MARIN SORESCU
DEOCAMDATĂ
În ciuda
reputatiei de iconoclastie
si inconformism,
poezia lui Marin Sorescu - construita la rece, din cap - este o poezie
sentimentala si apartine unui sentimental sadea, care
însa se rusineaza de aceasta meteahna în contratimp cu
secolul, drept care o ajusteaza cerintelor
mereu crescînde de concretete si cerebralitate.
Volumul antologic Norii pe care si l-a
alcatuit poetul însusi, este o buna baza de verificare a
observatiei de mai sus. Suprafata tematica a poeziei lui Marin
Sore 939i810j scu este relativ restrînsa, aceasta situatie avînd
avantajele si dezavantajele ei. Poetul are o salba de obsesii pe care
le tot roteste pe degete, ca pe niste matanii, si
exploateaza aceste obsesii atît de feroce încît, din pacate, cîte o
poezie pare remake -ul alteia mai dinainte.
Fara nici o rautate putem spune despre Sorescu, cel de pîna
la volumul La lilieci, ca este un liric de îngusta
respiratie. Inspiratia sa parcurge un drum în cerc vicios,
întorcîndu-se periodic de unde a plecat.
Care sunt deci
temele? Una mai generala ar fi dificultatile-drumului-prin-viata.
Iat-o ilustrata în Halebarda, de catre eul aflat într-o
parabolica cursa cu un autobuz în care un mosulica,
"simpatic de altfel", secera pe rînd
calatorii, urmînd sa ajunga si la protagonist; în Sunetul,
unde un eu, mergînd "asa", da mereu peste bifurcatii
si alege pururi, crede el, drumul prost
în Nudism, unde cel ce cara namol înjura ...de
tinerete, / de batrînete, / de fericire, / de iubire, / de
casatorie, / de ideal"; în Tutun: "o
tigara cînd ne nastem, / Una cînd mergem la scoala, /
Alta cînd ne casatorim" etc.; în Poduri, unde insul
sapa vesnic poduri spre un dusman care se tot retrage. Se vede
usor ca tema are o simbolistica foarte la-ndemîna: drumul
prin viata, destinul, e figurat chiar de un drum, pericolele sunt un
mos cu halebarda (fosta femeie cu coasa),
bifurcatii dilematice, moartea e un dusman aparînd la
urma s.a.
"Erotica"
lui Sorescu are o coloratura circumspecta, sceptica,
dezabuzata chiar. În iubirea dezlantuita sau
conjugala, poetul vede tot latura tracasanta. În Dincolo,
"femeia aceasta / Are pe cineva în baie /.../ Sau într-o alta
casa, / Undeva pe strada, / Într-alt oras sau într-o
padure, / Ori pe fundul marii". În Don Juan, eroul
titular, ajuns soarece de biblioteca (a optat!), ar putea vedea
"cum zilnic este înmormîntat cîte un sot iubitor, / Mort la datorie,
/ În timp ce-si saruta sotia / Din greseala". Ulise se întoarce la o Penelopa "care
tese-n nestire, de nervi / De zgripturoaica ce
este..." si care-l abordeaza inclementa: "-
Fara Neptun, te rog, spune clar / cu cine ?", asa încît
barbatul viseaza la o casuta într-un
coltisor mai ferit, anume undeva" între Scyla si Caribda".
În fine, o alta
tema predilecta, cîndva romantica, este cea a artistului
inconcesiv, neînfeudat gustului public. El vorbeste "becului
rosu din fundul salii /.../ Lui îi spun sufletul meu
învatat în nopti de insomnie, / Becului rosu care
arata locul pe unde la sfîrsit, / Voi trebuie sa evacuati
sala, / Scorpii batrîne" (Tusiti). Morala e ca
adevaratul artist îsi depaseste timpul. Sau: "Lumea
ma cauta, ma aplauda, / Ma cheama la scena
deschisa / si eu nu stiu ce sa fac, / Nu stiu sa
fac reverente / Fir-ar al dracului!" (p. 142).
Dar, cum spuneam,
predominanta si definitorie este la Marin Sorescu - poet a carui
audienta deosebita este o problema de sociologie
literara nu chiar insolubila daca tinem cont ca
fabulele sale cu animate si inanimate, alcatuite întru impresia
ca spun mult în putin, nu se descifreaza cu opinteli - este,
spuneam, tema sentimentala, a sufletului. Un volum se
si numeste Suflete, bun la toate, si
realmente aproape nu e poezie în care sa nu fie implicata
notiunea aceasta atît de traditionala,
traditionalista, a sufletului. Cîteva exemplificari.
