Lumea ca joc

_{Introducere în fenomenologia jocului ca act de cultura}

_{Istoria stiintelor umaniste din secolul al XX-lea a demonstrat ca notiunea de joc este de prima importanta pentru întelegerea faptelor de cultura. Desi exista câteva încercari notabile întreprinse în trecut de teoreticieni ca Platon} sau Friedrich von Schiller, totusi cei care au dat un statut privilegiat jocului în gândirea umana _{sint teoreticienii ultimului secol.}

_{Impulsionate de metodele moderne de cercetare stiintifica, aproape toate disciplinele umaniste au contribuit la clarificarea anumitor aspecte ale jocului: psihologia (Jean Piaget), sociologia (Johan Huizinga, Roger Caillois), filozofia (Jacques Derrida), lingvistica (Émile Benveniste), estetica (Hans-Georg Gadamer) etc. În aceeasi perioada, o noua disciplina autonoma s-a format în domeniul matematicii pornind de la opera lui von Neumann. Conceputa initial pentru a rezolva problemele "impure" ale matematicii, teoria jocului are în prezent un rol foarte important în informatica, economie politica si biologie. Notiuni specifice jocului ca hazard, strategie optimala, competitie etc. s-au infiltrat în câmpul stiintelor umaniste si le-au dat o noua dezvoltare.}

_{I. Distinctia joc - joaca}

_{Între "joc" si "joaca" diferenta este considerabila, observa Paul Cornea (Regula jocului): "Jocul este o inventie culturala instaurata pe baza unui acord socio-comunicativ, joaca este o manifestare spontana, înradacinata în mecanismele biologice inconstiente, expresia unui instinct al juisarii, pe care-l întâlnim, sub forme elementare, si în lumea animala". O distinctie asemanatoare între cele doua forme opereaza filozoful Sorin Vieru în articolul Jocul si joaca} : "Între joc si joaca este distanta întreaga dintre categorie si simpla notiune speciala de care filozofia n-are de ce sa se ocupe. Jocul - cum s-a spus - este un lucru foarte serios; e o categorie situationala de viata. [...] Limba - acest filozof colectiv - lasa sa se întrevada foarte bine seriozitatea jocului. Arunci în joc onoarea, viata; te prinzi sau esti prins în joc - jocul dragostei, jocul hazardului, jocul de hazard, jocul vietii si al mortii. În limba româneasca, jocul a însemnat, popular, însasi arta în prima ei ipostaza, cea mai adânc înradacinata în istorie, adica dansul. Polisemantismul cuvântului este graitor. Joaca este, dimpotriva, varianta copilareasca, sau lipsita de tensiune existentiala, a jocului. S-ar putea spune ca e jocul de-a jocul. Joaca este jocul lipsit de perspectiva intentionala, de adâncime. Ceea ce se vede si din jocul si joaca limbii: de obicei, nu se spune nu-ti arde de joc, ci nu-ti arde de joaca. Tocmai atunci când nu-i de joaca pui totul în joc. si tot de aceea trebuie masurata, de pilda, distanta dintre jocul dragostei si jocul de-a dragostea."

III. Fenomenologia jocului din perspectiva sociologica si antropologica: Johan Huizinga si Roger Caillois

_{Cele mai cunoscute abordari sociologice si antropologice ale jocului sint, fara îndoiala, eseurile Homo ludens (1938), al istoricului si filozofului olandez Johan Huizinga (1872 - 1945) si Jocurile si oamenii (Les jeux et les hommes - 1958) al lui Roger Caillois (1913 - 1978), scriitor si antropolog francez. Cu greu s-au putea gasi astazi lucrari în acest domeniu care sa nu se refere la cartile lor. În ciuda tuturor divergentelor, cele mai multe studii actuale dedicate jocului converg catre un mic numar de teze postulate de catre cei doi autori.}

_{În Homo ludens, Huizinga defineste jocul, din punctul de vedere al formei, ca "o actiune libera, constienta ca este neintentionata si situata în afara vietii obisnuite, o actiune care totusi îl poate absorbi cu totul pe jucator, o actiune de care nu este legat nici un interes material direct si care nu urmareste nici un folos, o actiune care se desfasoara în limitele unui timp determinat anume si ale unui spatiu determinat anume, o actiune care se petrece în ordine, dupa anumite reguli si care da nastere la relatii comunitare dornice sa se înconjoare de secret sau sa se accentueze, prin deghizare, ca fiind altfel decât lumea obisnuita"} .

