l meritam."
Se poate schita o scurta tipologie a planurilor adoptate de catre arhitecti în construirea unei biblioteci, precizând bineînteles ca, în realitate, cladirile urmeaza arareori un model original, dar ca sunt mai curând o combinatie între diferite tipare. Cele câteva mari principii de organizare ale spatiului, care se desprind sunt urmatoarele:
planul în forma de coroana în jurul atriumului central, unde inima cladirii este golita pentru a lasa loc scarilor. Varianta extrema a acestei formule este manastirea construita în jurul unui vid central exterior. Inconvenientele unor asemenea solutii pot fi pe de o parte zgomotul si pe de alta parte explozia de servicii, care sunt raspândite de-a lungul unui culoar.
principiul turnului - dificultatea, în acest caz, rezida în stapânirea circulatiei verticale si multiplicitatea nivelurilor publice.
principiul coridorului - corespunde configuratiilor înguste si alungite. Înaintarea, în acest caz, este liniara, utilizatorul trebuind sa revina asupra pasilor sai pe un singur itinerar. Un parcurs circular nu este posibil într-o astfel de cladire.
îmbinarea dintre doua corpuri de cladire distincte - este un sistem frecvent adoptat atunci, când întreaga cladire sau o parte din aceasta constituie o reabilitare a unui edificiu vechi. Dar regasim, în aceeasi masura, acest principiu în constructiile în întregime noi sau cele doua parti ale cladirii se desfasoara în evantai de o parte si de cealalta a intrarii.
planurile compacte si concentrate - nu sunt deloc numeroase. Un astfel de model integreaza diferite spatii pe o platforma mare si controlata înca de la intrarea situata perpendicular pe cladire.
O alta tendinta evidenta este suprafata în crestere, acordata diferitelor spatii publice (documente în acces direct, spatii de lucru, locuri destinate expozitiilor si activitatilor de animatie culturala), logica în masura, în care biblioteca are renumele unui spatiu de prim rang. Alte elemente analizate sunt functionalitatea si evolutia cladirii. Aceste doua elemente se refera la circulatiile din cadrul bibliotecii, pornind de la fluiditate si ajungând la rationalizarea acestora; ar trebui sa se faca o distinctie neta între circulatia publica si cea interna legata de functionarea bibliotecii. Dubla cautare de functionalitate si flexibilitate se manifesta în egala masura prin prezenta unor mari platforme, care nu sunt compartimentate, dând senzatia de suplete a amenajarii. Aceste platforme favorizeaza si tendinta de a integra diferite suporturi si diferite categorii de public. Aceasta formula este preferata de catre bibliotecari, fiindca ofera posibilitatea evolutiei, în ansamblu. Dificultatea acestei formule este faptul ca se preteaza dificil implementarii de spatii calme si închise pentru lucru; salile de acest tip se regasesc în biblioteci izolate sau periferice. Dar, totusi apare o contradictie inerenta în obiectivele, atribuite unei biblioteci, adica pe de o parte sa fie un loc deschis, accesibil si sa fie utilizata de catre toti si pe de alta parte sa fie o insula a linistii si a instruirii. Nu este deloc usor pentru arhitect sa împace aceste aspiratii divergente.
Locul acordat bibliotecii în oras nu implica doar un aspect monumental si o fatada atragatoare, ci implica si calitatea contributiilor interioare, adica arhitectii se intereseaza chiar si de mobilierul din interiorul bibliotecii. Uneori, ei propun game de mobilier specific bibliotecii. În general, arhitectii urmaresc cu atentie cuvenita amenajarea interioara a cladirii. Aspectul mobilierului a evoluat într-o maniera spectaculoasa - de la modele triste si sobre pentru colectivitati la forme ergonomice si ciudat colorate. Tendinta este, pe drept vorbind, de a se opune radical imaginii traditionale a mobilierului pentru colectivitati si sa se apropie, cât se poate de mobilierul particular, cel pe care îl foloseste acasa utilizatorul (scaune din lemn si metal tapitate, canapele si fotolii din piele de diferite culori, taburete avant-gardiste etc.). Se doreste o biblioteca din ferestre, neîngradita, transparenta, dar tot odata se pastreaza nostalgia spatiilor mai intime.
Amenajarea interioara reveni sa rezolve aceasta contradictie prin alegerea culorilor si a materialelor, prin dispunerea mobilierului; se recreeaza nise si delimiteaza colturi, se angajeaza în reconstituirea spatiului individual si privat. În aceasta cautare a atmosferei intime, ne îndepartam de tendinta arhitecturii industriale care acopera totul sub metal. ca reactie la excesele de modernitate, lemnul redevine ca material al onorii pentru ca el îsi pastreaza valorile în timp - valoarea de ordin ecologic (este natural), de ordin social (este cald) si de ordin istoric (evoca trecutul, biblioteca secolului XX).
Zgomotul este o sursa de probleme. Biblioteca fiind un loc comun ale carui reguli trebuie sa fie respectate, se impune necesitatea de a organiza accesibilitatea unuia sau mai multor locuri pentru ca sa coabiteze diferitele nivele de practici; de aceea este foarte important sa fie studiat cu atentie elementul fundamental, cel acustic.
Prin accesibilitate se întelege posibilitatea de a intra într-o cladire printr-un loc obisnuit, de a circula fara sa te izbesti de obstacole si de a utiliza materiale (mese, calculatoare, etajere, baze de date etc.). Notiunea de accesibilitate este în mare masura legata de notiunea de persoana handicapata. Persoanele afectate de un handicap vizual sau auditiv întâmpina dificultati în comunicare; personalul se teme sa nu îi faca vreun rau persoanei handicapate, nu stie cum sa îl abordeze. Persoanele surde sau surdo-mute se pot face întelese prin semne sau prin citirea de pe buze a mesajului; la aceste mijloace de comunicare s-a adaugat posta electronica. Pentru nevazatori si cei cu deficiente vizuale, cartile tiparite cu caractere îngrosate, cu alfabetul braille, dar si calculatoare adaptate, dotate cu sintetizator vocal, tastatura si imprimanta braille, cu programe dedicate permit împacarea dintre lectura si persoana cu handicap.
Numeroase biblioteci dintre cele recente saracite de fondurile istorice, sunt utilate în spiritul salilor de lectura din vechime, lungi, rânduite cu mese de lemn încununate cu lampi tip "champignon". Oricare ar fi tendinta la moda, este de apreciat ca numeroase cladiri reflecta o forma de investitie afectiva si simbolica; biblioteca pune în miscare imaginatia, ea nu este un echipament colectiv impersonal.
Va fi notata o tendinta de a privilegia trei elemente în programarea unei biblioteci în zilele noastre:
consultarea pe loc - este vorba despre sedii destinate lecturii de relaxare sau despre alte posturi de consultare, care sunt prevazute într-un numar din ce în ce mai crescut. Dupa dezvoltarea intensiva a functiei de împrumut, o treapta pare sa fi fost atinsa, aceea care reda literelor nobletea utilizarii lor într-un loc ca biblioteca si repunerea în valoare a lecturii si documentarii pe loc. Este evident ca existenta unor cladiri recente, spatioase si prietenoase joaca un rol esential în acest fenomen.
aspectele de patrimoniu - sunt de asemenea reabilitate, dupa ce au fost un pic eclipsate de eforturile facute în dezvoltarea lecturii publice. Fondul de patrimoniu este perceput ca un mijloc de ancorare în identitatea locala si reprezinta valorile unui spatiu geografic, în decursul unei epoci.
sectorul actualitati - capata o noua dimensiune (adesea este denumit ca forumul de informatii) oferind periodice, în mare care se ocupa de prezentarea documentelor legate de actualitate, si instrumente de informare privind viata practica si evenimentele locale. Acest sector poate fi conceput ca un spatiu autonom, adesea plasat în vitrina bibliotecii, atractiv si accesibil înca de la intrarea în biblioteca.
Exista în Franta un tip inedit de biblioteca, "bibliothèque hors les murs". Ce este o "bibliothèque hors les murs"? O echipa alcatuita din 7-8 mediatori si cititori veniti de la mai multe biblioteci, se instaleaza într-un loc care este în aer liber - parc, gradina publica si bineînteles carti a caror alegere trebuie sa duca la sensibilizarea utilizatorilor. O sedinta dureaza aproximativ doua ore. Lectura individuala este cea mai buna practica pentru acest tip de biblioteca: un adult citeste o carte aleasa de catre copil. Acesta asculta, stând jos sau în picioare, jucându-se în ritmul sau propriu. Adultul respecta textul, face pauze, înmâneaza si altor copii textul pentru a fi citit, dar va încerca sa nu se lase acaparat doar de un singur copil. Chiar si parintii pot participa la actul lecturii. În general, aceasta activitate presupune o munca importanta de mediere: este vorba de a se îndrepta catre publicul potential, nu este vorba de a astepta ca publicul potential sa vina el însusi.
Însotirea copilului este esentiala si ea permite acestuia sa dobândeasca încet-încet o autonomie, sa învete sa citeasca si chiar sa se descurce singur ca fiinta independenta.
Biblioteca în afara peretilor îsi gaseste originile acum 45 de ani, în 1957, la Noisy-le-Grand. ATD-Quart Monde, creând prima biblioteca de strada pentru un cartier sarac, îsi propunea ca obiectiv descoperirea cartii si a lecturii în rândul persoanelor defavorizate.
Modelul propus este ca un proiect "vis", ca o biblioteca ideala, ca o sursa de "seductie" pentru cei care nu cred ca asa ceva este necesar sau posibil.
Copiii inventeaza continuu povesti singuri sau în grup si aceasta lume imaginara are pentru ei aceeasi realitate ca si lumea reala pe care ei o recreeaza în permanenta. Vedem bine tot ce poate sa le aduca cartea în acest domeniu, cum se potrivesc si sunt de acord cu ea. Biblioteca care le este destinata trebuie sa fie locul privilegiat al acestui raport.
Biblioteca pentru copii ocupa un mare spatiu luminat pentru ca este înconjurat de sticla pe cele trei fatade care formeaza un fel de prora care se îndreapta spre oras. Orasul, adica strazile, luminile, semnalele, miscarea, adica viata însasi, este direct prezenta în biblioteca (desi bine protejata de zgomot, bineînteles prin geamuri groase). În alt mod, din strada, intrarea, cartierele din jur, biblioteca pentru copii este semnul bibliotecii întregi. Raportul de reciprocitate este esential, copiii sunt viata însasi.
