MIHAI EMINESCU Opera literara a lui M. Eminescu (1850-1889) creste
cu toate radacinile în cea mai plina traditie si
este o exponenta deplina, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton. Ea se
compune, din cauza scurtimii vietii poetului, din multe proiecte si
putine monumente sfârsite. De la început îi descoperim intentia de a trata, pe
urmele lui Asachi si Bolintineanu, mitologia getica. Se cunoaste în
mod curent Rugaciunea unui dac si ceva mai putin poemul faustian Muresan.
În acesta din urma, patriotul ardelean, încredintat ca temelia
istoriei este raul si ca universul e un proces etern pe baza ideilor platonice (panteism
schopenhauerian), viseaza o renastere româna prin împerecherea
lui cu Dochia (ca Faust cu Elena). Totul în cadru get, într-o zona de mijloc
între nord si sud, caci Eminescu identifica împreuna cu Iacob
Grimm pe geti cu gotii. Proiectele putin cunoscute sunt numeroase. În Genaďa
ar fi trebuit sa trateze "creatiunea pamântului dupa o
mitologie proprie româna", bazata goethean pe un numar de "mume" (muma vântului,
muma muntilor, muma marii, muma iernii, muma
florilor).
Într-un alt basm, varianta din punct de vedere ideologic mai fantastica
a poemului Muresan, un mag exploreaza calare pe-o
stea lumile siderale. Memento mori este o Légende des sičcles, luând-o de la omul
paleolitic si terminând cu Napoleon III, trecând bineînteles prin episodul
Daciei Traiane. Pretextul e romantic si comun, spiritul e românesc.
Poemul ciclic al lui V. Hugo se ridica pe ideea de progres, panteismul pesimist
al marilor romantici ca Lamartine e superficial, fondul fiind acolo
mai mult emotia exotica. Hronograful lui Eminescu aduce acel
pesimism placid, acel tragic impasibil si somnolent ce se pare ca e
al naturii noastre, împaciuite cu eterna întoarcere a rotii cosmice si care îsi
gaseste simbolizarea în geografia gigantica asiata: Istoria literaturii române În stele nalta muntii Himalaia si de pe vârfu-i alb patând rasare O luna calda sfânta si balaie Nu mi-i sti spune ce mai face tara Ce Dacia se numea - regatul meu? Mai sta-nradacinata-n munti de
piatra Cu murii de granit, cu turnuri gote Cetatea-mi veche Sarmisegetuza? 153 si-n vai umbroase ce se pierd în mare Muntii batrâni din stele se coboara si-ntind în jos stâncoasele picioare. Noi suntem un popor alpestru si civilizatia
noastra e de brad si stejar. Ea n-a lasat ruine de piatra si caramida
ci numai cenusa. Sarmisegetuza legendara a ars împreuna cu
ultimii ei aparatori în miresme de rasina. Eposul ace 434c25e stui popor de
munte care crede în eternitatea lumii a voit sa-l scrie în felurite chipuri
Eminescu, tentat câteodata de ipoteza germana a vedea acolo în
munti cetati granitice, caci Decebal se întreba din Valhalla: Oricum, locul civilizatiei noastre ramâne mereu
pentru poet codrul. Chiar din Sarmis (Nunta lui Brigbelu) se observa la
Eminescu obsesia temei dublului, intrata la noi prin Hermiona Asachi,
traducatoarea lui E. Deschamps. Ea era la moda atunci, si Th.
Gautier o utiliza în scopuri picturale. Brigbel e asa de organic legat de
Sarmis, încât când loveste cu pumnalul în frate-sau cade mort el însusi.
Curând situatia aceasta duce la metempsihoza. Deoarece ori de câte
ori un scriitor român (Bolintineanu, Grandea, Eminescu, Rebreanu), voind
a intra în ordinea metafizica, a formulat un sistem bazat pe
metempsihoza, trebuie sa admitem ca instinctual, ca si
dacii, noi suntem niste pitagoricieni, adica niste panteisti incapabili de
aristotelismul caracteristic lumii congenital catolice. Poetul român nu se va ridica
niciodata în empireu, ci îsi va face calatoria temporal
din ipostaza în ipostaza. Prin urmare ispita de a urmari prototipul individual
al lui Decebal în felurite epoci, într-o uriasa perspectiva în
care anticul Gracchus sa devina Baboeuf si Cicero ducele de Morny,
reprezinta mai mult decât o simpla înrâurire literara.