_{Desi Caillois califica aceasta definitie "în acelasi timp prea vasta si prea restrânsa", reia aproape toate aceste elemente în a sa. Dupa el jocul este o "activitate: 1. libera: la care jucatorul nu poate fi obligat fara ca jocul sa-si piarda deîndata natura...; 2. izolata: circumscrisa în anumite limite de spatiu si de timp precizate si fixate dinainte; 3. incerta: a carei derulare nu poate fi determinata, si al carei rezultat nu poate fi dobândit cu anticipatie; 4. neproductiva: nu creeaza nici bunuri, nici element noi; 5. dirijata: supusa anumitor conventii care suspenda legile obisnuite si care instaureaza, pentru moment, o «legislatie» noua, singura care conteaza; 6. fictiva: însotita de o constiinta specifica, a unei realitati secunde, sau a unei «irealitati sincere» în raport cu viata curenta".}

_{Oricât de eterogene ar fi aceste criterii, o operatie comuna de dedublare strabate diferitele niveluri ale definitiilor. În primul rând, o lume autonoma, independenta, care are propriul sau timp, propriul spatiu, propriile reguli se opune "vietii curente", regulilor si rationalitatii sale. Circumscrierea si gratuitatea sa situeaza jocul în afara cauzalitatii obisnuite. Totodata, lumea jocului este un contrapunct al lumii preexistente care poate întrerupe în orice moment "legislatia noua a jocului".}

_{În al doilea rând, deoarece jocul este o "activitate", are nevoie de "actori" sau de "actanti". Jucatorul, de asemenea, se caracterizeaza printr-o dubla constiinta, caci el accepta legile lumii jocului fara sa puna niciodata în discutie caracterul lor arbitrar, dar si fara sa uite vreodata caracterul lor provizoriu.}

_{Seriozitatea, problema clasica ce se pune în legatura cu jocul, cunoaste si ea aceasta dedublare: jucatorul stie ca ceea ce face nu este "serios" (se sustrage evaluarii normale a actiunilor sale), dar el trebuie sa ia jocul "în serios", daca nu, acesta "se strica" imediat.}

_{În cercetarile lui Huizinga si ale lui Caillois, definitia jocului, examinarea modului în care functioneaza acesta, într-un cuvânt, întrebarea "CUM? se leaga de o alta întrebare: DE CE? Într-adevar, cercetarea originii jocului, raportul sau cu faptele de cultura, locul sau în ansamblul activitatilor umane constituie discursul explicativ al demersului celor doi autori. Chiar daca "jocul nu are alt sens decât el însusi" (Roger Caillois), adoptând punctul de vedere al antropologiei culturale sau al psihologiei colective, insuficienta acestui raspuns este evidenta. Jocul trebuie sa aiba locul sau în economia globala a vietii umane. În acelasi timp, el nu poate fi redus la o simpla functie a unui sistem rationalist. Cel putin, aceasta este pozitia lui Huizinga care considera jocul un factor "creator de cultura". Dupa el, jocul preceda într-un anumit fel cultura. Parcurgând diferitele domenii si institutii ale civilizatiei, el încearca sa demonstreze originea lor ludica (drept, stiinte, filozofie, poezie, arta si chiar razboi). "Lucrarea sa nu este un studiu al jocurilor, ci o cercetare asupra fecunditatii spiritului ludic în domeniul culturii, si, mai precis, al spiritului care prezideaza anumite tipuri de joc: jocurile competitionale", observa Caillois.}

_{În ceea ce-l priveste pe Roger Caillois, acesta încearca sa elaboreze o sociologie a jocului care sa cuprinda, în acelasi timp, anumite aspecte antropologice si psihologice. În optica sa, jocurile, în prealabil descrise si clasificate} , nu alcatuiesc decât o suprafata observabila. În realitate ele sint guvernate de câteva instincte puternice, raspund unor nevoi provenind din natura umana si din viata comunitatilor umane. Jocurile sint "transpunerile" atitudinilor (socio)-psihologice. Doar în aceasta masura "jocurile pot într-adevar sa constituie factori importanti ai civilizarii".