Cea mai mare greseala este "sa fie infantilizate" locurile care le sunt consacrate. Nu este vorba de a construi de exemplu case de papusi, sa fie reduse în mod artificial toate dimensiunile, sa fie dezvoltate decoruri "bebelus" sub pretextul de a se pune "la înaltimea" copiilor. Uneori acestia, înainte sa fie formati de sistemul educativ, au o perceptie spontana mult mai clara despre ei însisi si despre altii, despre lumea în care traiesc, fara a o reduce sau a coborî si ca au mai ales o capacitate creatoare stupefianta pentru a îsi zamisli propria lor lume, sa o descrie si sa o reprezinte mai ales prin desene; ceea ce nu exclude adaptarea mobilierului, a suporturilor informationale etc.
Nu este exclus ca pe parcursul acestui drum copilul sa îsi gaseasca locul sau în biblioteca, sa gaseasca aici un loc creat anume pentru el, în care sa se simta ca acasa, în lumea sa. Acesta este un sentiment, o necesitate, desi acest termen este destul de ambiguu, care este absolut indispensabil de satisfacut (care trebuie satisfacut cu orice pret), sa ai un loc al tau, o radacina.
Parterul si primul etaj, dincolo de zona rezervata înscrierii si a tranzactiilor, comuna oricarui public si tuturor suporturilor, gazduiesc colectiile - împrumut destinate adultilor, toate suporturilor amestecate (carti, casete video, periodice, CD). Al II-lea etaj este întregime consacrat lecturii si consultarii pe loc (de exemplu - cele mai folosite video documentare). Ultimul etaj este dedicat copiilor. Fiecare nivel este dotat cu un birou de informatii. Spatiul a fost conceput într-o maniera deschisa maximului de functii si sectii si sa favorizeze întâlnirea dintre utilizatori. Sistemul de constructie retinut, cu grinzi pozitionate în lungime, elibereaza vaste platforme, independent amenajate, usor de reorganizat daca este necesar. Acest sistem de platforme libere permit integrarea diferitelor servicii si a diferitelor arii de activitati: biblioteca si mediateca se întrepatrund la primul etaj. Nu exista nici o separare între consultarea pe loc a documentelor video si cele tiparite, acestea sunt plasate la etajul al II-lea. Scara elicoidala, în centrul "sipetului" cilindric de sticla, care permite o panorama a fiecarui nivel, asigura tranzitia si faciliteaza trecerea simbolica între diferitele spatii "adulti" si "copii". Dincolo de confortul pe plan pur material, aceasta deschidere a sectiilor permite într-un fel abolirea ierarhiilor între diferitele suporturi pentru documente, permite o mai mare comunicare, sudarea "dintre diferitele categorii de utilizatori" si mijloceste întâlnirea nu doar a clientilor (utilizatori) ci si a angajatilor.
Deschiderea sectiilor, unita prin claritatea si simplicitatea arhitecturii interioare garanteaza eficienta acestei cladiri, în care calatorul este într-un fel fara frontiere, iar orientarea se face usor. Ceea ce a permis evitarea acumularii panourilor de semnalare care uneori deruteaza în loc sa orienteze. Totusi a fost acordata o mare importanta conceperii si realizarii semnalarii, gândindu-ne ca ea participa nu doar la functionalitate, ci si la imaginea de piata a bibliotecii. Deci, nu este necesar sa realizam un panou standard de semnalare, total eterogen arhitecturii si decorarii. Este indicat sa se apeleze la un specialist în grafica. Panoul de semnalare realizat în serigrafie alba pe un suport metalic de culoare negru mat amintind voluntar de traditionala ardezie , utilizeaza o arie de fonturi clasice. Prioritatea a fost acordata sobrietatii si claritatii textelor. A fost exclusa utilizarea multipla a culorilor care creeaza supraîncarcarea si extenuarea vizuala si care declanseaza dificultati suplimentare în descifrarea si reperarea panourilor de semnalare.
Mobilierul joaca un rol important pentru a caracteriza biblioteca pentru copii. Face parte practic din arhitectura si nu ar trebui tratat diferit cum este adesea cazul din motive administrative sau din cauze financiare.
Banca de primire, situata în fata intrarii la scara mare este la fel ca celelalte banci, dar este mai joasa si înaltimea este adaptata copiilor. Mesele sunt formate dintr-un mare placaj, care are o suprafata de 2,40mX1,40m si este din mesteacan cu picioare metalice. Ele sunt dispuse de-a lungul fatadelor în scopul de a primi o lumina naturala directa.
Pentru cei mici care nu stiu înca sa citeasca, descoperirea cartii este la fel ca a unui joc. Trebuie sa poata sa se miste, sa atinga. Mi-am imaginat un podium format din vreo 40 de pernite de 60 cm X 60 cm, de trei înaltimi, 15 cm, 30 cm si 45 cm si de trei culori, legate între ele printr-o banda si care astfel pot fi deplasate si asamblate în mod diferit, ca într-un joc de cuburi. Între pernite sunt dispuse placute de lemn de dimensiunea 60 cm X 60 cm, pentru a primi cartile si albumele. Aceasta amenajare creeaza un joc în jurul cartilor, copiii putând sa evolueze în toate pozitiile.
În jurul acestui podium sunt dispuse niste fotolii stilizate pentru parinti. Cei mici, bineînteles, nu sunt singuri niciodata în biblioteca, primirea parintilor este deci foarte importanta.
Lectura copiilor
Constituirea colectiilor dedicate copiilor este un subiect dificil caci ridica multe întrebari: care sunt criteriile de selectie?, care este publicul tinta?, pentru ce vârsta sunt constituite colectiile?, cu ce nivel de lectura se confrunta bibliotecarii?, cartea trebuie sa fie educativa?, doar cartea este prezenta într-o biblioteca pentru copii?, cum sa îl ajutam pe copil sa devina un cititor autonom?.
Voi începe prin a raspunde la cel din urma semn de întrebare - cum putem sa îi ajutam pe copii sa devina cititori autonomi.
Pe de o parte copiii considera biblioteca ca pe un teritoriu familial, se simt în largul lor. Dar aceasta familiaritate nu induce o întelegere a clasificarii, care singura sa îi restituie autonomia. Deci, exista o antinomie între familiaritatea unui teritoriu si absenta unei stapâniri a ordinii dintr-o biblioteca. Pe de alta parte, este subliniata importanta atitudinii mamelor.[19] Ele îsi învata copiii regulile de supravietuire într-o biblioteca (sa nu alerge, sa nu sara, sa nu tipe etc.). Ele îi învata sa respecte obiectele (sa nu le arunce, sa nu le calce în picioare, sa nu rupa cartile etc.). Ele îi învata reguli rudimentare legate de biblioteca, ca de exemplu, sa restituie cartile la timp, sau sa puna cartea de unde au luat-o. Dar aceasta prezenta este ambientala, adica mamele sunt de partea disciplinei într-o biblioteca, pe când copiii sunt de partea scormonelii si a cotrobairii într-o biblioteca. Toate acestea alcatuiesc lumea cartii, o lume de obligatii si de constrângeri, fara sa fie ucenicie si împartire de gusturi.
Cum învatam sa citim? Exista trei conceptii legate de practica învatarii citirii: calea functionalista, calea constructivista si calea socio-constructivista.
Pentru a rezuma, se poate spune ca prima conceptie, suficient de obiectiva, desi discutabil de eficienta pune în miscare unele procedee pedagogice vechi ce urmaresc sa creeze deprinderi, prin cicluri de învatare - verificare - consolidare. Conceptia constructivista ia în consideratie mai mult subiectul si comportamentul acestuia, dar aplicatiile pedagogice ramân problematice. În sfârsit ultima conceptie, cea aparuta în ultimii ani, utilizeaza o psihologie centrata pe interactiunea subiectului cu contextul social si alege metode didactice adaptate.
Actul lecturii prezinta trei conditii :
"vouloir lire" (a vrea sa citeasca) - care implica intentia de lectura;
"pouvoir lire" (a putea sa citeasca) - care presupune o cunoastere a lumii scrisului, a productiilor sale si a legaturilor sale;
"savoir lire" (a sti sa citeasca) - care mobilizeaza competentele cititorului: ce prezinta textul?, ce se întelege din text?, cum sunt prezentate informatiile de catre text?.
Animatorul cercului de lectura este atent, în mod particular, la cea de a treia conditie; el trebuie sa puna pret pe descolarizarea lecturii, în scopul de a desprinde persoanele din raporturile obisnuite de dominatie culturala si de a le ajuta sa capete încredere în ele însele. Atunci lectura devine o practica aparte si experimentala pentru care fiecare, indiferent de situatia sa, este "un expert virtual" . Animatorul cercului de lectura nu trebuie sa omita faptul ca adolescentul, înca copil sau aproape adult, are nevoie de repere si mai ales de libertate.
"Corul cititorilor" este un tip de animatie culturala adresata unui public care are dificultati legate de lectura, adulti uneori analfabeti, sau falsi analfabeti. Ei îsi aleg o carte, cauta un text, cu care sa fie cu totii de acord. O prima lectura este urmata de o perioada de memorare; partea aleasa de fiecare din text este citita si apoi grupul îl scrie.
Aceasta munca a avut ca rezultat revalorizarea individului adesea subapreciat si sa îi permita acestuia cucerirea cuvântului si o alta privire asupra lumii. "Corul cititorilor" a devenit astfel un mijloc concret pentru a restaura anumite idei fundamentale despre fraternitate, creând si prezervând relatia intima a fiecaruia cu lectura.
Lectura ramâne pentru înca odata un act de libertate intima si o miza sociala: deschiderea asupra sinelui si asupra lumii.
Într-adevar, pâna în prezent, marea majoritate a activitatilor pedagogice centrate pe lectura scrierilor informative se sprijina pe documentul-hârtie. Daca ne oprim sa analizam fisele de lucru realizate pentru a permite elevului sa îsi dezvolte competentele lecturii, suntem surprinsi de importanta pe care o au indicii de materializare care pun în scena informatia în documentul respectiv: culori, aranjarea paragrafelor, relatia text-imagine etc. Atunci când se vorbeste despre o lucrare complexa ca dictionarul, elevul porneste de la descoperirea obiectului carte, cu formatul sau, structura sa interna.
