MESIANICII POZITIVI

MESIANICII POZITIVI

M. KOGaLNICEANU

În fata lui Eliade, mesianic cetos si egotist, fara simt practic,

nepasator de tot ce nu se învârtea în jurul sau, apar alti mesianici, cu

sentimentul unei misiuni pe care stiu s-o traduca în termenii ei pozitivi.

M. Kogalniceanu (1817-1891) e dintre acestia. "Întorcându-ma în

Moldova - scria el surorilor de la Berlin, unde facu studiile superioare

- nu ma voi rasfata în lux si faste; de voi revedea patria vreodata,

va fi spre a o sluji si a-i sacrifica viata, daca trebuie." Începând din

1839, Kogalniceanu se dedica atent unei munci modeste în aparenta,

dar fundamentale. Redacta o serie noua din Alauta româneasca,

suplimentul la Albina, voind a face din ea o adevarata revista literara,

apoi Foaea sateasca a printipatului Moldovei. Cu C. Negruzzi pune la

cale editarea operelor complete (câte se cunosteau pe atunci) ale lui

D. Cantemir. În 1840 anunta sase tomuri din Letopisit 343f51d ile Valahiei si

Moldaviei, întreprindere realizata abia în 1852, si pregatea aparitia,

întâmplata în 1841, a unei publicatii de documentatie istorica, Arhiva

româneasca. Cumpara tipografie si începu sa editeze carti. Scoase,

începând din 1842, la "Cantora Foaiei Satesti", foarte bune Almanahuri

de învatatura si petrecere. Dar mai ales, în 1840, când împreuna cu V.

Alecsandri si C. Negruzzi luase directia Teatrului National, aparu din

initiativa sa Dacia literara, întâia revista literara organizata, care nu

avu îngaduinta de a continua mai mult de un an. De aceea în 1844,

împreuna cu P. Bals si I. Ghica, Kogalniceanu începu alta revista,

Propasirea, care suferi întâi suprimarea titlului, ramânând doar o Foaie

stiintifica si literara, apoi, dupa o mai lunga aparitie, fu suspendata.

Kogalniceanu recurse atunci la actiunea orala si spuse la Academia

Mihaileana cuvinte care ar fi înspaimântat orice cenzura.

George Calinescu

"Astazi s-au schimbat lucrurile; care n-are mania de a fi autor?

M. Kogalniceanu este, putem zice, întemeietorul spiritului critic.

Peste tot în revistele sale, el stie ce vrea. Vrea ca productiile românesti

sa fie "din orice parte a Daciei", sa fie originale, nu simple traductii

din alte limbi si înca proaste si nu din ceea ce e mai însemnat în istoria

culturii universale. Vrea critica "nepartinitoare" lovind "cartea, iar nu

persoana". Cenzura lui e constructiva. "Critica mea va fi o adevarata

critica, adica va lauda în constiinta ce este bun, va descuviinta ce este

rau, va înlesni propasirea literaturei, nu o va împedeca. Totdeauna

moderatia va prezida la judecatile ei." Explica si utilitatea spiritului

critic:

Însusi tineri de pe lavitile scoalelor au pretentia a publica scrierile

lor, pân' si tractaturi de filosofie. Ei bine, într-o asemine epoha, când

se publica atâte carti, afara de bune, nu este de neaparata nevoie ca

o critica nepartinitoare, aspra, sa le cerceteze pre toate, si ca într-un

ciur sa le vânture; laudând cele bune si aruncând în noianul uitarii

pre cele rele; si una si alta dupa principiile sale, si fara a lua seama la

persoana si la starea autorilor?"

Kogalniceanu este de pe acum, sub raportul continutistic al criticii,

un traditionalist si un teoretician al specificului national. În Dacia

literara publica Scene pitoresti din obiceiurile poporului (Nou chip de a

face curte) si încheia regretând aceste "ceremonii care din zi în zi se

per prin civilizatia cea facatoare de bine, adeca prin acea civilizatie

care ne face cosmopoliti, darâmându-ne obiceiuri stramosesti, caracter

si limba..."