De asemeni planul
unui dodecameron tragic aplicat la istoria Moldovei, luând-o cu Dragos-voda
si ducând-o pâna George Calinescu El vedea pe ienicerii cu turbane si cu suliti si multimea cea robita se-mpingea vuind pe
uliti, Peste-oras cadea o ploaie de scântei si de
cenuse, Grinzi cadeau arzând pe drumuri si cadeau
feresti si use, Urlete de biruinta în al chinurilor vaier, Glas tremurator de clopot se amesteca prin aer, Trec prin fum si balti de sânge, trec prin
stâlpii nalti ai scarii, si prin tipetul multimii suna
vaietele marii. 154 la Alexandru Lapusneanu, are interesul sau.
Eminescu întelegea sa urmareasca dupa principiul tragediei eline
(cu multe elemente laterale din Shakespeare, Schiller, Goethe, Laube etc.)
fatalitatea sangvina, mai clar ereditatea criminala în stirpea Musatinilor.
Aceasta problema a ereditatii a atras atentia si lui
Alecsandri în Gruiu-Sânger si a format în definitiv tot programul eugenic din romanele lui Duiliu
Zamfirescu. Ideea, la superficie, e zolista. Dar cum la noi tema
e adoptata în poezie, deci nu în scopul studiului, este vadit ca ia
aspectul unei filozofii a vietii. Mai aproape de leaganul lumii grece, cu
care a trait amestecat, poporul get are sentimentul adânc al tragicului fatal. Când
dramaturgia româna va fi mai dezvoltata, noi mai mult decât
oricare altii vom putea relua marile motive ale tragediei clasice,
reduse în Occident la o simpla analiza a pasiunilor. Eminescu e
strabatut profund de sentimentul destinului implacabil, înteles nu ca o
forta oarba ci ca o actiune eterna a eonilor. Caderea Bizantului
din începuta drama Alexandru Lapusneanu e plina de acest
spirit curat contemplativ: În proza lui Eminescu se vad doua directii:
una sociologica si evocativa cu ceva din C. Negruzzi si înca
mai mult din W. von Kotzebue, al carui Laskar Viorescu sta la
temelia literaturii de mai târziu a lui Sadoveanu si Gârleanu cu boieri
patriarhali, alta romantica. Sensul general ramâne acelasi. Din prima
categorie fac parte proiectul Boierimea de altadata, unde se descrie mosia
cuconului Vasile Creanga, pe valea Siretului, curtea patriarhala si
fericita, Aur, marire si amor, nuvela negruzziana zugravind Iasul la
1840 într-un ton mai tipator romantic, cu antiteze morale, cu o tentativa de
satira a bonjurismului. Istoria literaturii române 155 În seria fantastica intra nuvela neterminata
Avatarii faraonului Tlŕ, în care influenta lui Th. Gautier si a "spiritistilor"
în general e flagranta. Ea trateaza un caz de metempsihoza. Faraonului
Tlŕ i-a murit sotia si el, îndurerat, consulta pe Isis într-o oglinda
de aur care oglindeste cerul înstelat. Isis îi comunica în stil ermetic o învatatura
înrudita cu panteismul transformist al lui Goethe din Die
Metamorphose der Pflanzen. Tlŕ mai consulta si un flacon cu apa
de Nil, înlauntrul careia, printr-un procedeu divinatoriu, vede cu anticipatie
avatarii sai în decurs de 5.000 de ani. Nuvela avea sa execute
programul existentei circulare a faraonului. Sunt urmarite doar doua
etape: a marchizului Alvarez de Bilbao, care are încurcaturi fantastice
cu un dublu, si mai târziu, în epoca romantica franceza, a lui
Angelo si a Cezarei, cuplu cu o capacitate de atractie de ordin metafizic.
Geniu pustiu, roman liric neterminat, este în fond un jurnal interior de
tipul Werther, caracterizat prin urâtul negru, fantomatic. Eroul e
nelinistit, cauta iubiri dureroase, emotiile crunte ale revolutiei,
spre a se pierde apoi pe patine în imensitatea polara. Sarmanul
Dionis închide filozofia teoretica a lui Eminescu si se bazeaza
foarte superficial pe teoria apriorismului. Metafizica poetului e panteistic
spiritualista, amestec de leibnizianism, idealism german si
schopenhauerism. Universul e o sfera spirituala cu o infinitate de spite
ce sunt spetele eterne. Individul însusi are prototipul sau.