Bineînteles, regasim în alte scrieri pedagogice, activitati care îl pun pe elev în situatia de a utiliza CD-uri, a cauta informatii pe Internet. Dar, în cele mai multe cazuri, la drept vorbind, obiectivul mediatorului nu este dezvoltarea sau fixarea unei competente de lectura. În cele din urma, a citi un ecran vine de la sine, într-o lume în care comunicarea se face din ce în ce mai mult prin intermediul imaginii, în care i se atribuie fiecarui individ capacitatea de a îsi însusi informatiile, chiar daca acestea sunt propuse în forma electronica. Oare Ministerul Educatiei nu ar trebui sa se pregateasca sa implementeze micro-calculatoare în scoli pentru a lupta împotriva analfabetismului, împotriva unui analfabetism tehnologic?
Nu depinde de profesionalistii informatiei sa îi învete pe utilizatorii sai sa citeasca. În schimb, le revine faptul de a îi ajuta sa îsi dezvolte strategiile personale de lectura selectiva pentru a se apropia de informatia dorita. Exista unele întrebari, pe care ar trebui sa le analizam: mediatorii, pe care ne bazam pâna astazi, pot fi ei competenti în privinta suporturilor noi ale informatiei? sau este atât de bine realizata informatia în cadrul unui suport de tehnologie moderna astfel încât nu mai este nevoie de ajutorul unei persoane care sa medieze relatia dintre suport tehnologic modern si utilizator? Cititorul de text electronic trebuie mai degraba sa îsi dezvolte noi competente de lectura? si în ce masura se poate interveni în acest proces de dezvoltarea a competentelor de lectura?
Scrierile electronice, mai degraba atunci când se adreseaza tinerilor cititori, sunt deja multimedia, daca contin elemente de tip iconic.[22] Dar diferitele informatii propuse cititorului sunt destinate pentru a fi citite fie în totalitate, fie partial. Pe o pagina a unei lucrari documentare, ochiul cititorului se deplaseaza de la text la paratext, spre pictograme sau înapoi la text. Cititorul este acela care alege ca atentia sa sa se concentreze asupra unei parti din text sau unui cadru, în functie de strategia de lectura. Unele studii initiate de companii publicitare au aratat ca privirea umana se plimba de la o parte la o alta parte a unui mesaj scripto-vizual. si astfel editorii de lucrari documentare s-au inspirat din aceste studii, pentru a lucra la noile puneri în pagina, propuse sa favorizeze reperarea informatiei.
Într-un document electronic multimedia, se poate face cu totul altfel, caci o scriere expusa pe un ecran de calculator este adesea asociata unei imagini si/sau unui sunet. Mesajele pot fi de prisos: un text este, de exemplu, prezentat pe ecran în forma sa textuala si citit simultan de catre o voce anonima. În loc de o juxtapunere de texte si paratexte prezentate într-un acelasi obiect, avem de a face cu o informatie globala, dar disparata la care avem acces prin una dintre regulile propuse.
Scrierea pe hârtie, înca de la inventia tiparului, a fost constrânsa de catre dimensiunea paginii, dispunerea în coloane adaptate textului si nu imaginii, care nu era prezenta decât foarte putin si avea functia de ilustratie. Datorita ecranului, totul se inverseaza: conceput mai degraba pentru imagine, acesta îi ofera primul loc imaginii si astfel textul devine un subtitlu sau un comentariu al imaginii.
În anumite enciclopedii, corpul imaginii si cel al textelor sunt separate, cititorul poate astfel sa parcurga un subiect unic vizualizând imagini, eventual însotite de un comentariu sonor. Ne intersectam cu un document imagine-sunet, care nu încearca sa scoata în relief aceste elemente, ci doar decât textul, care necesita sa fie interpretat.
Ne gândim ca nu ar fi nici o problema pentru cititorul de astazi pentru ca el si-a însusit anumite tehnici de lectura a imaginii si a sunetului din relatia cu televiziunea. Zapping-ul (butonarea telecomenzii) este un nou demers de apropiere a informatiei, în concordanta cu gândirea logica. Zapping-ul se înscrie într-un comportament de lectura selectiv utila: nu se citeste decât ceea ce are sens în raport cu problema initiala sau ceea ce se stie deja, se fac asocieri de idei care sunt înlocuite de catre specificul suportului electronic cu crearea de legaturi.
Cititorul îsi modifica postura, are influenta asupra autorului, care nu mai controleaza progresarea în text, asa cum îsi propusese la început. La drept vorbind, mai este atunci textul autorului, pentru ca, în final, cititorul îsi va tese propriul sau text, reînnodând portiuni de text alese pentru a ajunge la opera finala, a sa?
Totusi, acest mod de lectura anuleaza fragmentul lucrarii prin transformari succesive si prin dezvoltari progresive si nu mai permite marcarea conexiunilor logice între elemente informatiei si nici macar nu stabileste o ierarhie între acestea. Se înlocuieste o lectura secventiala cu una punctuala, care nu se mai efectueaza începând cu indicii traditionali ai hârtiei, ca de exemplu, cuprinsul sau evidentierea tipografica, ci începând chiar cu continutul însusi. Cititorul tesându-si propriu scenariu va putea stapâni întregul lant pentru a depasi intriga, recreându-si structura necesara textului pentru a îi da sens frânturilor de informatii.
În lucrarile documentare pe hârtie, strategia de cautare a literatului îl determina sa treaca prin diferite indexuri si prin tabla de materii, într-o miscare de du-te-vino continua între cuvinte cheie si informatia propriu-zisa din corpus. Dar rasfoirea îl conduce pe cititorul mai putin experimentat astfel: privirea i se opreste la întâmplare asupra unui paragraf dintr-un text sau asupra unor imagini care îi vor capta atentia, iar asezarea textului îi va permite intrarea în corpusul respectiv.
Or organizarea informatiei în documentele electronice modifica în totalitate circulatia în cadrul corpusului. Pe de o parte, pentru ca functionalitatile hypertext suprima aceasta trecere obligata de cuvintele cheie pentru a accede la nivelul dorit. Când se afla în fata unei informatii, cititorul poate cere afisarea unei informatii complementare, care se va înscrie într-o fereastra pe ecran, care se va suprapune sau care se va afisa alaturi de cea pe care deja a citit-o. El poate de asemenea, printr-un simplu click sa paraseasca aceasta informatie pentru a intra în posesia unei alteia mult mai pertinenta. Este suficient ca realizatorul documentului electronic sa indexeze totalitatea elementelor semnificative din corpus, ceea ce se si întâmpla în majoritatea cazurilor. Pe de alta parte, pentru ca rasfoirea, care permite o înaintare rapida în interiorul corpusului, nu mai este posibila. Textul pe ecran se citeste pe masura ce el se desfasoara, rândurile se afiseaza în josul paginii, urcând catre partea superioara a paginii, pâna la disparitia lor. Rândurile se succed.
Lectura documentului electronic ofera prilejul unei rataciri, caci utilizatorul poate "haladui" sau "hoinari dintr-un document într-altul; este mai putin vorba de a citi pentru a gasi o informatie pe care o cauta sau pe care o descopera[23].
De asemene relatia fizica cu documentul se schimba. Documentul pe hârtie este un obiect care ofera prin aspectul sau exterior anumite indicatii care declanseaza ipoteze asupra continutului sau, asupra publicului caruia i se adreseaza. Dezvoltarea în volume sau caiete permite observarea drumului parcurs în informatie, evaluarea cantitatii informatiilor extrase în raport cu cantitatea informatiilor disponibile. Dezvoltarea într-un corpus de informatie afisat pe ecran determina intrarea în joc a unei mânuiri de obiecte, dar nu aceea a documentului propriu-zis, ci aceea a interfetei, adica mouse-ul si tastatura care asigura medierea tehnica între cititor si text. Daca sunt pastrate aceleasi repere ca pentru lectura unui document tiparit pe hârtie, cititorul poate încerca sentimentul înselator ca a citit tot ce era de citit si ca, în consecinta, daca nu gaseste ceea ce cauta, aceasta înseamna ca documentul nu contine informatia respectiva. Or, nimic nu îi garanteaza ca cercetarea documentului sau corpusului de informatie a fost suficient de exhaustiva; ar trebui pentru a se asigura sa aiba "harta" corpusului si sa pastreze pistele de cercetare urmate.
Editorii multimedia, care dezvolta produse pe CD-ROM, fac eforturi în sensul explicitarii si organizarii informatiei. Informatiile care constituie ansamblul corpusului nu sunt organizate pentru a fi citite în continuu, dar sunt prelucrate în fisiere accesibile cititorului prin activarea unui buton. Acesta va naviga de la un text la un altul, de la o imagine fixa la una animata, la un sunet.
Daca se observa evolutia acestor produse, rezulta ca, daca cele mai vechi produse multimedia sunt lipsite de lizibilitate în structura informatiei, cele mai recente acorda utilizatorului un avantaj, întoarcerea oricând la sumar si un fel de decupaj în capitole.
Cu toate acestea, exista o mare diversitate în prezentarea informatiei documentelor pe CD-ROM, de la cea mai austera la cea mai fantezista sau artistica. Uniformizarea suportului nu antreneaza si uniformizarea continutului, iar cititorul trebuie sa se elibereze de materialitatea documentului pentru a îl citi si sa îsi construiasca un traseu propriu.
Miza de astazi pentru editor este sa favorizeze noile practicii de lectura, fara a saraci continutul informativ al documentului, reliefând elementele informatiei pe care le propune ca prioritate cititorului, ca si cum am face un zoom[24] unei imagini.
Miza pentru profesionistul informatiei este sa învete sa aleaga documentele care se preteaza de a fi fixate pe CD-ROM, cum se întâmpla si pentru lucrarile pe hârtie. Criteriile de alegere se aplica în acest caz continutului cât si prezentarii sale si nicidecum calitatilor ergonomice.
Într-adevar, se poate remarca faptul ca realizarea paginilor Web este standardizata practic de la pornire, într-un fel de acord. Legatura de tip hypertext este materializata într-o maniera uniforma, caracterul tipografic este adesea acelasi, structura paginii se supune, de cele mai multe ori, unor reguli identice (informatia la dreapta, sumarul site-ului într-o banda la stânga). Deci, problemele lecturii sunt altele pentru ca este vorba de data aceasta de a practica o judecata critica pe textul citit si nu de accede si de a îl decodifica.
Într-o era a informaticii, lectura devine indisolubila scrierii. Cititorul nu mai are de a face cu un ansamblu de informatie unitar care i se ofera, ci cu o diversitate de texte si imagini pe care le poate afisa dupa propria dorinta si asupra carora poate actiona. În consecinta, implicarea cititorului în actiunea sa de lectura trece printr-o intentie si prin formularea unei cererii. Aceasta se poate limita la un simplu click, dar de cele mai adesea un cuvânt, o fraza, respectiv o ecuatie de cautare. Utilizatorul este astfel, pe rând, cititor si scriptor, interactionând permanent cu un instrument pe care trebuie sa stie sa îl stapâneasca minim.