_{O comparatie a celor doua lucrari la nivel ideatic pune în evidenta superioritatea perspectivei lui Johan Huizinga care "a plasat istoria jocului pe linia marilor evenimente ezoterice (s.n.) ale omenirii, pe care generatiile urmatoare le-au înregistrat ca arta, literatura, întelepciune - cultura spirituala în general; agon spectacular, asezat deasupra lumii obisnuite si generând plusprodus spiritual"} în timp ce Roger Caillois "obsedat sa nu omita nici o forma a jocului, pierde în schimb altitudinea discursului cultural si face loc în sfera ludicului fenomenelor de gratuitate joasa pe care sociologia de astazi le înregistreaza la rubrica loisir" .

_{IV. O perspectiva metafizica - jocul uman ca simbol al Lumii: Eugen Fink}

_{"Lumea exista ca joc.}

_{Jocul uman are o transparenta cosmica.}

_{Miscarea generala a Lumii trebuie înteleasa plecând de la conceptul de joc."}

_{Din perspectiva filozofului german Eugen Fink (1905 - 1975) jocul uman este mai mult decât destindere superficiala, simpla copie a vietii cotidiene. Prin trasaturile sale esentiale, jocul uman reveleaza profunzimile Fiintei. El simbolizeaza jocul regalitatii Lumii. Caracterul de irealitate al jocului nu vine nicidecum din faptul ca ar fi o copie a vietii, ci din acela ca este un simbol al Fiintei care cuprinde orice lucru si orice activitate.}

_{Jucându-ne, noi întelegem totul altfel decât prin munca, prin lupta, prin dragoste, ori prin cultul mortilor. Întelegem atunci "domnia" Lumii ca proces de individuatie, de crestere si de declin al fiintelor individuale. Jocul uman devine astfel dovada ordinii lumii si a acelui foc "etern" despre care vorbeste Heraclit. Acest foc se manifesta în adâncul oricarei fiinte ca activitate libera, imprevizibila, gratuita si totusi dirijata. Heraclit, cu câteva secole înaintea noastra, exprima aceasta intuitie profunda: "Timpul este un copil care joaca table: regalitate a unui copil"} .

_{Teza lui Fink ne permite sa întelegem mai bine pasajul din Legile lui Platon, pe care l-am citat mai sus.}

V. Perspectiva estetica: Hans Georg Gadamer

_{Cele doua analize ale jocului întreprinse de Gadamer în eseurile Adevar si metoda (1960) si Actualitatea frumosului (1974) se înscriu într-o întreprindere mult mai vasta care urmareste sa defineasca modul de fiintare al operei de arta.}

_{Descrierea trasaturilor caracteristice jocului la Gadamer nu contine nici un element nou fata de abordarile deja prezentate. În plus, amalgamând demersul pur speculativ al lui Schiller si descrierea fenomenologica a lui Huizinga si Caillois, el reuneste cele doua traditii bine cunoscute ale analizei jocului.}

Propunându-si sa identifica baza antropologica a experientei umane privitoare la arta, Gadamer recurge la conceptele de joc, simbol si sarbatoare. Este vorba, în special, de conceptul de joc: "Prima evidenta pe care trebuie sa o capatam e aceea ca jocul constituie o functie elementara a vietii omenesti, asa încât cultura umana nu poate fi gândita, în general, fara un element ludic. Faptul ca practica religiei umane în cult include un element de joc a fost accentuat de mult de gânditori ca Huizinga, Guardini si altii. Este folositor sa evocam, în structurile sale, calitatea jocului omenesc de a fi un dat elementar, pentru ca elementul ludic din arta sa nu fie vazut numai negativ, ca eliberare de obligatiile unui scop, ci ca un impuls liber. Când vorbim despre joc si ce implica acesta? Cu siguranta, ne referim la joc, mai întâi ca la acel du-te-vino al unei miscari constant repetate; sa ne gândim doar la anumite expresii, cum   ar fi "jocul de lumini" sau "jocul valurilor", în care apare un asemenea dus-întors continuu, un du-te-vino, adica o miscare nelegata de vreun tel. Este evident ca ceea ce caracterizeaza un du-te-vino e faptul ca nici una dintre extremitati nu reprezinta scopul miscarii, la care ea sa intre în repaos. Este clar apoi ca pentru o asemenea miscare e nevoie de un spatiu de joc. Lucrul acesta ne va da de gândit, în mod special în probleme artei. Libertatea miscarii avuta în vedere aici include apoi faptul ca aceasta miscare trebuie sa aiba forma automiscarii. Automiscarea constituie, într-adevar, caracterul fundamental a ceea ce este viu.[...] Or, jocul apare ca o automiscare ce nu urmareste niste scopuri sau niste obiective, ci întelege miscarea ca fiind miscare, reprezentând, altfel spus, un fenomen al preaplinului, al autoreprezentarii ca fiinta vie. Este ceea ce vedem în natura: jocul tântarilor, sa spunem, ori toate spectacolele de miscare ludica pe care le putem observa în lumea animalelor, îndeosebi a celor tinere. Toate decurg, evident, din caracterul elementar de preaplin, ce tinde insistent spre reprezentare. Specificul jocului uman e însa acela ca el poate include si ratiunea - aceasta trasatura proprie omului de a-si propune scopuri si de a putea tinde constient catre ele - si poate depasi caracteristica ratiunii ce-si propune teluri. Tocmai în aceasta consta umanitatea jocului omenesc: îsi disciplineaza si îsi ordoneaza singur, ca sa zicem asa, miscarile jocului în jocul miscarilor, ca si când ar exista niste scopuri."

