MIHAI EMINESCU
SCRISOAREA I
(comentariu literar)
Seria celor cinci Scrisori, publicate în 1881, din februarie pânǎ în septembrie, cu exceptia Scrisorii V, apǎrutǎ fragmentar în 1886 si integral post-mortem, face parte din opera de maturitate artisticǎ a lui Mihai Eminescu.
Scrisorile au fost publicate în Convorbiri literare si alcǎtuiesc un ciclu de poeme unitare prin tematicǎ si modalitate artisticǎ.
Motivul central al celor cinci Scrisori îl constituie soarta nefericitǎ a omului de geniu în raport cu timpul în care trǎieste si cu societatea meschinǎ, superficialǎ, incapabilǎ sǎ-i înteleagǎ aspiratiile spre ideal.
În Scrisoarea I, geniul este întruchipat de savant (omul de stiintǎ), în Scrisoarea II, omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul), în Scrisoarea III, el este omul politic. În Scrisoarea IV si Scrisoarea V, poetul schiteazǎ profanarea sentimentului de iubire într-o lume incapabilǎ de a depǎsi interese meschine.
Încadrându-se în contextul romantic european, Mihai Eminescu raporteazǎ, în cele cinci Scrisori, realul la ideal si dǎ idealului dreptul de existentǎ, chiar dacǎ acesta poate rǎmâne ca o simplǎ iluzie. Idealul de literaturǎ este propus în Scrisoarea II, cel patriotic în Scrisoarea III, iar cel erotic se descifreazǎ în Scrisoarea IV. De fiecare datǎ, idealului i se contrapune realul vǎzut în sens ironic, satiric si chiar sarcastic.
În Scrisoarea I - poem filozofic de facturǎ romanticǎ, apǎrut la 1 ianuarie 1881 - Mihai Eminescu abordeazǎ pe larg conditia geniului fatǎ-n fatǎ cu idealul cugetǎrii proprii, dar si cu situarea sa într-o lume meschinǎ, incapabilǎ de a întelege si întrupa un atare ideal. Tocmai de aceea, structura poemului este neapǎrat antiteticǎ, prefigurându-se, de fapt, doua existente total diferite: una, datǎ de macrounivers si microtip, apartine Geniului; cealaltǎ - concretǎ si detestabilǎ - este a lumii "microscopice". Poemul raporteazǎ prin urmare o meditatie la o satirǎ. si ambele se realizeazǎ din superioara perspectivǎ a Geniului în peisajul lunar umanizat de la nivelul contemplatiei poetice.
Putem spune deci cǎ structura poemului este organizatǎ pe douǎ coordonate fundamentale, asa dupǎ cum geniul apare în douǎ ipostaze. Prima, aceea de cugetǎtor, dǎ nastere unei profunde meditatii filozofice, pe când cea de-a doua, care constǎ în relatia omului superior cu societatea omeneascǎ si cu posteritatea, conduce spre satirǎ.
Poemul se remarcǎ printr-o extraordinarǎ bogǎtie 353p1521d de teme si motive, aceasta fiind pentru Eminescu o modalitate de a putea coborî la originile lumii sau de a sugera necuprinsul. El apeleazǎ în special la motivul contemplatiei, pe care îl pune sub zodia timpului ireversibil pentru om, timp care cuprinde trei motive: fugit irreparabile tempus, fortuna labilis si vanitas - vanitatum.
Structurat armonic, cu densitate ideaticǎ, poemul cuprinde cinci tablouri în care se îngemǎneazǎ cugetarea înaltǎ cu expresia desǎvârsitǎ.