Cititorul trebuie sa identifice pe ecran ceea ce se raporteaza functionalitatilor programului de navigare si ceea ce subliniaza însusi corpusul informatiei.
El trebuie sa identifice pictogramele sau butoanele care îi permit avansarea în lectura informatiilor sau revenirea la informatia anterioara, dar si jonglarea cu modul de afisare a informatiei pe ecran (pagina întreaga, cu viniete etc.). Se exercita o lectura de tip actiune.
Utilizatorul trebuie sa stapâneasca conceptele, indicii de structura, dar în aceeasi masura si principiile tehnice care îi permit sa actioneze pe textele citite: sa selecteze o parte sau tot textul, sa îl printeze, sa îl constituie într-un fisier care va putea fi accesat ulterior.
Daca se adreseaza unui corpus de informatie on-line, utilizatorul va trebui sa adopte pe masura postura de arhivist. Într-un spatiu virtual, în care circula mesaje si informatii instabile, el trebuie sa utilizeze tehnici pentru stocarea si organizarea acestor informatii, daca doreste sa fie regasite pentru a fi utilizate din nou. În consecinta, cititorul "electronic" este un cititor cu competente multiple: sa stapâneasca limba, alfabetizarea informatica, abilitati de informare.
A citi pentru a gasi informatii necesita o proiectare; este vorba de a pune o problema si de a rezolva. Înseamna, deci, sa emita ipoteze de continut, sa mobilizeze cunostinte despre diferite suporturi ale informatiilor care sunt susceptibile sa îl îndrume pe utilizator. Adica sa aiba o atitudine reflexiva asupra strategiei de cautare, pentru a controla, pentru a îi da sens si sa desprinda din experienta specifica un principiu general reinvestirii într-o situatie noua.
Mediatorii pot ajuta utilizatorul la diferite nivele. În primul rând, favorizând explicitarea unui proiect, care nu este nou, dar care are un alt sens astazi. Continuând sa dezvolte utilizatorului nu doar stapânirea instrumentelor tehnice care evolueaza în permanenta, ci si cunoasterea lumii informatiei si a regulilor sale. si, nu în ultimul rând, permitându-i utilizatorului sa încheie strategia de cautare adoptata de acesta, sa trieze punctele forte si pe cele slabe, sa evalueze reactia sistemului, sa cerceteze originea esecului sau a insatisfactiei.
Jean-François Bargota a afirmat importanta mediatecelor în cadrul spitalelor: "spatiu de libera alegere si de întâlnire în care bolnavul îsi poate regasi continuitatea si capacitatea de a stabili legaturi cu lumea". [25]
Conform acestei scheme, putem distinge chiar si genurile citite: hibridul scrierii si a pictogramelor, care sterge nivelele limbii traditionale si frontierele între limba vorbita si cea scrisa, scrierea spontana si cea rapida, în care se pierd formulele de politete si grijile ortografice în folosul abrevierilor si inventilor lexicale în scopul de a câstiga timp în aceste scrierii de urgenta, dar în egala masura de a elabora un cod specific pentru initiati.[27]
Joaca este pentru un copil ca un job pentru noi: o activitate respectabila, serioasa, care îl ajuta sa creasca, în care se implica total. El învata sa stapâneasca noi gesturi si noi capacitati. Dar este, de asemenea, o activitate placuta, o ocazie de amuzament, la care se participa în functie de preferinte. Pentru micuti, totul este sinonim: a se juca, a experimenta, a munci, a visa, a descoperi, a învata (acesta nu este un motiv pentru a transforma jocul micutului într-un mod de învatare/instruire).
Se poate spune ca jocul si jucariile sunt indisolubil legate, chiar daca pot exista unul fara altul. Anumite jocuri nu au nevoie de nici un suport material, ca de exemplu jocurile de ghicitori, leapsa pe cocotate, numaratoarea, alergatul, gâdilatul. Alte jocuri se bazeaza pe un material care nu poate fi calificat drept jucarie pentru ca nu a fost conceput cu acest scop - capacele de cratita, calculatorul, trestia care se împleteste, cearsafurile cu care facem corturi, pantofii cu toc ai mamei si câinele vecinului. Invers, anumite jucarii sunt concepute pentru a fi expuse sau colectionate, nu ca sa se joace cineva cu ele. Este cazul soldateilor de plumb sau al papusilor folclorice.
Atunci, ce este jucaria? Prin definitie, este un obiect care solicita si împinge la joc si îl stimuleaza. Jucaria nu are o alta finalitate decât aceasta. Jucariile sunt instrumente ale dezvoltarii. Jucariile propuse pentru un copil de la nastere pâna la 3 ani sunt aproape toate obiecte viu colorate si atragatoare. Ele dau nastere în copii la dorinta de a le manipula. Uneori, jucariile au o utilizare destul de complexa sau ofera mai multe niveluri de utilizare, astfel încât pun copilului probleme pe care acesta se chinuie sa le rezolve, ascutindu-si în felul acesta capacitatile. În plus, jucariile sunt proprietatea copilului si sunt la dispozitia sa atunci când doreste.
Jucariile nu sunt, deci, numai un atu suplimentar în mediul ambiant al unui copilas. Ele sunt, cu adevarat, o unealta indispensabila în dezvoltarea sa armonioasa pe plan fizic, mental, senzorial si afectiv. Este, oare, acest lucru valabil numai pentru copiii de la oras? Un copil care traieste la tara, înconjurat de prieteni, animale, natura, are mai putina nevoie de jucarii? Nu este sigur, chiar daca acest copil gaseste în mod efectiv în mediul sau înconjurator mai multe elemente care sa îi favorizeze jocurile si sa îi dezvolte imaginatia. Ceea ce este sigur, în schimb, este ca jucariile bune ("naturale" sau confectionate) trebuie sa permita schimburi si ca anumite moduri de viata le favorizeaza mai mult decât altele.
Jucariile micutilor sunt înainte de toate pentru a fi învatate, manipulate si morfolite. Dar dupa ce copilul trece de câteva luni, jucariile se specializeaza. Fiecare categorie de jucarii cauta sa solicite o componenta a dezvoltarii copilului sau alta. Jucariile de imitare sunt desigur cele mai potrivite: fa ca tata sau fa ca mama, ca doctorul sau ca vânzatoarea, sunt printre cele mai frecvente jocuri de la vârsta de 2 ani. Aici se raporteaza si telefonul, camionul, papusa, etc. dar cum aceste jucarii apartin de asemenea unor altor categorii (jucarii cu motor sau afective) se întelege ca aceste categorii se amesteca între ele câte putin si sunt mai putin transante decât par.
Este deosebit de important sa se cunoasca diferite tipuri de jucarii. Este de dorit ca un copil sa aiba jucarii din fiecare categorie a caror cantitate respectiva sa varieze în functie de gusturile si interesul copilului. El ar putea astfel sa îsi dezvolte cel mai bine toate aspectele temperamentului sau.
Jucarii care dezvolta motricitatea (miscarea) - Jucariile din aceasta categorie îl ajuta pe copil sa se serveasca într-o maniera armonioasa de corpul sau. Unele vizeaza motricitatea fina, adica usurinta de a se servi de mâinile sale. Sunt cele care incita copilul la manipulare, orientare, îngramadire, de a se tine corect, de a trece jucaria dintr-o mâna în alta. Altele vizeaza motricitatea globala, adica ele incita copilul sa foloseasca întregul sau corp într-o miscare. Îsi va dezvolta atunci coordonarea gestului si a echilibrului. El învata sa se serveasca mai bine de corpul sau si sa îsi stapâneasca gesturile. Câteva exemple de jucarii cu dominanta motrica: tricicleta, mingii, balon, cerc, coarda, popice, structurile jocurilor din exterior (toboganul, balansoarul), jocurile de încastrare si manipulare.
Jucariile care dezvolta creativitatea si imaginatia - A crea înseamna a concepe, a învata, a pune noul acolo unde nu exista. Toate jucariile (acelea care sunt bune) ar trebui sa permita copilului sa îsi exprime creativitatea. Copilul adora sa puna împreuna elementele care nu au fost prevazute pentru aceasta, sa scoata din functie obiecte si sa inventeze moduri noi de a se servi de aceasta. Nu îi lipseste niciodata imaginatia pentru a îsi crea o lume noua. Copilul stie sa împodobeasca cu imaginatia sa personala, cea mai banala jucarie si sa faca un pretext din ea pentru orice fel de scenariu. Anumite jucarii favorizeaza în mod specific aceasta imaginatie a copilului prin aceea ca de si nu sunt nimic prin ele însele pot totusi sa solicite actiunea copilului. Acestea sunt toate jucariile cu functie artistica. Dar este evident ca o papusa simpla, de exemplu, este de asemenea o jucarie care suscita creativitatea si imaginatia. Exemple de jucarii cu dominanta creatoare: creioane de ceara sau de colorat, markere, culori, foi mari de hârtie sau tablou mare, plastilina, instrumente muzicale, marionete, jocuri de constructie sau jocuri din bucati care se asambleaza.
Jocuri care dezvolta afectivitatea - Aceste jucarii permit copilului sa îsi exprime afectiunea, tandretea si de asemenea uneori agresivitatea. Pentru ca el poate în mod liber sa traiasca sentimentele sale cu o jucarie care nu tine ranchiuna, în mod progresiv copilul se întelege mai bine pe sine si îsi gaseste echilibrul. El se desprinde din trairile sale pentru a se interesa de acestea si le rejoaca cu ceilalti. Jucariile afective sunt cele cu care copilul va crea legaturile cele mai durabile si mai privilegiate. Esentialul jucariilor afective este reprezentat de catre papusi, figurine si animale de plus.
Jucariile care dezvolta imitatia - imaginatia este procesul esential prin care copilul se apropie si întelege lumea care îl înconjoara. Foarte tânar, el pare ca vorbeste la telefon, o imita pe mama sa hranindu-si papusa sau se joaca de-a doctorul care face injectii. Copilul reia cu jucaria ceea ce i s-a întâmplat în viata reala si se joaca cât îi este necesar. Aceasta îi permite pe de-o parte de a se apropia de comportamentele noi si de a îsi lua în consideratie anumite angoase sau experiente dezagreabile din viata sa. Exemple de jucarii care au dominanta imitatia: papusile si toate accesoriile lor (casa, îmbracaminte, materiale, masini, câinele de joaca etc), micile subiecte în mediul lor, deghizari, tot ceea ce permite sa îl faca sa semene cu altcineva. Jocul de-a cumparaturile, de-a doctorul, de-a activitati menajere, garajul si circuitul auto, ferma cu animalele sale.