Cu toata stima ce se da lui Kogalniceanu ca orator, azi e greu a

gasi satisfactii în fraze moarte, din care totusi se poate face o idee

despre caldura si îndemânarea omului. Proza nu poate de asemeni

suferi comparatia cu aceea a lui C. Negruzzi pe care o imita (Fisiologia

provincialului în Iasi), dar memorialistul are în Ilusii pierdute, unde

povesteste idila sa juvenila cu Niceta, fata unui profesor de elina, care

îi daruise o acadea în chip de inima, pagini de o gratioasa melancolie

bonoma. Proza cea mai valoroasa e aceea mai veche din scrisorile

Istoria literaturii române 77

catre babaca si surori, contrafacute la modul Dinicu Golescu, cu

caligrafii orientale, spre a place batrânului:

"Cu multa fiasca plecaciune sarut mâinile d-tale, babaca. Mai întâi

doresc a sti daca mult scumpa mie sanatatea d-tale se afla într-o

deplina si fericita stare, ca sa dau lauda cerescului împarat, din a caruia

mila ne aflam si noi sanatosi."

Descriptiile sunt savant naive:

"Îndata ce am trecut în Silezia si am lasat Galitia, alt port, alte

naravuri si alta idioma de limba ne-au vestit ca nu mai eram în aceeasi

tara, macar ca amândoua aceste locuri sunt tot supt o stapânire. În

Galitia toate drumurile era pline de calici, oameni sluti si împovarati

supt munca, fimeile ca niste stahii. Portu taranilor îi ca si acela a

moldovenilor, iara fimeile sunt îmbracate dintâi cu o rochie lunga de

pânza alba, cu capu îmbrobodit iar cu o rufa alba si în spate cu o

bucata de pânza alba, care le slujaste si de basma si de sac, unde pun

multe povoare, si de sal si de blana."

Dealtfel stilul acesta batrânesc mai poate avea si alta pricina. Aga

Ilie Kogalniceanu îsi crescuse odrasla cu strasnicie, dupa tipicul vechi,

trimitând-o la scoala în antereu de cutnie si cu islic de piele de miel

sura, care se prefacea în minge pe mâinile copiilor.