Cele sase versuri ce alcǎtuiesc tabloul întâi ( "Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasornicul urmeazǎ lung-a timpului cǎrare, / Cǎci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie / Luna varsǎ peste toate voluptoasa ei văpaie, / Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagǎ scoate / De dureri, pe care însǎ le simtim ca-n vis pe toate.") fixeazǎ cadrul, vizualizeazǎ spatiul reveriei poetice. Omul este vǎzut în opozitie cu luna, care este o zeitate omniprezentǎ si omniscientǎ, aflatǎ si ea sub semnul eternitǎtii, adicǎ al timpului universal fǎrǎ început si sfârsit. Pentru Eminescu, luna este deodatǎ "stapân-a mǎrii" (esentǎ a imensitǎtilor), alinǎtoare de suferinte si stimulatoare de gândiri si meditatii; ea este prin urmare autenticul centru al universului romantic. Dintr-un colt de univers, scǎldat în lumina palidǎ si rece a lunii, pornesc gândurile poetului, amplificate pânǎ la hiperbolizare de frumusetea noptii, dar si de izolarea între peretii austeri ai unei odǎi sǎrace, unde "doar ceasornicul mǎsoarǎ lunga timpului cǎrare". Cadrul acesta romantic anesteziazǎ simturile, din "noaptea amintirii" ies dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, si din acest joc al alternantelor între luciditate si visare, meditatia eminescianǎ trece cu usurintǎ de la strǎlucirea descriptivǎ la sarcasmul satiric, de la dispret la împǎcare, de la indignare la întelegere, de la tonul vehement la cel elegiac. Prin atmosfera de meditatie în care strǎbate sentimentul de melancolie tabloul câstigǎ în grandoare: "Luna varsǎ peste toate voluptatea ei vǎpaie, / Ea, din noaptea amintirii o vecie-ntreagǎ scoate / De dureri, pe care însǎ le simtim ca-n vis pe toate".
În acest prim tablou sunt introduse douǎ motive romantice foarte dragi poetului: motivul timpului bivalent: timpul individual "Doar ceasornicul mǎsoarǎ lunga timpului cǎrare" si timpul universal, reprezentat prin motivul lunii: "Ea din noaptea amintirii o vecie întreagǎ scoate". Sintagma lunga timpului cǎrare subliniazǎ scurgerea neîntreruptǎ a vremii, iremediabila trecere, termenul cǎrare imprimând originalitate imaginii. Cuvintele populare, cu rezonantǎ arhaicǎ sau regionalǎ ostenite, sara, odaie, vǎpaie, o vecie - adâncesc accentele maiestuase ale versurilor, "întruchipǎri ale poeziei însesi".
Tabloul al doilea, mult mai întins (v. 7-40 - "Lunǎ tu, stapân-a mǎrii, pe a lumii boltǎ luneci / si gândirilor dând viatǎ, suferintele întuneci; / Mii pustiuri scânteiazǎ sub lumina ta fecioarǎ, / si câti codri-ascund în umbrǎ strǎlucire de izvoarǎ! / Peste câte mii de valuri stǎpânirea ta strǎbate, / Când plutesti pe miscǎtoarea mărilor singurǎtate! / Câte târmuri înflorite, ce palate si cetǎti, / Strǎbǎtute de-al tǎu farmec tie singurǎ-ti arǎti! / si în câte mii de case lin pǎtruns-ai prin feresti, / Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti! / Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac, / Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac... / Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii / Deopotrivǎ-i stǎpâneste raza ta si geniul mortii; // La acelasi sir de patimi deopotrivǎ fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! / Unul cautǎ-n oglindǎ de-si bucleazǎ al sǎu păr, / Altul cautǎ în lume si în vreme adevǎr, / De pe galbenele file el adunǎ mii de coji, / A lor nume trecǎtoare le însamnǎ pe rǎboj; / Iarǎ altu-mparte lumea de pe scândura tǎrǎbii, / Socotind cât aur marea poartǎ-n negrele-i corǎbii. / Iar colo bǎtrânul dascăl cu-a lui hainǎ roasǎ-n coate, / Într-un calcul fǎrǎ capǎt tot socoate si socoate / si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi, / Îsi înfundǎ gâtu-n guler si bumbacul în urechi; / Uscǎtiv asa cum este, gârbovit si de nimic, / Universul fărǎ margini e în degetul lui mic, / Cǎci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagǎ, / Noaptea-adânc-a veciniciei el în siruri o dezleagǎ; / Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umǎr / Asa el sprijinǎ lumea si vecia într-un numǎr. // Pe când luna strǎluceste peste-a tomurilor bracuri, / Într-o clipǎ-1 poartǎ gândul îndărǎt cu mii de veacuri") realizeazǎ un prim salt dintr-un plan într-altul. Pretextul este luna. Poetul o contemplǎ, o invocǎ (Lunǎ, tu, stǎpân-a mǎrii, pe a lumii boltǎ luneci, / si gândirilor dând viatǎ, suferintele întuneci") si, treptat, ochiul sǎu se substituie metaforic ochiului lunii. Se produce o modificare în sistemul de referintǎ, o proiectare din micro în macrocosmos. Capacitatea de cuprindere a gândului poetic devine astfel uriasǎ. Din perspectivǎ cosmicǎ, privind spre planeta Pǎmânt, se relevǎ un un spectacol grandios si tragic.