Jocurile care dezvolta capacitatea senzoriala si intelectuala - evident este cazul tuturor jucariilor, pentru ca ele permit jocul care este el însusi indispensabil dezvoltarii intelectuale a copilului. Inteligenta celui mic este mai întâi de toate o inteligenta senzoriala, motrice, afectiva. Prin manipulare, încercare si asamblare copilul descopera sa îsi exercite capacitatile mentale. Anumite jocuri sunt în mod special concepute pentru a antrena copilul sa descopere, sa clasifice, sa memoreze, sa rationeze, sa asambleze, sa reflecte, sa aplice o ratiune logica, toate marile functii care stau la baza operatiilor mentale care în mod progresiv se aseaza în ordine. Exemple de jucarii cu dominanta intelectuala: jocurile de asamblare, încastrare, constructie, jocurile de clasare, de ordonare, jocurile puzzle, jocurile de loto mari sau domino, jucariile care te trezesc sau care se manipuleaza. Cu privire la jucariile numite de trezire sau de învatare este important sa precizam un lucru, jocul este ocazia pentru copil pe care noi am subliniat-o de a învata sa cunoasca lumea care îl înconjoara. în mod egal sa învete sa se cunoasca el însusi evoluând în ritm propriu. Cuvântul ,,a învata" se preteaza la ambiguitate deoarece pentru copil nu exista diferenta între a se juca si a se dezvolta, a se juca si a învata, a învata si a manipula, a învata cum merge ,,asta", a învata sa faca precum mama si tata etc. Dar atentie: jocul de-a lungul competentelor minunate pe care le releva copilul nu trebuie sa fie recuperat de adult pentru a deveni un pretext de a îl antrena sau a îl învata. Jocul si jucaria servesc pentru a se juca, asta este tot. Copilul trebuie sa se poata juca din placere, chiar daca aceasta placere i se impune prin efort. Copilul se va lasa prada realitatilor învatate pentru ca mai multe capacitati înseamna mai multe jocuri posibile, de unde si avantajul placerii. Copii învata foarte bine când sunt lasati sa o faca cu mai putin material necesar la dispozitie, si cu cât dispun de o latura afectiva.
Anumite jucarii, acestea fiind cele mai numeroase, servesc pentru a se juca în maniera prevazuta de fabricant. Altele servesc numai pentru decor. Copilul poate manipula mai mult sau mai putin obiectul, însa este fericit sa îl aiba în camera si sa îl priveasca. Anumite papusi frumoase de colectie sau jucarii fragile pot face parte din aceasta categorie. Dar în mod egal, mobilele, care se misca cu ajutorul curentilor de aer, pot fascina la fel de mult micutii.
Alte jucarii se colectioneaza. Copilul se joaca cu figurinele sale, dar este foarte fericit sa le aiba pe toate aproape. El le aranjeaza le schimba una cu alta, le aliniaza etc. La copii cei mai mici, parintii sunt cei care stau la originea colectiilor. Apoi repede copiii iau colectiile în sarcina lor, desigur sub influenta scolii. Apoi este vorba si despre anumite jucarii care au ca functie esentiala aceea de a fi posedate de copil. Jucariile sunt proprietatea copilului si ele sunt singurele care trebuie sa fie asa.
Reperarea posesiunilor sale si apararea lor este pentru un copil maniera sa de a îsi afirma existenta si identitatea. Jucaria înainte de a permite jocul este un semn. Semnul puterii (,,Am ceea ce altii nu au, e a mea"). Are o valoare de schimb care apare în anii de scoala. Pentru toate aceste considerente, jucaria are o valoare sociala care nu trebuie subestimata. Folosirea pe care copilul o va da jucariei este de asemenea maniera în care aceasta îsi va gasi sfârsitul.
Toate jucariile au vocatia de fi date într-o zi la rebut cu mai multa sau mai putina tristete sau consideratie.
Prin organizarea unei biblioteci pentru copii, se întelege o gândire asupra functiilor ei, dar tinând cont de specificul utilizatorilor - adaptari la vârsta acestora.
O biblioteca pentru copii trebuie conceputa în sistemul accesului direct la colectii. Caile de informatie asupra colectiei (cataloage, etichete) trebuie sa fie dublate de indicatori vizuali (simboluri) si de asistenta personalului.
Spatiul trebuie sa fie adecvat, adica el trebuie sa fie destinat produselor diferite de lectura - de la lectura în grup, lectura interactiva, lectura ca "joc" la lectura de tip "scolar" care presupune studiul la masa si care este achizitionata târziu.
Cum îsi vad bibliotecarii publicul tânar? Cititorii foarte mici ramân într-un con de umbra, iar de adolescenti, uneori, bibliotecarii se simt jenati. Cei de 5-12 sunt un public relativ usor de manipulat, adica trebuie doar sa îi provoci. De la 12 ani pâna când devin adolescenti, ei dispar si bibliotecarul nu poate face mare lucru sa îi retina. Cât despre adolescenti, pe acestia trebuie sa îi coordonezi. Ei sosesc în grupuri la biblioteca, se folosesc de biblioteca pentru activitatile scolare, este greu sa lucrezi cu scolile sau liceele din care provin adolescentii utilizatori. În permanenta, bibliotecarii trebuie sa gaseasca forme de animatie adaptate nevoilor si cerintelor acestora.
Cum se vad ei însisi, bibliotecarii care lucreaza cu publicul tânar? Acesti bibliotecari sunt adevarate "locomotive"[28]. Practicile animatiei culturale, primirea grupelor de utilizatori, parteneriatele, munca creativa sunt cunostinte capitale pentru acesti bibliotecari. Ei trebuie sa cugete profund asupra alegerii cartilor potrivite, asupra raportului text-imagine, asupra primirii tinerilor, asupra responsabilitatilor fata de cei foarte mici si chiar fata de cei mai mari.
Teoriile receptarii se straduiesc sa descrie cum se citeste o carte. Toate acestea îi ofera cititorului responsabilitatea interpretarii sale. si aceasta interpretare, specifica fiecarui cititor, este rezultatul unei negocieri între continutul cartii si tot ceea ce deja exista în mintea cititorului (amintiri personale, fantasme, lecturi anterioare, întrebari existentiale, curiozitati, cultura generala etc.). Unii, ca Umberto Eco, se întreaba în legatura cu "limitele interpretarii" , dar nepunând în discutie libertatea interpretativa a cititorului. Din acest punct de vedere, se vorbeste chiar de o "co-enuntare" , ca si cum cititorul ar crea în parte sensul unei opere.
Or, animatia culturala, dincolo de motivatia de a citi care serveste drept motor, propune, mai mult, activitati care permit tinerilor sa se initieze în complexitatea literara, care îi ajuta sa perceapa si toate acestea prin intermediul jocului de-a lectura - prin tot ceea ce le scapa lor în mod spontan. Îmbunatatind astfel capacitatile tinerilor cititori, animatia culturala contribuie la deschiderea modului lor de receptare, ceea ce le va permite apoi o participare mai activa la interpretarea lecturii propriu-zise.
Din cele scrise mai sus, se poate desprinde definitia animatiei culturale rezervata actului lecturii. Animatia lecturii este o activitate de mediere culturala între carti si copii, destinata sa reduca distanta fizica, psihologica, culturala care exista între cele doua personaje. Natura medierii exclude obligatia de a citi, impusa de catre adult. Ea se bazeaza, din contra, pe crearea unei motivatii, provocându-i pe copii sa se îndrepte catre carti si sa le citeasca.
Cele doua principale motivatii create de catre mediere sunt de o parte, motivatia ludica, si de cealalta parte, o motivatie care trebuie sa îi determine pe tinerii cititori sa fie responsabili de actul lecturii. În primul caz, cartile sunt propuse copiilor în cadrul unui joc a carui prima regula se contureaza - este necesar sa citeasca ca sa se joace; dar necesitatea nu înseamna obligatie (de exemplu, punctul comun, provocarea lecturii etc.). În al doilea caz, cartile sunt propuse copiilor în cadrul unei activitati sociale care le întareste responsabilitatea fata de alte persoane (de exemplu, cei mari le citesc celor mai mici, tinerii înregistreaza casete pentru nevazatori, tinerii joaca rolul de mini-bibliotecari etc.).
Ca o persoana sa citeasca sau sa fie dispus sa citeasca, trebuie sa aiba o pornire interioara în acest sens. Cercetatorii au constatat aceasta în legatura cu învatarea de a citi. Pornirea interioara corespunde unei structuri mentale care apare între motivatiile de a citi si competentele care îi permit persoanei de a practica actul lecturii. Aceste competente se numesc "mici cunostinte" ; sunt un fel de micro-competente care se acumuleaza în timp si se refera la stapânirea limbii (decodare, fraze complexe, limbaje anaforice etc.), la sociabilitatea cartii (genuri, colectii, autori, informatii despre pret, clasificari, topuri etc), lectura literara (narator, personaje, accentuarea textului sau imaginilor etc.) si propriile gusturi ale persoanelor (cautarea placerii, întrebari existentiale, teme preferate sau de gândire etc.). Acest ultim grupaj corespunde unei parti dintre motivatiile necesare, dar pot fi si altele, ca de exemplu, dorinta de a se integra în societate, dorinta de a fi înteles de ceilalti oameni, curiozitatea.
Ansamblul acestor micro-competente si a motivatiilor se îngemaneaza între ele, într-o maniera complexa si aceasta sinteza este, la originea unui comportament, a citi într-un mod autonom.
Animatia lecturii ofera, într-un fel, o motivatie de substituire si, în acelasi timp, de amplificare a micro-competentelor (de exemplu, când punctul comun al unei gramezi de carti este însusi editorul sau atunci când se vorbeste despre science-fiction sau despre autorul narator), pentru cei care înca nu si-au format propria pornire interioara de cititor.
Motivatia ludica cuprinde mai degraba cautarea din placere decât dorinta de a câstiga, placerea de a împarti un lucru cu grupul, curiozitatea. Motivatia, care creeaza responsabilitati, regrupeaza dorinta de insertie, placerea de a fi recunoscut de un grup, nevoia de a actiona, cautarea unei autonomii.