Poetul-actor îsi spune "sufletul învatat în nopti de
insomnie" (Tusiti); curiosii stiu totul, spune
poetul, abisal, insondabil: "numai despre sufletul meu / Nu stiu nimic, /
Sufletul care-mi scapa mereu / Printre zile, / Ca o bucata de
sapun / În baie" (Indigo); bucolic: "Noi ne-am scris sufletul
/ Pe frunze...", "...cînta tu [codrule] / si cu sufletul
meu" (Foaie verde); vlahutian: "Mi-e sufletul atît de greu..."
(Pîrghii) ; minulescian: "Mai întîi îti voi uita / Sufletul, /
Care nu-mi va lua / Nici trei zile" (Segment); poetul se
uimeste : "Doamne, sufletul meu / Scoate niste sunete ciudate, /
Ai zice niste trosnituri" (Niste sunete); chiar
si pisicile se tin de sufletele stapînilor (Ipoteticile stele
-sic); o Pantomima are ca personaje un barbat si
"lînga el, un suflet"; mirari candide: "Cine s-o fi
potrivind la suflet cu mine ?" (Dedublare); poetul va tot
calari "pîna cînd, într-o zi / Sufletul îmi va ramîne în
drum / Ca o potcoava" (Calul); omul masinalizat
constata ca pietricele i s-au ,,furisat rînd pe rînd si în
suflet / si suna acolo ciudat" (A fost o zi);
în omul zapezilor topit "sufletul intra zbughit / Printr-o
coasta, ca o Eva întoarsa" (Senzatie); poetul
proclama orfic: "Ma cobor spre suflet, iata" (Coborîre);
"În cer sufletele / Se prezinta la poarta / Sa-si ridice
fiecare trupul" (În cer); si iar abisal: "Sufletul meu
nici n-are pod / si zilnic dau sa-l trec înot, / Departe-i
tarmul celalalt, / Vadu-i adînc si ceru-nalt" (Pod
peste suflet), încît însusi poetul, lucid de altminteri- faculté
maitresse! -exclama: "O, suflete, bun la toate ! /.../
Poate ca abuzam de tine / Folosindu-te ca pe o perie / Ca pe un
burete /./ Ca pe o cîrpa".
Poezia lui Marin
Sorescu a adus, la epoca aparitiei ei, o senzatie de destindere
si prospetime. Era o maniera de o candoare trista si
de o gravitate sugubeata de a privi lumea. 0riginala,
fertila, dar maniera. Treptat substanta i s-a tot subtiat (vezi în Norii,
micro-poemele din ciclul Trunchiate), caci, sfînt trup si
hrana siesi, Hagi rupea din el, si azi impresia de continut
este aceea a unei agasante monotonii. Bacovia însusi nu e cel
esential decît în primele volume, daca nu în primul. Iar ca
structura compozitionala, ca tehnica, sa zic asa,
poeziile lui Sorescu si-au dezvaluit de mult mecanismul - caci
exista unul - si deceptioneaza pe cititorul avizat prin
simplitatea schematica. E vorba mereu de substituirea unei
realitati mai ample, mai complexe, printr-una simpla,
cotidiana, meschina, între care apoi se stabilesc corespondente
metaforice ori calamburesti. Gestul lui Columb merge o data.
Daca marele Cristobal lua nu unul, ci un camion de oua si le
izbea în stilul sau, chestiunea nu mai tinea de ingeniozitate, ci de
risipa.
*
Alta, cu
totul, este situatia axiologica a teatrului lui Marin Sorescu, gen în
care infuzia de originalitate frapanta datorata spiritului
insolit al autorului a atins maduva, substanta si s-a
raspîndit în întreaga structura (viziune-compozitie-stil-limbaj)
conservîndu-i viabilitatea si dînd suficiente garantii de a i-o putea
perpetua.
În mod vadit,
piesele lui Sorescu se trag din poeme si reprezinta o forma
superioara de organizare a acestora. Daca îngrosam
putin liniile, vom vedea în poezia lui Sorescu materia si în
teatrul sau spiritul. Poeziile si în genere lirismul lui
Sorescu sunt potentate, ating maximul de semnificatie, abia prin
schimbarea de gen. Piesele sunt niste lungi poeme soresciene, si - ca
experienta tipografica - s-ar putea culege ca atare, obtinîndu-se
dovada.
E vorba deci de un
teatru esentialmente liric (dupa cum multe din poeme aveau
tendinta cert dramatica: sah, Unghi, De-a baba-oarba,
Svejk, La lectie, Înveninata s.a.),
întrepatrunderea, consangvinitatea poet-dramaturg e patenta, nici
n-are rost a insista. Altul e însa aspectul care merita nuantat.