Cadrul pe care îl construieste Eminescu este de la general la particular, de la panorama Universului pânǎ la gândurile omului. Luna guverneazǎ de la mii pustiuri, la codri, izvoare, mǎri, tǎrmuri înflorite, palate si cetǎti, apoi în mii de case lin pǎtruns-ai prin feresti, pânǎ la gândurile oamenilor, pe care gânditoare le privesti.
În cealaltǎ ipostazǎ, de martor al celor ce se petrece pe Pǎmânt, luna mediteazǎ asupra problemelor omenirii. Ea asistǎ la ceea ce se petrece în lume, iar imaginile prezentate se gǎsesc în antitezǎ: ea vede mai întâi un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac / Când la ziua cea de mâine abia cugetǎ-un sǎrac; unul este preocupat de aspectul sǎu fizic - cautǎ-n oglindǎ de-si bucleazǎ al sau pǎr - în timp ce altul cautǎ în lume si în vreme adevǎr etc.
Ideea egalitǎtii oamenilor, a conditiei omului în lume, supus destinului, ca orice muritor în fata mortii este ilustratǎ de Eminescu foarte sugestiv în versurile: "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii / Deopotrivǎ-i stǎpâneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de patimi deopotrivǎ fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!"
Dincolo de o atare "judecatǎ" a trecǎtoarei lumi terestre, poetul vizeazǎ pe larg tabloul dascǎlului care trebuie sǎ fie un anume corespondent al sǎu. De fapt, de undeva, din înaltul cerului, chiar luna cautǎ un asemenea simbol, care - la rândul sǎu - resimte nevoia lunii stimulatoare a meditatiei si cercetǎrii. Portretul lui este alcǎtuit pe motivul aparentelor înselǎtoare: în haina lui roasǎ în coate, tremurând de frig într-un vechi halat, cu gâtul în guler si cu bumbac în urechi, uscǎtiv, gârbovit si de nimic, el dezleagǎ prin magia numerelor "noapte-adânc-a vesniciei", universul fǎrǎ margini fiind "în degetul lui mic", "cǎci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagǎ", capǎtǎ coerentǎ si sens. Prin urmare, dascǎlul-geniu este adus în antitezǎ cu individualitǎtile umane propuse anterior, spre a defini desǎvârsirea neînteleasǎ, însinguratǎ, dedusǎ la fericirea distantǎ si rece.
Ajuns într-un asemenea moment, Eminescu doreste pǎtrunderea macrospatiului si macrotimpului (ca o replicǎ adresatǎ micimii terestre), ceea ce se va realiza sub semnul, contemplatiei corespondentului sǎu - dascǎlul, cel care "sprijinǎ lumea si vecia într-un numǎr". Pentru a demonstra uriasa fortǎ de gândire a geniului, Eminescu proiecteazǎ o superbǎ imagine poeticǎ a cosmosului, a nasterii si stingerii universale, care devine apoi pretext al unei satire sarcastice împotriva societǎtii mediocre, incapabilǎ sǎ sesizeze, sǎ promoveze si sǎ sustinǎ valoarea adevǎratǎ.