Persoanele care intra în contact cu lectura prin intermediul unei activitati de animatie culturala sunt, cu siguranta, deja aproape de acest comportament; aceste persoane se afla în zona proxima. Dar ca sa se fixeze pentru totdeauna, cartile trebuie sa îsi tina promisiunea fata de cititor, si anume sa fie suficient de motivante.
Creierul uman retine frânturi de informatii razlete, fiecare legata de câte o emotie. Ca un comportament sa se fixeze, o operatie mentala trebuie sa permita acestor frânturi de informatii sa se coaguleze într-o super-informatie întarind astfel comportamentul. De exemplu, o persoana poate sti unde este situata biblioteca, poate sti ca toate cartile sunt clasificate pe mai multe domenii, poate sti cum se deplaseaza în oras pentru a ajunge la biblioteca, poate simti dorinta de a cunoaste ceva anume pe o tema precisa, dar nu va merge niciodata sa caute o carte într-o biblioteca - pentru ca aceste informatii ramân separate si pentru ca nu sunt regrupate într-un comportament - motor corespunzator unei porniri interioare.
Bibliotecarii nu întâmpina persoane care nu stiu sa citeasca, ci încep sa primeasca adolescenti care nu stapânesc textul literar si care sunt rezultatul unei forme de cultura numita "zapping" .
Din pacate, tinerii practica o lectura cantitativa (am citit X pagini) si una de tip zapping (aceasta...... aceea......) si nu calitativa; ei nu percep povestirea, ci sunt sensibili la frânturi razlete din ceea ce citesc (un personaj, o peripetie, un loc) si focalizeaza o emotie asupra frânturilor care nu se leaga între ele.
Din acest punct de vedere, multe lucruri contribuie la "butonarea telecomenzii", si anume varietatea ofertei unei mediateci. Daca adolescentii stiu sa regaseasca discurile compacte (CD) sau video în mediateca si ca aceste sectoare sunt departate de carti, cine ar putea atunci sa le dirijeze pasii catre carti? Poate ca lucrurile ar fi cu totul altfel, daca ar exista o structura care sa cuprinda în acelasi loc carti, CD-uri, casete video - de exemplu într-o mediateca poti gasi nu doar romanul, ci si adaptarea cinematografica a sa, muzica din film, documentare sau biografii.
La sfârsitul anilor '80, în Franta, realizându-se un repertoar al activitatilor destinate animatiei culturale - mai precis al activitatilor susceptibile de a determina pe tineri sa citeasca sau sa îi familiarizeze cu cartile - s-a constatat ca numarul acestora era foarte mare, iar mediatorii acestor activitati erau persoane de profesii diferite: învatatori, bibliotecari, animatori etc.
Se spune adesea ca un cititor este oricare persoana, care la un moment dat se întâlneste cu cartea. Aceasta întâlnire trebuie sa fie favorizata în cadrul activitatilor de animatie dedicate actului lecturii. Daca nu au loc activitati de animatie culturala, este totusi indicat sa existe persoane autorizate care sa joace rolul de îndrumator în alegerea cartilor potrivite lecturii, cu o conditie sa nu cada în capcana de a indica cartile "bune" sau editorii "renumiti", ci sa nu piarda din vedere diversitatea gusturilor potentialilor cititori. Daca cartile propuse sunt atractive prin forma si continutul lor, se considera ca procesul deprinderii de a lectura este deja început.
Distanta pe care un copil este pregatit s-o parcurga pentru a îsi procura cartile apare proportionala cu cantitatea de lectura (cei foarte mici îsi poarta cu ei mai ales cartile, desi putin probabil ca le vor folosi). Experienta a aratat ca tinerii citesc mai multe carti în clasele în care este practicata animatia lecturii, comparativ cu celelalte, în care se face mai putin sau chiar deloc aceasta activitate. În acest calcul au fost luate în considerare nu doar romanele, ci si benzile desenate, documentarele chiar si albumele de diferite categorii.
Un exemplu concludent este oferit de Poslaniec Christian - doua clase, într-una se realizeaza ocazional animatia lecturii si într-una nu are loc aceasta activitate. Rezultatul a fost urmatorul, copiii au citit integral, în medie, de-a lungul unui an de zile, de la unu pâna la 3 romane si de la 3 pâna la 14 carti (în acestea incluzându-se chiar si benzile desenate). Per ansamblu au fost citite de la 500 pâna la 1000 de pagini. Clasa, în care s-a citit cel mai mult, a fost aceea în care cadrul didactic a introdus activitatea de animatie a lecturii, ca o practica aproape cotidiana (cea mai scurta a durat doua minute, iar cea mai lunga doua ore si jumatate). Elevii acestei clase au citit în medie, într-un an de zile: 15 romane, 42 de carti, 3000 de pagini. S-au folosit 12 tipuri diferite de animatie a lecturii: ora povestii (mediatorul folosindu-se de albume cu imagini sau nu), sacul cu povesti, hora cartilor, alergatorul de carti, safari-carte, înregistrarea unei carti, cei mari citindu-le celor mai mici etc.
În urma acestui experiment a fost posibila si urmatoarea remarca: animatia lecturii are o influenta pozitiva, deloc de neglijat, asupra tinerilor care au probleme de citire. De animatia lecturii profita, în principal, marii cititori, dar si cei care considerau ca nu au nevoie de activitatea de lectura.
Trebuie specificat faptul ca aceasta cercetare nu inventaria lecturile efectuate doar în clasa, ci si lecturile individuale ale fiecarui copil în parte. Aceasta a fost posibila cu ajutorul unui instrument de lucru numit repertoar de lectura; acesta era completat zilnic si astfel s-a putut reconstitui profilul fiecarui cititor.
Copiii sunt, prin definitie, începatori în de-ale lecturii. Ei nu dispun de tot atâtea amintiri, cunostinte, fantasme, competente ca si un cititor adult. Daca ei nu se regasesc într-un roman, într-un mesaj implicit simbolic, atunci ei nu pot sa le puna în relatie cu propriile experiente si sa participe lin la construirea sensului.
Fata de aceasta situatie particulara, unii autori si editori recurg a le propune tinerilor carti care sa limiteze partea de negociere prevazuta cititorului, de exemplu carti foarte explicite sau fara subîntelesuri. Altii, din contra, se straduiesc sa propuna opere deschise, negociabile, încarcate de simbol, câstigându-le astfel încrederea tinerilor cititori.
Vor fi subliniate trei idei esentiale legate de notiunea - animatie:
Animatia lecturii este o activitate specifica, orientata catre lectura si catre descoperirea cartii. Daca o biblioteca va face astfel, va deveni un loc viu, animat, în care se va citi mai mult decât s-ar fi crezut, uneori chiar o alt fel de lectura. De exemplu, o situatie frecventa, când un utilizator îsi relateaza propriile povesti, care nu îi sunt publicate si când animatia este asimilata ca un spectacol atunci se poate vorbi de o legatura cu lectura ca o placere resimtita de catre auditori.
În schimb, când povestile, care fac obiectul unui spectacol, exista sub forma unor carti, si când acestea din urma sunt puse la dispozitia auditoriilor, acestia se orienteaza spre activitatea de animatie a lecturii. si când, cu prilejul numitei ore de povesti, un bibliotecar citeste o carte (o poveste, un album, un roman prescurtat sau chiar un documentar) poate propune numeroase alte lucrari eventual legate de lectura care se efectueaza - de exemplu, aceeasi tema, aceeasi colectie, acelasi autor etc.). În conditiile acestea, se poate vorbi de o animatie a lecturii deplina.
De altfel, exista o modalitate mult mai simpla de a descoperi o animatie a lecturii, de exemplu animatorul propune: "Cine vrea sa împrumute una dintre aceste carti?" si participantii raspund pozitiv, în cele mai multe cazuri, în cadrul activitatilor de genul: punctul de vedere, dominoul cartilor, hora cartilor sau ascunde-si-gaseste-cartea. În unele cazuri, lectura cartilor este parte din regulile jocului sau din responsabilitatea tinerilor.
O animatie a lecturii, desi este spectaculoasa, are putine sanse sa fie eficienta, daca nu este realizata sa dureze în timp. Într-adevar, participantii nu au atunci timpul necesar de a trece de zona proxima la un comportament stabil. Sau, mai exact, efectul este aleatoriu: din întâmplare, unii participanti se vor simti suficient de mobilizati pentru a îsi urma singuri drumul, ca si atunci când tinerii se întâlnesc, pentru o clipa, cu un scriitor, într-un salon al cartii, o biblioteca sau o clasa de curs. În schimb, daca întâlnirea a fost pregatita dinainte, tinerii deja au citit cartile scriitorului, vor pune întrebari, se vor implica în discutii. De fiecare data, când un mediator initiaza o animatie culturala, el trebuie sa îsi fixeze obiectivul activitatii, daca doreste "sa faca lectura", sa identifice motivatia propusa si sa evalueze daca metodele utilizate pentru a pune în practica activitatea sunt adecvate.
Dar activitatea de animatie culturala se "altereaza" înainte de vreme. Activitatile de animatie culturala nu au timp sa se uzeze intelectual, pentru ca o alta noua activitate de animatie o înlocuieste pe precedenta.
O noua animatie culturala reusita îi motiveaza pe mediatori sa tot reînnoiasca activitatile. Institutiile sunt interesate de mediatori, desi tind sa renunte la regula jocului si, de asemenea, tind ca metodologia sa fie rigida. Toate acestea încep sa apara ca o constrângere la unii participanti, chiar si la unii organizatori ai animatiei culturale. Un exemplu concludent este concursul de lectura.
Transformarea este provocata de reprezentarile imobile ale persoanelor. Un bun exemplu este dat de "textul liber" practicat înca din anii '20, în clasele Freinet , "Îmi veti scrie un text liber pentru ora viitoare, pe tema - frica!". Când o inovatie îsi atinge scopul propus, titlul sau este frecvent recuperat pentru a califica niste activitati care nu au avut tangenta cu obiectivele initiale si care sunt la poli opusi. Animatia lecturii intitulata "provocarea lecturii", inventata de catre Christine Méron si Jean-Jacques Maga , în anii '80, la Caen, a cunoscut un astfel de succes care a transformat toate tipurile posibile de animatie culturala. Astfel se poate citi, într-o revista dedicata profesiei de documentarist, un articol descriind o "provocare a lecturii" sustinuta doar de o singura carte, cu toate ca una dintre legile animatiei este sa propuna în jur de 30 sau 40 de titluri diferite.