Lirism e si în teatrul lui Racine sau Alecsandri (- ca s-o luam de
departe - N.B.: nu de valoare e vorba!), orice manual de scoala
vorbeste de lirismul din piesele lui Mihail Sebastian, teatru liric a
scris si Blaga sau, aiurea, Claudel, Wedekind, O' Neill
s.a.m.d. Prin ce se diferentiaza genul sorescian?
Prin abolirea
temerara, radicala, a tuturor conventiilor, în favoarea
poematicului absolut. Prin asta Marin Sorescu se situeaza în linia
secolului. Spre un nou teatru prin deteatralizarea celui vechi! La Racine sau,
daca vreti la Alecsandri, un personaj cu statut social si
istoric bine determinat vorbea frumos, vorbea sublim, vorbea liric. La
Mihail Sebastian (care, ca dramaturg, nu e deloc atît de departe de Alecsandri
cum s-ar parea), aproape la fel: un personaj de vîrsta cutare, din
orasul cutare, cu profesia cutare, conversa normal si, din cînd în
cînd, privea stelele sau iubita si începea sa produca epitete,
comparatii si metafore, unele chiar reusite.
Altfel
stau lucrurile la Blaga si, limitîndu-ne la spatiul românesc, trebuie
sa observam ca acesta e autorul cu a carui dramaturgie
are cele mai clare afinitati teatrul lui Sorescu. Înrudirea e
întîi în structura deliberat si intens poematica (la Blaga, v., de
pilda, Zamolxe), apoi în apelul la mituri, care sunt mai mult ori
mai putin realcatuite (Mesterul Manole, Iona), în fine,
în folosirea poeziei ca limbaj scenic într-un spatiu de maxima
valoare simbolica si într-un timp arhaic.
În teatrul lui Blaga
si, în felul sau, în cel al lui Sorescu, miticul, poeticul si
simbolicul sunt pilonii care sprijina o arhitectura
expresionista sugerînd cu gravitate varii ipostaze ale conditiei
umane. La Blaga avem de-a face cu un teatru expresionist de idei, în timp ce la
Marin Sorescu, cu unul expresionist parabolic.
Piesele lui Marin
Sorescu, cele mai izbutite, prezinta fiecare cîte UN OM, vorbind, vorbindu-se,
am zice, singur în fata vietii si a mortii pur si
simplu. Iona pescarul, care a vorbit prea mult si a trebuit sa
ispaseasca trecînd prin purgatoriul burtii chitului spre lumina,
Paracliserul care, arghezian oaresicît, afuma, afuma si se
ridica, pentru ca acolo sus, unde nu mai e nimica, nici schele sub el,
sa descopere, ce ?, doar pe sine însusi, Irina, adica Femeia
care tot naste de un milion de ani, adica Matca, singura în
fata diluviului, tine, ca Atlas pamîntul, pruncul deasupra
capului - acestea sunt personajele lui Sorescu, încarnari larg deschise
ale unor moduri de a trai: modul eroismului stoic, sec; modul iscoditor,
aspirativ; modul feminin, în sens genetic, devotat spetei.
E
caracteristica personajelor si pieselor lui Sorescu o anume grandoare
înabusita, mocnita, si autorul, pesimist în sarcasme,
se dovedeste optimist în patos. "Una peste alta, viata e
frumoasa" (Matca, p. 102), As cita în aceasta ordine
de idei pasaje solemne, vibrante, ca elogiul "pînzelor albe" din Paracliserul
(p. 47), cel al oamenilor care-si gîndesc mamele, din Iona
(p. 27), finalul din Matca. În contextul limbajului ambiant, ostentativ
simplu, natural, acestea creeaza acea senzatie de maiestuozitate
nonsalanta, capitala în teatrul lui Sorescu.
Spuneam ca-i e
proprie abolirea conventiilor dramatice. Într-adevar, Sorescu
ignora senin si salutar retete milenare. Conflictul
pieselor sale e nul. Personajele nu sunt personaje. Dialogul nu exista.
Insii sai vorbesc singuri, adica se traduc în cuvinte. În
scena, ei au doar viata interioara. Se mustra, se
lauda, se cearta, se zeflemisesc, se exalta în sinea lor, dar cu
voce tare. Enorme aparté -uri meditative. Oamenii
pieselor lui Sorescu sunt o lume în mic Despre piesele usoare (Exista nervi, Pluta meduzei),
spumoase, pline de aluzii, echivocuri si ambiguitati, tot ce
putem spune e ca graviteaza cu inteligenta în jurul
frivolului, fara a-i ceda.