Tabloul cosmogonic (v.41-86 - "La-nceput, pe când fiintǎ nu era, nici nefiintǎ, / Pe când totul era lipsǎ de viatǎ si vointǎ, / Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns... / Când pǎtruns de sine însusi odihnea cel nepǎtruns / Fu prǎpastie? genune? Fu noian întins de apǎ? / N-a fost lume priceputǎ si nici minte s-o priceapǎ, / Cǎci era un întuneric ca o mare făr-o razǎ, / Dar nici de vǎzut nu fuse si nici ochi care s-o vazǎ. / Umbra celor nefǎcute nu-ncepuse-a se desface, / si în sine împǎcatǎ stǎpânea eterna pace!... / Dar deodat-un punct se miscǎ... cel întâi si singur. Iatǎ-1 / Cum din chaos face mumǎ, iarǎ el devine Tatăl... / Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii / E stǎpânul fǎrǎ margini peste marginile lumii... / De-atunci negura eternǎ se desface în fâsii, / De atunci rǎsare lumea, lunǎ, soare si stihii... / De atunci si pânǎ astǎzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure vǎi de chaos pe cărări necunoscute / si în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt atrase în viatǎ de un dor nemǎrginit / Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pǎmântul nostru musunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, osteni si învǎtati / Ne succedem generatii si ne credem minunati; / Musti de-o zi pe-o lume micǎ de se mǎsurǎ cu cotul, / În acea nemǎrginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum cǎ lumea asta-ntreagǎ e o clipǎ suspendatǎ, / Cǎ-ndǎrǎtu-i si-nainte-i întuneric se aratǎ. / Precum pulberea se joacǎ în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza înceteazǎ, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncǎ, / Avem clipa, avem raza, care tot mai tine încǎ... / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbrǎ-n întuneric, / Cǎci e vis al nefiintei universul cel himeric... // În prezent cugetǎtorul nu-si opreste a sa minte, / Ci-ntr-o clipǎ gându-1 duce mii de veacuri înainte; / Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros / Cum se-nchide ca o ranǎ printre nori întunecosi, / Cum planetii toti îngheatǎ si s-azvârl rebeli în spat, / Ei, din frânele luminii si ai soarelui scǎpati; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca si frunzele de toamnǎ toate stelele-au pierit; / Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie, / Cǎci nimic nu se întâmplǎ în întinderea pustie, / si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace, / Cǎci în sine împǎcatǎ reîncep-eterna pace..."), care asimileazǎ si retopeste, într-o viziune proprie, idei si motive din vechile scrieri indiene (Imnul creatiei din Rig-Veda), din mituri grecesti si crestine, din Kant, Laplace si Schopenhauer, are trei secvente distincte, configurând haosul, geneza si moartea universalǎ (sau Facerea, Evolutia, Viitorul).
Haosul (v.41-50) este sugerat prin împerecherea fantasticǎ a absentelor ("La-nceput, pe când fiintǎ nu era, nici nefiintǎ, / Pe când totul era lipsǎ de viatǎ si vointǎ, / Când nu s-ascundea nimic, desi tot era ascuns./ Când pǎtruns de sine însusi odihnea cel nepǎruns. / Fu prǎpastie? Genune? Fu noian întins de apǎ? / N-a fost lume priceputǎ si nici minte s-o priceapǎ, / Cǎci era un întuneric ca o mare fǎr-o razǎ, / Dar nici de vǎzut nu fuse si nici ochiu care s-o vazǎ. / Umbra celor nefǎcute nu-ncepuse a se desface, / si în sine împǎcatǎ stǎpânea eterna pace!."), realizatǎ stilistic prin alǎturarea antiteticǎ a materiei verbale: fiintǎ-nefiintǎ; nu se ascundea nimic - tot era ascuns; pǎtruns - nepǎtruns; lume priceputǎ - minte s-o priceapǎ etc. Haosul, în viziunea lui Eminescu, este indefinit (prǎpastie, genune, noian întins de apǎ), invizibil (cǎci era un întuneric ca o mare fǎr-o razǎ), lipsit de viatǎ si vointǎ, fǎrǎ constiintǎ de sine (n-a fost lume priceputǎ si nici minte s-o priceapǎ), dominat de nemiscare absolutǎ (si în sine împǎcatǎ stǎpânea eterna pace).
Geneza (v.51-74 - "Dar deodat-un punct se miscǎ... cel întâi si singur. Iatǎ-1 / Cum din chaos face mumǎ, iarǎ el devine Tatăl... / Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii / E stǎpânul fǎrǎ margini peste marginile lumii... / De-atunci negura eternǎ se desface în fâsii, / De atunci rǎsare lumea, lunǎ, soare si stihii... / De atunci si pânǎ astǎzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure vǎi de chaos pe cărări necunoscute / si în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt atrase în viatǎ de un dor nemǎrginit. / Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pǎmântul nostru musunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, osteni si învǎtati / Ne succedem generatii si ne credem minunati; / Musti de-o zi pe-o lume micǎ de se mǎsurǎ cu cotul, / În acea nemǎrginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum cǎ lumea asta-ntreagǎ e o clipǎ suspendatǎ, / Cǎ-ndǎrǎtu-i si-nainte-i întuneric se aratǎ. / Precum pulberea se joacǎ în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza înceteazǎ, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncǎ, / Avem clipa, avem raza, care tot mai tine încǎ.../ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbrǎ-n întuneric, / Cǎci e vis al nefiintei universul cel himeric...") este tulburǎtoare prin exceptionala capacitate de constructie mito-poeticǎ. Pacea eternǎ a increatului este tulburatǎ de miscarea initialǎ a unui punct creator, care face din haos "mumǎ", iarǎ el devine Tatǎl: Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stǎpânul fǎrǎ margini peste marginile lumii.