Alegerea cartilor este imensa si variata. Animatia lecturii nu îi impune copilului sa se exprime în legatura cu cartile citite; aceasta tine de sfera intimitatii. În schimb, una dintre regulile jocului poate sa îl instige la descoperirea unor anumite aspecte ale lecturii - de exemplu, o revista artizanala de critica de carte.
Descentralizarea institutiilor a intensificat vointa colectivitatilor de a se afirma si de a fi recunoscuti prin propria identitate. Aceasta grija este la originea înmultirii recenta si excesive a logotipurilor.
[39]. Este un model de logotip pentru o biblioteca specializata. Mesajul vizual nu trebuie sa devina confuz prin lungimea sa. Simbolul cartii închise sau între deschisa si închisa incita la întâlnirea cu lumea din interiorul cartii, la curiozitate; de aceea este un simbol des întâlnit în logotipurile de biblioteca.
Teorie
Utilizarea Internetului presupune o delimitare culturala a societatii între un pol minoritar, urban, mai degraba tânar, întors catre modern si celalalt pol, mai numeros, care nu sunt luati în calcul în utilizarea noilor tehnologii, sunt mai degraba în vârsta si mari consumatori de televiziune si de cotidiene (mai ales cele locale). Polul modern este compus din doua subsisteme: pe de o parte, intelectualii, care privesc doar emisiuni precise si citesc carti si pe de alta parte, tinerii (15-30 de ani), de sex masculin, împatimiti de video si de calculator.
Accesul la Internet este rezervat categoriilor sociale superioare, de exemplu 71% dintre persoanele cu studii superioare au o adresa de e-mail personala si doar 12% dintre persoanele cu studii medii. Nu exista o concurenta între Internet si lectura, ci doar complementaritate. Internetul consacra existenta scrisului. Cei care utilizeaza calculatorul sunt de asemenea cei care stiu sa citeasca si sa scrie. Exista o corelatie puternica între lectura si utilizarea Internetului, cei care navigheaza sunt de regula mari cititori de carti.
Se poate defini oare specificul lecturilor celor care navigheaza? Pe de o parte, se constata o deplasare de la textele literare si umaniste catre textele stiintifice si tehnice. Pe de alta parte, lectura pe Internet presupune o lectura fragmentata, din bucati de text care sunt extrase si amestecate între ele, obtinându-se o noua forma de text. Aceasta este, fara îndoiala, cea mai importanta consecinta a noilor instrumente si practici ale lecturii.
Pe lânga comorile reale, spatiul virtual abunda si de zone care nu permit avansarea în documentare. Acestea sunt sub forma unor site-uri inexistente si a unor texte disparute înainte de a fi fost tiparite, a unor legaturi incorecte, a unor adrese contactate de la care nu se primeste nici un raspuns - nici text, nici macar un mesaj de eroare -, a unor pagini care se afiseaza pe ecran, într-o maniera neuniforma din cauza unor diferente între formate sau standarde.
Cea mai notabila este probabil patrunderea calculatorului în biblioteci. Daca, pâna în prezent, acest echipament a coexistat cu alte suporturi, niste voci s-au ridicat pentru a slavi utilizarea interactiva a acestui echipament si anumite biblioteci studiaza deja alte mijloace de a îl utiliza în activitatile lor cu copii. Numeroase institutii detin un fond considerabil de CD-ROM interactive, cât si baze de date dedicate cautarii documentare; unele dintre ele chiar au elaborat cataloage informatizate adaptate copiilor.
Cititorul perseverent trebuie sa se înarmeze cu rabdare, sa caute minutios si sa astepte uneori mult timp înainte de a putea citi textul pe care îl solicita sau pe îl asteapta sa îi parvina printr-o cautare amanuntita.
Mai importante nu sunt cartile care împânzesc etajerele virtuale, ci mai degraba titlurile lor unice , proiectele de digitalizare a documentelor existente în forma tiparita.
În biblioteca traditionala, fisele de catalog trebuie sa fie duplicate pentru fiecare mod de intrare propus: dupa autor, dupa subiect etc. Aceste fise sunt aranjate în sertare, cititorul nu poate sa le scoata pentru a îsi crea propria alegere.
În schimb, informatica permite sa ofere priviri multiple ale unei colectii de obiecte digitalizate - catalog sau baza de date - fara sa oblige utilizatorul sa apeleze la metadate. Totul este doar o chestiune de programare a alegerilor oferite publicului - cautarea dupa autor, titlu, cuvânt cheie, editura, anul de aparitie, liste alfabetice, tematice, selectii, noutati, evenimente etc.
Surprinzator, cititorii nu par deranjati sa citeasca de pe un ecran, ba chiar citesc carti întregi. Învinuirea principala adusa documentului electronic este absenta reperelor obisnuite ale lecturii, de exemplu lipsa paginatiei.
Cititorul virtual poate sa îsi conserve cautarile prin mai multe modalitati: semnele de carte, lista paginilor favorite, chiar si cosul de gunoi (recycle bin) - acestea îi permit de altfel sa revina mult mai rapid la cautarea sa.
Interfetele hypertext, din ce în ce mai întâlnite în biblioteci, se bazeaza în principal pe textul în prezentarea sa lineara. Ori ecranul permite prezentarea textului în diferite moduri bidimensionale (de exemplu, în tabel) si concretizarea acestuia într-o maniera vizuala, cvasi fizica. De asemenea, ecranul permite prezentarea multiplelor dimensiuni ale organizarii informatiei: suportul (text, multimedia), forma (carte, eseu, periodic), tema (istorie, literatura, muzica etc.), publicul (cercetatori, mare public, public activ etc).
Continuând acest sistem de pagina în pagina a unui site, se poate astfel construi o retea alcatuita din mai multe "drumuri" care îl vor conduce la acelasi rezultat pe cititorul care va alege unul dintre drumuri în functie de cunostintele, de aptitudinile, de gusturile sau de dorintele sale din acel moment.
Nu trebuie omis faptul ca acestor "drumuri" trebuie sa li se indice clar destinatia, pentru a evita ratacirile în zadar a utilizatorilor, sa fie identificata fiecare rubrica în care utilizatorul poate sa se gaseasca în raport cu structura generala a site-ului, sa îi permita utilizatorului sa se duca sau sa revina la principalele "intersectii" pe scurtaturi bine identificate.
Toate aceste indicatii trebuie sa fie bine întretinute: o reorganizare interna nu trebuie sa creeze legaturi catre pagini inexistente, sau invers, niste pagini pe care nu le mai putem folosi ca referinte. Este de dorit sa se utilizeze o redirectionare automata a adreselor modificate sau vechi catre cele autentice.
În biblioteca propriu-zisa, decât sa rasfoiasca fisele de catalog, unii utilizatori prefera sa mearga direct la raft, urmând un plan al colectiilor sau pur si simplu la întâmplare, pentru a examina acolo documentele, care se gasesc. Este posibil ca pe site-ul WEB sa fie furnizate moduri de consultare prin vizualizare, alternative la cautarea prin cerere tip formular într-un catalog: liste alfabetice grupate dupa autor, titlu etc., care se deruleaza, clasificari de la general la particular, de la gen la specie sau chiar lista cartilor care corespund temei alese.
De acum înainte, noile interfete iau în calcul si alte capacitati ale calculatorului sau ale punctelor de consultare, ca de exemplu: capacitatile grafice - plane sau tridimensionale, fixe sau variabile în timp si cele sonore - echipament audio (casti) sau incinta.
Prin intermediul ecranului, imaginea permite sa ofere o reprezentare mai mult sau mai putin fidela a spatiului fizic al unei biblioteci: un plan al solului, de exemplu, în care se poate merge de la general pâna la detalii fine, chiar si pâna la continutul rafturilor din biblioteca.
În schimb, imaginea poate ajuta la localizarea unui document regasit într-o fise de catalog - pe fiecare descriere bibliografica a fiecarui document în parte este indicata zona precisa unde acesta se regaseste, în cazul în care este disponibil. Cititorul poate astfel sa omita indicarea precisa a cotei si sa regaseasca monografia dorita mai rapid.
Utilizând tehnici ale realitatii virtuale, este posibil ca spatiul bibliotecii sa fie reprezentat în varianta realista, tridimensionala. Utilizatorul realitatii virtuale poate astfel sa se deplaseze în aceasta reprezentare (în cadrul ecranului), ca si cum aceasta miscare s-ar fi desfasurat într-o biblioteca reala, ca si cum ar avea o camera de filmat. Avantajele acestui utilizator sunt: consultarea rafturilor cu documente, citirea unor texte pe care le descopera, în cazul în care aceste texte sunt digitalizate. Acest spatiu poate de asemenea sa contina obiecte sonore sau animate si poate permite astfel sa fie ascultate explicatii înregistrate, discuri, sa fie vizionate filme.
Sunetul este în voga pe Internet, mai ales pentru difuzarea - ilicita sau nu - a muzicii, dar sunetul nu este doar pentru aceasta folosit, ci el reprezinta un ajutor în asistarea persoanelor nevazatoare care utilizeaza informatia.
Imaginea - bi sau tridimensionala, însotita sau nu de sunet - poate de asemenea sa fie utilizata si pentru alte reprezentari, nu doar pentru a prezenta biblioteca în forma ei fizica. Aceste reprezentari ar putea fi: un mapamond pentru clasificarea lucrarilor de geografie sau de istorie sau un oras imaginar în care utilizatorul îsi poate materializa scenarii literare.
Aceste dezvoltari tehnice, mai sus mentionate, permit introducerea în cadrul WEB site-ului, a elementului uman, mai precis a bibliotecarului. Tehnica lumilor virtuale permite creionarea unor reprezentari a unei lumi virtuale umanizate: fiecare utilizator este prototipul unui personaj uman, care se deplaseaza potrivit indicatiilor, care îi sunt comunicate prin intermediul tastaturii, poate face anumite gesturi - de exemplu indicarea directiei. Vizitatorul poate astfel sa îi vizualizeze pe toti ceilalti membrii care sunt prezenti în acel moment pe WEB site-ul respectiv. Ei pot dialoga cu ajutorul tastaturii; atunci când un utilizator primeste un mesaj, acesta apare afisat sub forma unei bule în dreptul utilizatorului care a emis mesajul sau dialogul poate sa se desfasoare într-o fereastra speciala de dialog.