_{De aici se desprind trasaturile jocului omenesc care se regasesc în arta:}

rationalitatea lipsita de scop;

participarea spectatorului (în cazul lecturii a cititorului) la joc: "Jocul este o comportare comunicativa si în sensul ca nu cunoaste, propriu-zis, o distanta între cel ce joaca si cel ce priveste jocul din fata sa."

calitatea comuna a jocului si a artei de "reprezentare", sau mai bine zis de autoreprezentare;

respectarea unor reguli autoimpuse atât de cel care "produce" opera de arta, cât si de cel care o recepteaza;

arta, ca si jocul, este un lucru autonom si închis în sine însusi (prin determinarile de spatiu, timp, cauzalitate) si astfel nu accepta nici o comparatie cu realitatea.

_{Sarcina artei nu consta, asadar, în a reproduce ceva deja existent în lumea reala, ci de a se referi la ea însasi: subiectul artei este arta, tot astfel cum subiectul jocului este jocul, ceea ce conduce la principiul autoreprezentarii afirmat mai sus si la reformularea principiului de mimesis (simpla repetitie a realitatii pentru antici), care devine "re-cunoastere" esentiala a lumii.}

a.       CINIAS: Cum?

ATENIANUL: Astazi se crede ca trebuie sa ne îndeletnicim cu lucrarile serioase în vederea jocurilor; spre exemplu, lumea crede ca razboiul, care e lucru serios, trebuie sa se faca în vederea pacii. Dar, din contra, razboiul nu poate si nici nu va putea vreodata sa ne ofere vreo petrecere, nici vreun învatamânt vrednic de pomenire. Pe câta vreme lucrul cel mai important pentru noi este, dupa parerea mea, sa petrecem în pace cea mai mare parte a vietii în modul cel mai virtuos. Care e norma de observat în jocul vietii acesteia? Ce jocuri sa alegem? Jertfe, cântece, dansuri, ca sa putem atrage bunatatea zeilor, a ne apara de vrajmasi si a birui în lupta. Modul cum aceste cântece si dansuri pot avea acest efect dublu, precum si modelele lor, le-am aratat si am croit oarecum caile pe care trebuie sa umblam, în convingerea ca poetul a avut dreptate când a zis:

"Unele lucruri, Telemah, o sa le afli,

Gratie spiritului tau; pe-altele-un zeu ti le-arata,

Caci nu te cred nascut si crescut fara voia zeiasca."

(Odiseea, III, 26)

Discipolii nostri, însusindu-si cele spuse de noi, vor crede ca ele sint suficiente si ca un zeu ori un geniu le va destainui cele ce ramân de stiut, relativ la sacrificii, la cântece si la dansuri; spre exemplu, cum si în ce moment vor dobândi milostivirea zeilor, cu jocuri potrivite cu firea lor, si-si vor petrece viata cum se cuvine unor fiinte care oarecum nu sint în întregime decât niste jucarii ce detin numai o frântura de adevar.

MEGILLOS: Tu cobori prea jos neamul omenesc, oaspete.

ATENIANUL: Nu te mira, Megillos; iarta-mi vorbele astea. Ele se datoreaza întiparirii a ceea ce este zeul în comparatie cu noi. Fie dar neamul nostru nu asa de nemernic, daca vrei, ci vrednic de luare-aminte serioasa".

Platon, Legile, Cartea a VII-a, Editura IRI, Colectia Cogito, Buc. 1995 pp. 215-216