Prin forta lui demiurgicǎ, negura eternǎ se desface în fâsii, apar galaxiile (colonii de lumi pierdute), sistemele solare, soarele, pǎmântul si lumea.
În acest spectacol grandios, Eminescu introduce un mic pasaj antitetic, care anticipeazǎ sarcasmul satiric din partea urmǎtoare a poemului. Vǎzutǎ prin ocheanul întors al infinitului, lumea este alcǎtuitǎ din microscopice popoare, fixate pe o planetǎ cât firul de praf, iar oamenii.musti de-o zi pe-o lume micǎ de se mǎsurǎ cu cotul - sunt exponenti ai vointei oarbe de a trǎi, a mecanismelor egoiste, ai spiritului gregar si al megalomaniei, care se suuced generatii si se cred minunati, uitând cu totul cum cǎ lumea astǎ-ntreagǎ e o clipǎ suspendatǎ, / cǎ-ndǎrǎtu-i si nainte-i întuneric se aratǎ. Pentru a face inteligibil spectacolul cosmic al genezei, pentru a-l aduce la un nivel adecvat posibilitǎtilor umane de a percepe timpul si spatiul, Eminescu gǎseste o comparatie extrem de plasticǎ. Galaxiile în rǎtǎcirea lor (pe care anterior le numise roiuri luminoase izvorând din infinit) sunt ca firisoarele de praf plutind într-o razǎ de luminǎ care pǎtrunde într-o camerǎ obscurǎ: Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbrǎ-n întuneric,/ Cǎci e vis al nefiintei universul cel himeric..
Ideea cǎ "viata e vis al mortii eterne" apare adeseori în poezia lui Eminescu (apare si în Momento mori si în finalul poemului Împǎrat si proletar). Motivul este preluat prin intermediul lui Schopenhauer de la dramaturgul spaniol Calderon de la Barca, autorul piesei La vida es sueńo.
Stingerea universului (v.75-86 - "În prezent cugetǎtorul nu-si opreste a sa minte, / Ci-ntr-o clipǎ gându-1 duce mii de veacuri înainte; / Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros / Cum se-nchide ca o ranǎ printre nori întunecosi, / Cum planetii toti îngheatǎ si s-azvârl rebeli în spat, / Ei, din frânele luminii si ai soarelui scǎpati; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca si frunzele de toamnǎ toate stelele-au pierit; / Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie, / Cǎci nimic nu se întâmplǎ în întinderea pustie, / si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace, / Cǎci în sine împǎcatǎ reîncep-eterna pace...") - sfârsitul lumii, apocalipsa, extinctia, escatologia - motiv mitic fundamental, apare la Eminescu într-o proiectare succesivǎ fabuloasǎ: mai întâi ca o moarte termicǎ a sistemului solar (soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros / cum se-nchide ca o ranǎ printre nori întunecosi) urmatǎ de un colaps gravitational, de o prǎbusire a planetilor scǎpati din frânele luminii si apoi, treptat, la dimensiuni inimaginabile, de disparitia stelelor (ca si frunzele de toamnǎ toate stelele-au pierit), de întunecarea orizonturilor cosmice (iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit) si de recǎderea tuturor ce-au fost pânǎ atunci în miscare în noaptea nefiintei, pentru a reîncepe împacatǎ în sine eterna pace, haosul primordial.
Viziunea aceasta enormǎ valorificǎ datele mai noi ale astrofizicii moderne, pe care Eminescu le armonizeazǎ cu alte ecouri din filozofia escatologicǎ a lumii, pentru a recompune o imagine poeticǎ de o mare putere de plasticizare, emotionantǎ prin capacitatea de a conferi corporalitate liricǎ unor notiuni abstracte ca timpul, spatiul, infinitul, atractia stelelor, tǎcerea universalǎ, increatul.
Întregul tablou cosmologic are în economia poemului o functie polemicǎ. Prin el se creeazǎ scara valoricǎ între geniu si omul comun, exponent al mediocritǎtii nivelatoare, specifice societǎtilor umane egoiste si filistine (multumite de sine, mǎrginite în vederi, meschine, ipocrite si lase).