În aceeasi ordine de idei, unele biblioteci pentru copii si-au creat propria pagina web pe Internet, în care daca esti utilizator poti regasi informatii si trimiteri utile pentru copii. Acestia pot participa într-o maniera interactiva cu calculatoarele si au posibilitatea, de exemplu, sa schimbe pareri si reactii asupra cartilor preferate sau chiar sa scrie povestioare. "Biblioteca literaturii politiste pentru copii - Barnens Polarbibliotek" se ambitioneaza sa devina o biblioteca model pentru o regiune multiculturala; o biblioteca unde tehnologia informatica va ocupa o parte importanta alaturi de carti, reviste si alte publicatii, documente audiovizuale si CD-ROM" .
Pentru realizarea unui site dedicat unei biblioteci pentru copii este foarte importanta colaborarea între specialisti ai bibliotecii pentru copii, sociologi, psihologi si nu în ultimul rând personalul calificat în realizarea paginilor WEB.
Site-ul WEB a unei biblioteci este considerat ca un spatiu, "fantasma unui satuc planetar în forma de cyberspace" . Metafora este uneori înselatoare - opus unei biblioteci, acest spatiu virtual este aparent fara structura, neuniform si în permanenta schimbare.
Specialistul care a contribuit la realizarea site-ului s-a ghidat dupa urmatoare sapte reguli:
Sa ne imaginam o astfel de biblioteca! Cititorii pot comunica între ei, daca este cazul, pentru a schimba pareri, pentru a se sfatui sau pentru a colabora în munca lor comuna. Va exista în permanenta un documentarist pentru a îl dirija pe cititor, când are nevoie de ajutor. Dialogul dintre cei doi se va face prin intermediul tastaturii sau cu ajutorul suportului multimedia (microfon, web camera ). Daca documentaristul nu poate sa îi ofere un raspuns pertinent, poate sa îl ghideze pe utilizator catre o alta sectiune a bibliotecii.
ANIS, Jacques. L'écrit des conversations électroniques dans l'Internet. În: Le Français aujourd'hui, an 2000, vol. 3, nr. 129, p. 59-69
BARBIER-BOUVET, Jean-François. Lire la page comme une page, Parole. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1993, nr. 43, p. 13-22
BARGOT, Jean-François. Une nouvelle image pour les médiathèques de l'assistance publique-hôpitaux de Paris. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 3, p. 102-104
BAUDRY, Jean-Louis. L'âge de la lecture.
BAZIN, Patrick. Vers une métalecture. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1996, vol. 41, nr. 1, p. 8-15
BERTRAND, Anne-Marie. Les bibliothèques françaises pour la jeunesse et leurs publics. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2002, vol. 47, nr. 5, p. 95-97
idem. Nouvelles pratiques de lecture. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2002, vol. 47, nr. 4, p. 100-102
CHARTIER, Anne-Marie; HÉBRARD, Jean. Discours sur la lecture, 1880-2000.
CHOURROT, Olivier. Lectures adolescentes. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 3, p. 96-98
DE MIRIBEL, Marielle. Les logos des bibliothèques publiques. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1995, nr. 4, p. 16
DE SINGLY, François. Les jeunes et la lecture. În: Dossiers Éducation et formations, an 1993, nr.24, p. 37-43
DESRICHARD, Yves. Les nouvelles technologies à l'épreuve des bibliothèques. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2002, vol. 47, nr. 2, p. 1-17
DETREZ, Christine. Bien lire. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2001, vol. 46, nr. 6, p. 14-23
DIAMENT, Nic. Comment s'informer sur le livre de jeunesse. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 3, p. 26-28
EVANO, Brigitte. Jeux et enjeux du livre d'enfance et de jeunesse. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2000, vol. 45, nr. 3, p. 1-12
EZRATTY, Viviane. Les bibliothèques françaises pour la jeunesse. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 3, p. 8-12
idem. Lecteurs entre page et écran. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2000, vol. 45, nr. 6, p. 5-7
FINGERHUT, Michel. Le site WEB de la bibliothèque considére comme un espace. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2000, vol. 45, nr. 3, p. 78-82
HANEs, Gheorghina. Dictionar francez-român. Bucuresti: Editura stiintifica, 1991
HERSENT, Jean- François. Adolescents, violence et création. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2001, vol. 46, nr. 1, p. 131-133
JACOBSEN, Hélène. Section des jeunes et section des adultes. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 3, p. 76-79
JEAY, Anne-Marie. Les
messageries télématiques: une communication paradoxale.
JOHANNOT, Yvonne. Lectures et lecteurs à l'école. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 1, p. 32-35
LE SAUX, Annie. Architectures et bibliothèques. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2000, vol. 45, nr. 3, p. 107-109
LÉVY, Pierre. Nous sommes le texte. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1994, vol. 4, p. 87-95
MASSE, Isabelle. Bibliothèques hors les murs. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2002, vol. 47, nr. 3, p. 86-87
idem. Architectures de bibliothèques. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2001, vol. 46, nr. 3, p. 98-99
idem. Bibliothèques et publics handicapés. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2000, vol. 45, nr. 5, p. 132-134
MOLLIER, Jean-Yves. Où va le livre?.
ORLOFF, Christine. Les grands choix d'organisation. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2000, vol. 46, nr. 3, p. 23-25
PERROT, Jean. Recherche et littérature de jeunesse en France. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 3, p. 13-24
idem. Du jeu, des enfants et des livres. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 43, nr. 5, p. 36-38
PORTINE, Henri. Lecture(s) et technologies. În: Revue internationale d'éducation, an 1994, nr. 2, p. 99-110
POSLANIEC, Christian. Les animations lecture. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 3, p. 49-53
idem. Activités de lecture à partir de la littérature de jeunesse. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 5, p. 34-37
POULAIN, Martine. L'effet mediathéques: quelle culture pour quels publics. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2002, vol. 1, nr. 12, p. 21-23
RIBOULET, Pierre. L'espace pour les enfants dans les bibliothèques publiques. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 3, p. 70-75
RIPERT,
Pierre. Dictionnaire des synonymes de la langue française.
RYDSJÖ, Kerstin. Les bibliothèques pour enfants en Suède. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 3, p. 86-93
UTARD, Jean-Claude. Livre et petite enfance à Paris. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 3, p. 94-96
idem. Les jeunes et l'écran. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 4, p. 76-80
VIAL, Mireille. Les actes de lecture. În: Bulletin des bibliothèques de France, an 2001, vol. 46, nr. 6, p. 128-130
ANEXĂ
Ciclul vietii
Caracteristicile fundamentale
Substadiile implicate
Caracteristici privind modificarea
Prenatal (9 luni)
Formarea organismului, nasterea
Perioada embrionala
Perioada fetala precoce
Perioada fetala tardiva
Cel mai intens ritm de crestere
Copilaria si pubertatea inclusiv adolescenta (0-20 ani)
Însusirea (învatarea) conduitelor de crestere, autonomia, autoservirea, autocontrolul, învatarea, însusirea de strategii de instruire si autoinstruire, socializare conduitei, integrarea familiala, scolara, sociala, subidentitatile socio-culturale, familiala si scolara
Când copilul de 3-6 ani se rasfata, foloseste cuvinte din limbajul mic si mimeaza vorbirea specifica vârstelor mai mici.
Privitor la dezvoltarea individuala a organismelor vegetale si animale, care cuprinde toate transformarile organismului de la stadiul de embrion pâna la sfârsitul existentei lui.
Exista muzee ale jucariei. La Muzeul pedagogic din Paris se afla un sector privind jucaria copilului.
Bianca Bratu, Literatura si educatia estetica a preadolescentului, Bucuresti, Editura didactica si pedagogica, 1970, p. 36
Jean-Claude, Utard, Les jeunes et l' écran, în Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, nr. 4, p. 36
Jean-Claude, Utard, Les jeunes et l' écran, în Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, nr. 4, p. 36
Viviane, Ezratty, Les bibliothèques françaises pour la jeunesse, în Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, nr. 3, p. 28
Yves, Desrichard, Les nouvelles technologies à l'épreuve des bibliothèques, în Bulletin des bibliothèques de France, an 2002, nr. 2, p. 21
apud Viviane, Ezratty Lecteurs entre page et écran, în Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, nr. 3, p. 8-12
Annie, Le Saux Architectures et bibliothèques, în Bulletin des bibliothèques de France, an 45, nr. 3, p. 107
Gresie argiloasa sau argila cu granule fine, care se poate desface usor în foi subtiri, utilizate la acoperirea caselor, ca dale pentru pardoseli. (DEX)
Christine, Orloff Les grands choix d'organisation, în Bulletin des bibliothèques de France, an 2000, nr. 3, p. 24
Anne-Marie, Bertrand Les bibliothèques pour la jeunesse et leurs publics, în Bulletin des bibliothèques de France, an 47, nr. 5, p. 96
Olivier, Chourrot Lectures adolescentes, în Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, nr. 3, p. 96
Jean-François, Barbier-Bouvet Lire la page comme une image, în Bulletin des bibliothèques de France, an 1993, nr.43, p. 13
Focalizarea unui obiect, unei imagini, unui text cu ajutorul unei comenzi existente în programul, care permite utilizatorului vizualizarea.
Jean-François, Bargot Une nouvelle image pour les médiathèques de l'assistance publique-hôpitaux de Paris, în Bulletin des bibliothèques de France, 1999, nr. 3, p. 102
Anne-Marie Jeay, Les messageries télématiques: une communication paradoxale, Paris, Eyrolles, 1991, p.73
Jacques, Anis L'écrit des conversations électroniques dans l'Internet, în Le Français aujourd'hui, 2000, nr. 129, p. 67
Anne-Marie, Bertrand Les bibliothèques pour la jeunesse et leurs publics, în Bulletin des bibliothèques de France, 2002, nr. 5, p. 97
apud Martine Burgos, La lecture comme practique dialoque et son interprétation socioloque, Lyon, PUL, 1991, p. 19
Christian, Poslaniec, Les animations lecture, în Bulletin des bibliothèques de France, 1999, nr. 3, p. 52
Christine, Méron. Jean-Jacques, Maga Le défi lecture: pour une pédagogie de la lecture écriture en projet, în Chronique Sociale, an 1992, p. 12
Sceptrul lui Hermes, reprezentat printr-un baston cu doua aripioare în vârf, înconjurat de doi serpi, care, în antichitatea greco-romana, simboliza pacea si comertul. (DEX)
Kerstin, Rydsjö Les bibliothèque pour enfants en Suède, în Bulletin des bibliothèques de France, an 1999, vol. 44, nr. 3, p. 91
apud Philippe, Breton L'Utopie de la communication: le mythe du village planétaire, Paris, La Découverte, 1995, p.65
Echipament electronic, atasat unui computer, care permite captarea de imagini obtinute dintr-o conexiune de tip Internet.
|