N. BaLCESCU

Desi foarte aprins, mesianismul lui N. Balcescu (1819-1852) e

tot atât de pozitiv. În 1844 începu sa publice în Propasirea studiul

Puterea armata si arta militara de la întemeierea principatului Valahiei

pâna acum, în 1845 scoase împreuna cu A. Treb. Laurian Magazinu

istoricu pentru Dacia, solida, pentru acea vreme de dibuiri, culegere

documentara de cronici, diplome, inscriptiuni, studii, liste bibliografice,

în care redactorul îsi propunea sa vâre printre izvoarele istorice

si poezia populara. Balcescu lua parte la toate miscarile nationaliste

din epoca bonjurista, culminând în anul 1848. Dupa esuarea revolutiei,

el întreprinse o actiune diplomatica ce urmarea înfratirea ungurilor

George Calinescu

Împortanta lui N. Balcescu e mai ales în câmpul ideologic, oricât

si românilor împotriva asupritorului comun. "O! câte nenorociri

simtimântul de nationalitate a adus într-aceste locuri. Razboiul între

unguri si români este un razboi barbar si astfel cum nici în secolul de

mijloc nu s-a urmat." În curând avea sa se încredinteze de eroarea

unor atari sentimentalisme. Metoda pozitiva de capetenie a lui

Balcescu era "puterea armata". El credea ca s-ar fi putut alcatui o

confederatie a natiilor oprimate, în care românii ar fi contribuit cu o

"legioana". În vederea acestei armate era în cautarea de pusti si a

unui bun general român. "Ca Archimed dar - scria lui I. Ghica -

ma adresez la tine si-ti cer aceste doua lucruri, fagaduind cu dânsele

a rasturna lumea." Scopul monografiei asupra lui Mihai Viteazul era

de a arata rezultatele nationale ce se pot obtine prin initiativa militara

a unui erou. Istoria, perimata din punct de vedere stiintific si întocmita

dupa vechea metoda a compilatiei, e focoasa, patetica, aglomerata,

meticuloasa chiar în descrierile de lupte si deci monotona. Personalitatea

ei sta în tonul religios inspirat, în exclamatiile biblice,

încântatoare ca poza romantica, în unele descriptii geologice mistic

înfiorate, în bogatia verbala cu care se noteaza zgomotele luptei. În

cele din urma însa, abstragându-se de la înaltul interes educativ, cartea

devine obositoare prin exces de sublim.

de redusa ar fi aci originalitatea. Ideile pot sa para prea riguros

derivate din idealismul german, desi n-au nici o legatura cu el si sunt

venite de-a dreptul de la Mazzini si mazzinieni, de la Cantů de pilda,

pe care Balcescu îl citeaza. Ele erau locuri comune ale emigratiei. Însa

Mazzini combina, e adevarat, propozitii enciclopediste si vichiene cu

altele caracteristice spiritualismului german, dându-le un ton sacerdotal

crestin. În umbra acestei filozofii de carbonari mesianici,

Balcescu admitea rasturnarea civilizatiei dupa Hristos. De aci încolo

ea se întemeia pe "principiul subiectiv, din launtru, pe dezvoltarea

absoluta a cugetarii si a lucrarii în timp si în spatiu, si prin identitatea

între esenta naturii spirituale a omului si esenta naturii divine".

Cugetarea nu era însa Ratiunea, putând fi foarte bine, cu toate ca

Istoria literaturii române 79

lucrul nu este explicat, Fiinta suprema a revolutionarilor, Providenta.

"Legea evanghelica" duce la realizarea "dreptatii" si "fratiei" si e ajutata

de "stiinta noua", bizuita pe observatie, experienta, calcul. Numaidecât

acest aparent voltairianism e corectat. Dumnezeu e sânul universal

al binelui, si istoria mijlocul de mergere spre absolut. Omul ar fi un

instrument orb al fatalitatii de n-ar avea libera alegere între bine si

rau care presupune si sanctiuni. Ceea ce-i ramâne individului de facut

este de a se jertfi familiei, patriei, omenirii, comunitatii într-un cuvânt,

care simbolizeaza temporal Spiritul absolut. Pe neasteptate problema

ia aspect soteriologic. Gânditorul e preocupat de "chipul cu care ne

putem mântui", si-l gaseste nu în biserica, ci în natiune. Existentele

nationale sunt timpuri de "expiatie" a pacatului originar. Providenta

împarte tuturor popoarelor "misii" în scopul de a îndrepta omenirea

diversa (ajungem la visata pe atunci liga a natiunilor) spre tinta

misterioasa hotarâta de ea. Nu este dar salvare în izolare ci numai în

natiune si, pe o treapta mai sus, într-o cooperare a popoarelor.