Tabloul al patrulea (v.87-144 - "Începând la talpa însǎsi a multimii omenesti / si suind în susul scǎrii pân' la fruntile crǎiesti, / De a vietii lor enigmǎ îi vedem pe toti munciti, / Fǎr-a sti sǎ spunem care ar fi mai nenorociti... / Unul e în toti. tot astfel precum una e în toate, / De asupra tuturora se ridicǎ cine poate, / Pe când altii stând în umbrǎ si cu inima smeritǎ / Nestiuti se pierd în tainǎ ca si spuma nezǎritǎ - / Ce-o sǎ-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?... / Ca si vântu-n valuri trece peste traiul omenesc. // Fericeascǎ-1 scriitorii, toatǎ lumea, recunoascǎ-1... / Ce-o sǎ aibă din acestea pentru el, bǎtrânul dascǎl? / Nemurire, se va zice. Este drept cǎ viata-ntreagǎ, / Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leagǎ. / «De-oi muri - îsi zice-n sine - al meu nume o sǎ-1 poarte / Secolii din gurǎ-n gurǎ si 1-or duce mai departe, / De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri / si-or gǎsi, cu al meu nume, adǎpost a mele scrieri!» / O, sǎrmane! tii tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? / Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fǎsie, / Vre o umbrǎ de gândire, ori un petec de hârtie; / si când propia ta viatǎ singur n-o stii pe de rost, / O sǎ-si batǎ altii capul s-o pǎtrunzǎ cum a fost? / Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri brǎcuite asezat si el, un brac, / Aticismul limbii tale o sǎ-1 punǎ la cântari, / Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / si te-o strânge-n douǎ siruri, asezându-te la coadǎ, / În vro notǎ prizǎritǎ sub o paginǎ neroadǎ. // Poti zidi o lume-ntreagǎ, poti s-o sfarǎmi... orice-ai spune, / Peste toate o lopatǎ de tărânǎ se depune. / Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri / Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri... / Or sǎ vie pe-a ta urmǎ în convoi de-nmormântare, / Splendid ca o ironie cu priviri nepǎsǎtoare... / Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slǎvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el / Sub a numelui tǎu umbrǎ. Iatǎ tot ce te asteaptǎ. / Ba sǎ vezi... posteritatea este încǎ si mai dreaptǎ. // Neputând sǎ te ajungǎ, crezi c-or vrea sa te admire?/ Ei vor aplauda desigur biografia subtire / Care s-o-ncerca s-arate cǎ n-ai fost vrun lucru mare, / C-ai fost om cum sunt si dânsii... Mǎgulit e fiecare / Cǎ n-ai fost mai mult ca dânsul. si prostatecele nări / si le umflǎ orisicine în savante adunări / Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte / C-o ironicǎ grimasǎ sǎ te laude-n cuvinte. / Astfel încǎput pe mâna a oricărui, te va drege, / Rele-or zice cǎ sunt toate câte nu vor întelege... / Dar afarǎ de acestea, vor căta vietii tale / Sǎ-i gǎseascǎ pete multe, rǎutǎti si mici scandale - / Astea toate te apropie de dânsii. Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o, ci pǎcatele si vina, / Oboseala, slǎbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mânǎ de pământ; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.") este o satirǎ. Meditatia eminescianǎ îsi modificǎ acum accentele, trece de la contemplatia uimitǎ a spectacolului cosmic, recreat prin forta de gândire a unei minti geniale, la contemplarea sarcasticǎ a mizeriei umane, pe care o revarsǎ în lume o societate mǎrginitǎ, incapabilǎ sǎ-si depǎseascǎ conditia egoistǎ. Satira ia forme romantice, este vehementǎ si absolutǎ si se realizeazǎ poetic printr-o retoricǎ a dispretului. Ea contine elemente de meditatie filozoficǎ, având un puternic caracter moral, iar ideile filozofice sunt ca niste sentinte exprimate cu indignare si amǎrǎciune de cǎtre poet.
Tema de la care porneste Eminescu este cea a destinului social al geniului, figurat prin "bǎtrânul dascǎl". Dacǎ lumea este cum este (unul e în toti, tot astfel precum una e în toate - motivul filozofic al identitǎtii omenirii cu individul si al acestuia cu omenirea) si de asupra tuturora se ridicǎ cine poate, geniul stǎ în umbrǎ si se pierde nestiut în tainǎ ca si spuma nevǎzutǎ. Nimǎnui nu-i pasǎ ce vrea el si ce gândeste.