Nationalismul si cosmopolitismul sunt doua aspecte de obicei combinate

la 1848 si acordate cu democratia pe motivul ca tiranii împiedica

libera dezvoltare a noroadelor divine. si Balcescu vorbeste împreuna

cu altii de progres, de "marsul general al omenirii". Omenirea merge

"gradat catre perfectia sa, catre absolut, catre nemarginit, catre

Dumnezeu". Aci nu e vorba de vreun evolutionism optimist ci de un

spiritualism integral. Daca omenirea "va ajunge vreodata a-si identifica

în tot esenta sa în esenta divina" este o taina nepatrunsa înca. Se

observa în cursul civilizatiei urcusuri, stagnari si caderi (sunt celebrele

corsi si ricorsi ale lui Vico) care confirma intentiile nedestainuite ale

divinitatii. Politica mazzinienilor, ca tot ce se ridica pe conceptul de

realitate a colectivului, este sprijinita pe factorul irational. Poporul e

acela care gândeste cu ingenuitate în numele lui Dumnezeu (Vox

populi, vox dei), omul cult are dreptate numai când se supune

mersului providential. Acest fel de gândire va avea în filozofia noastra

dupa aproape o suta de ani o cariera nebanuita. Cuvântul de ordine

a lui Balcescu si al pasoptistilor este luminarea multimii, convingerea

George Calinescu 80

lor fiind ca adevarurile eterne exista latent în popor. Mai departe,

daca Dumnezeu ne mântuieste prin istorie, atunci raul si binele din

secol sunt faze ale ispasirii. Plaga fanariotilor e un prilej de redesteptare

nationala. Razboiul înfatiseaza un instrument legitim de afirmare

a natiilor si deci de salvare. Asadar Balcescu exalta lupta si se face

campionul puterii armate si glorifica omul providential, eroul, geniul

prin care misia natiei si deci intentia divina se exprima, ca în cazul

lui Mihai Viteazul. Contradictie iesita din natura unei gândiri nesupuse

unui examen logic mai adânc. Balcescu va osândi pe de alta parte ca

democrat istoria cronologica de domni si se va încerca, cel dintâi, sa

introduca explicatii economice si sociologice si sa conceapa desfasurarea

evenimentelor ca o drama ideologica.

AL. RUSSO

Mesianismul lui Al. Russo e întrupat în acea Cântarea României,

care împrumuta mult din tonul lui Lamennais din Paroles d'un croyant,

facând mare uz de exclamatii biblice: "si într-adevar zic voua",

"Doamne, departeaza paharul". Istoria patriei se evoaca în viziuni

enigmatice întrerupte de aforisme si sentinte terifiante, nelipsind

lamentatiile, vederea pamântului fagaduintei, marile bestii simbolice

si apocaliptice: "...colo... departe... unde soarele se vede asa de

frumos... unde câmpiile sunt stralucite si pâraiele racoroase... unde

ceriul e dulce, unde pamântul e roditor si giuncele sunt albe... copii,

acolo e tara!..." Poemul în întregul lui, cu toate bunele intentii, ramâne

fals. În schimb, în proza memorialistica, Al. Russo si-a însusit pâna la

virtuozitate maniera clasicilor târzii, a lui Xavier de Maistre si a lui

Paul-Louis Courier, adica umorul eseistic, scutit de dezordinea fantastica,

în care intra totusi o usoara melancolie sub forma sentimentului

grandoarei geologice. Russo însusi calatorea în trasura, aplecat într-o

râna, si privea muntii cu ochii pironiti în zare, lasându-se navalit de

reverii. Însemnarile de captivitate la Soveja, cu portretele malitioase

ale unor cucoane si viziunea salbatica a cimitirului cu bocitoare,

Istoria literaturii române 81

amintind scene din F. Cooper, imaginile de civilizatie patriarhala,

scrisoarea catre contele Vay sunt dovezile unui condei fin. Cât despre

ideile critice, ele sunt acelea ale lui Kogalniceanu. Nu era pentru starea

pe loc, dar socotea ca "fara trecut o societate este schioapa". "Natiile

care au pierdut afiliatia naravurilor parintesti îs natii nestatornice,

sau, precum zice vorba cea proasta, nici turc, nici turlac." Într-un

cuvânt, punea ideea de traditie la baza oricarui real progres. Întreruperea

între generatii i se arata totala mai ales în limba, si sub raportul

acesta pedantismul latinistilor îl facea sa râda: "Mai cu cale si mai

logic ar fi dar, în dragostea noastra de latinism, sa lepadam limba

româna si sa luam limba latina, si prin urmare sa schimbam pantalonul

si surtucul pe toga, sa ne chiemam Cincinatus si Brutus în loc de

Costachi si Dimitrachi, si sa cerem înapoi stapânirea lumii de odinioara."