Eminescu se întreabǎ dacǎ omul de geniu, savantul, poate intra în nemurire prin opera sa, careia ia dedicat întreaga viatǎ: Ce-o sǎ aibǎ din acestea pentru el, bǎtrânul dascǎl? / Nemurire, se va zice.Savantul sperǎ ca ideile sale stiintifice, descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor rǎmâne în eternitate, parcurgând secolele. Gloria si nemurirea sunt însǎ simple iluzii: si când propria ta viatǎ singur n-o stii pe de rost, / O sǎ-si batǎ altii capul s-o pǎtrunzǎ cum a fost?
Eminescu stigmatizeazǎ si posteritatea, care va fi preocupatǎ mai ales de biografia neinteresantǎ si banalǎ a omului de geniu si mai putin de importanta, de însemnǎtatea operei sale, prilej cu care poetul afirmǎ încǎ o datǎ ideea scurgerii implacabile a timpului si a conditiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea sa intelectualǎ, de preocupǎri sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pe care se aflǎ acesta în ierarhia societǎtii: "Poti zidi o lume-ntregǎ, poti s-o sfarǎmi .orice-ai spune, / Peste toate o lopatǎ de tǎrânǎ se depune. / Mâna care-au dorit sceptrul universuklui si gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri."
Eminescu imagineazǎ funeraliile savantului, la care falsa solemnitate este ilustratǎ de incapacitatea posteritǎtii de a descoperi si de a aprecia valoarea creatiei pe care o lasǎ în urnma lui savantul, fiind interesatǎ numai de biografia subtire, deoarece mǎgulit e fiecare / Cǎ n-ai fost mai mult ca dânsul si vor rememora numai pete multe, rǎutǎti si mici scandale, adicǎ tot ceea ce tine de omul obisniut, toate micile mizerii ale unui suflet chinuit. Ironia dispretuitoare a poetului se revarsǎ în continuare asupra ipocriziei contemporanilor, care nu sunt în stare sa aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea în vedere un discurs î memoria savantului, ci va dori sǎ arate cât de inteligent si de bun orator este el: "Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slǎvindu-te pe tine.lustruindu-se pe el / Sub a numelui tǎu umbrǎ. Iatǎ tot ce te asteaptǎ."
Neputând sǎ-l ajungǎ si sǎ-l înteleagǎ, cei mici îi vor croi un portret pe mǎsurǎ, vor aplauda "biografia subtire" care va încerca sǎ arate cǎ n-a fost "vreun lucru mare", îl vor tǎvǎli prin noroi si-l vor fǎrâmita în povesti derizorii: "Nu lumina / Ce în lume-ai revarsat-o, ci pǎcatele si vina, / Oboseala, slǎbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mânǎ de pamânt; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit".
Tabloul al cincilea (v. 145-156 - "Între ziduri, printre arbori ce se scuturǎ de floare, / Cum revarsǎ luna plinǎ linistita ei splendoare! / si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; / Amortitǎ li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate, / Cǎci în propia-ne lume ea deschide poarta-ntrării / si ridicǎ mii de umbre dupǎ stinsul lumânării... / Mii pustiuri scânteiazǎ sub lumina ta fecioarǎ, / si câti codri-ascund în umbrǎ strălucire de izvoarǎ! / Peste câte mii de valuri stǎpânirea ta strǎbate, / Când plutesti pe miscǎtoarea mǎrilor singurǎtate, / si pe toti ce-n astǎ lume sunt supusi puterii sortii / Deopotrivǎ-i stǎpâneste raza ta si geniul mortii!") reprezintǎ o întoarcere la cadrul initial. Vehementa anterioarǎ se stinge, un suflu elegiac cuprinde totul, ca dupǎ o experientǎ epuizantǎ si fǎrǎ sperante. Iesirea din reverie se face prin aceeasi fixare a cadrului poetic pe astrul noptii, stâpân atotputernic peste pustiuri, peste codri, peste "miscǎtoarea mǎrilor singurǎtate". Poetul îsi redobândeste luciditatea si trage concluzia, îmbrǎcatǎ în haina unei filozofii sceptice, cǎ omul nu poate iesi din determinǎrile sale cosmice: "si pe toti ce-n astǎ lume sunt supusi puterii sortii / Deopotrivǎ-i stǎpâneste raza ta si geniul mortii!"
Finalul, rotund, produce aceeasi pendulare specificǎ lui Eminescu între planul terestru si cel cosmic. Planul terestru este cel al unei lumi în care toti "sunt supusi puterii sortii", disponibilitǎtilor aleatorii ale sansei sociale, norocului, deci întâmplǎrii. Planul cosmic, marcat prin simbolurile romantice ale eternitǎtii - prin raza lunii si geniul mortii - amplificǎ, printr-o reluare de oglinzi infinite, imaginea fragilitǎtii omului pe pǎmânt, adevǎrata temǎ a meditatiei eminesciene.
Modalitatea poeticǎ a relatiei om-univers se prezintǎ în Scrisoarea I sub trei înfǎtisǎri: una cosmicǎ, alta sarcasticǎ si o a treia elegiacǎ. Cosmogonia creeazǎ sarcasmul, care ia forma unei satire la adresa umanitǎtii mediocre, în care oamenii comuni îsi croiesc criterii existentiale si valorice în functie de mecanismele instinctualitǎtii oarbe, se strâng în societǎti dominate de inechitate si distrug, prin neîntelegere sau indiferentǎ, orice creatie autenticǎ si pe orice creator de geniu. Eminescu merge însǎ mai departe în analiza conditiei umane, raportând-o la univers. Îl vede pe om nu numai ca individ trecǎtor asezat pe treptele deosebite iesite din "urna sortii" terestre, dar si ca spetǎ trecǎtoare alunecând inexorabil în neant. Din aceastǎ întelegere provine si modificarea de tonalitate din finalul poemului, care învǎluie sarcasmul satirei într-un aer elegiac.
Punct de reper este însǎ cosmogonia, care tulburǎ spiritul prin concretetea poeticǎ a abstractiilor sau prin orchestrarea subtilǎ atât a sensurilor mitologice retopite într-un discurs de mare valoare, cât si a limbii române, pusǎ pentru prima datǎ sǎ armonizeze contrariile propriei materii verbale. Aceastǎ integrare a fiintei eminesciene în spectacolul cosmic dǎ nota cea mai înalta a inteligibilitǎtii poetului român, caracterul universal al operei sale, creeazǎ imaginea specificǎ a modului sǎu de pǎtrundere spre simtirea si întelegerea tuturor.
Limbajul artistic specific liricii eminesciene, este construit din modalitǎti uimitoare atât în ceea ce priveste lexicul, cât si prozodia sau figurile de stil.
Îmbinarea surprinzǎtoare a limbajului popular si a celui intelectual, însǎ fǎrǎ abuz de neologisme, particularizeazǎ stilul acestui poem prin câteva trǎsǎturi:
- Naturaletea si prospetimea limbajului poetic este datǎ de elemente vechi, populare, regionalisme si arhaisme folosite: gene ostenite, ceasornicul, suflu-n lumânare, feresti, osebite, rǎboj, prizǎrite, colb;
- Expresia intelectualizatǎ este prezentǎ, mai ales, în tabloul cosmogonic, unde Eminescu sugereazǎ mituri, idei filozofice, etice, care obligǎ la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe când fiintǎ nu era, nici nefiintǎ", trimite la imnurile creatiunii din Rg-Veda sau aminteste de ideile lui Schopenhauer: "stǎpânul faǎ margini peste marginile lumii". Expresii livresti sunt si ele prezente: "precum Atlas din vechime", "microscopice popoare", "ne succedem generatii" etc.
Viziunea antiteticǎ asupra lumii este realizatǎ prin intermediul antitezei, procedeu specific poetilor romantici. Antiteza este prezentǎ la nivel compozitional (tabloului cosmogonic opunându-i-se cel satiric), la nivel ideatic ("unul cautǎ-n oglindǎ." - "altul cautǎ în lume.") sau la nivelul vocabularului ("fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul si trecutul", "fiintǎ nu era, nici nefiintǎ" etc).
Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzǎtor sentimentelor poetului: "miscǎtoarea mǎrilor singurǎtate", "galbenele file", "bǎtrânul dascǎl", timpul mort", "ironicǎ grimasǎ", "universul cel himeric".
Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum Atlas în vechime", "ca si spuma nezǎritǎ", "ca o mare fǎr-o razǎ".
Personificǎrile ilustreazǎ desǎvârsita familiaritate a poetului cu natura terestrǎ si cosmicǎ deopotrivǎ: "luna varsǎ peste toate voluptoasa ei vǎpaie", "codru-ascund în umbrǎ strǎlucire si izvoarǎ", "timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie".
Metaforele sunt numeroase, ca si epitetele, si au capacitatea de a vizualiza ideile: "urna sortii", "colonii de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din ungherul unor crieri" etc.
|