Este evident ca
mecanica Totului e gândirea si ca între cugetarea întregului si a partilor,
absolut vorbind, e un raport de contemporaneitate. Universul e activitatea onirica
a Divinitatii la care participa automat si constiinta
umana, pentru care fenomenul nu-i o iluzie ci o participare la realitatea obiectiva
a gândului divin. Singura eroare pe care o va face Dionis e de a crede ca
participarea înseamna totalitate, ca el e Dumnezeu. Calatoria
lui în timp, în epoca lui Alexandru cel Bun, si în spatiu, în luna,
nu e vreo dovada a subiectivitatii perceptiei ci o simpla
inspectie ideala de-a lungul individului metafizic Zoroastru-Dan-Dionis- . Dealtfel luna este edenul
lui Eminescu, si Sarmanul Dionis, Comedia sa
divina. Paradisul nu este ex-teritorial, ci pamântul cu miezul lui vital,
stapânit de factorul 8 George Calinescu În articolele de gazeta, Eminescu a aplicat cu
statornicie acest 156 inconsciu si de colosalul geologic. Omul picat în
acest mediu lesina de parfumul cel lunatic, devine strigoi. Aci coniferii
uriasi au "scorburi" de tamâie, umbra se aduna în prunduri, ciresii,
formând paduri, arunca atâta floare încât omul e troienit, vegetatia
si fauna sunt euforice, îsi tipa bucuria de a se înmulti,
florile "cânta", greierii ragusesc de voluptatea scârtâitului.
Cezara cuprinde filozofia practica a poetului. Contesa Cezara e o instinctuala impulsiva
care nu poate fi constrânsa la o casatorie de conventie
cu un om batrân. Ea îsi alege, dupa un examen fizic, ca sot, putem spune,
natural, pe calugarul Ieronim, cautându-l într-o insula edenica.
Schivnicia lui Ieronim este ea însasi semnificativa si nu se întemeiaza
pe regula ascezei si a maceratiei ci pe o regresiune spre viata
instinctuala. Un batrân calugar, Euthanasius, care îsi cauta moartea într-un
torent, simbolizeaza euthanasia propusa de acel Schopenhauer care totusi
era un ascet cvasi-bizantin, propagator al castrarii. rousseauianism schopenhauerizat ce s-ar putea reduce la
urmatoarele propozitii: între suprema constiinta
metafizica si beatitudinea topirii în Neant, exista o cale mijlocie de împutinare
a raului, înlaturarea constiintei parazitare, din care iese durerea, întoarcerea
la instincte; decât constiinta mai bun instinctul, decât
instinctul mai buna moartea, care însa e inutila, caci viata e vesnica
si prototipii se întrupeaza la infinit. Fatuitatea femeii de lume e condamnabila,
Dalila complica un instinct pe care îl au si pasarile de doua
ori pe an. Singurul stat temeinic e acela natural, automat ca al albinelor, nu
statul liberal, întemeiat pe contract social. Barbaria devine la Eminescu
o "sanatoasa barbarie", iar "obiceiul pamântului" o institutie
mai solida decât constitutia. Forma statului natural celui mai tipic
este statul national. Un roi de albine nu se poate gândi amestecat cu alte gânganii.
În acest înteles al puritatii e îngaduit
a se vorbi si de misiunea unei natii. Fireste, Eminescu devine rasist, deplânge infiltratia
elementelor alogene, a "damblagiilor" bizantini, formând "patura
superpusa", admite razboiul (hegelian într-asta) ca o expresie a
luptei pentru Istoria literaturii române - Ce mi-i vremea, când de veacuri Stele-mi scânteie pe lacuri, Ca de-i vremea rea sau buna, Vântu-mi bate, frunza-mi suna, si de-i vremea buna, rea, Mie-mi curge Dunarea. Numai omu-i schimbator, lenesa parasire de sine: Parul ei cel negru, moale Desfacut cadea la vale... adormind pe scaun: Adoarme astfel cum sade, Fusul din mâna îi cade. 157 existenta, si în fine statul legitimist si
oligarhic, ridicat pe clase permanente, specializate. Irationalismul acesta pare
a fi sira spinala a mentalitatii noastre specifice, fiindca
toate constructiile ideologice de la N. Balcescu pâna la Nae Ionescu si
L. Blaga se nutresc din el. Notiunea unui Logos explicabil silogistic ne e straina.
Poezia eminesciana e fata plastica a
acestei conceptii. Natura e o entitate metafizica, e materia în vesnica
alcatuire, codrul, marea, râul, luna fiind spete, idei, divinitati, fenomen aparând
doar omul, care nu are nici o interventie în desfasurarea
numenilor, suferind numai rotatia: Pe pamânt ratacitor, Iar noi locului ne tinem, Cum am fost asa ramânem: Marea si cu râurile, Lumea cu pustiurile, Luna si cu soarele, Codrul cu izvoarele. Omul traieste în sublima nesimtire. Vaduva
tinerica hiberneaza într-o casuta de padure napadita
pâna peste gard de zapezi, într-o Nevasta "tinara" a lui Calin doarme tolanita
pe patul din bordeiul neorânduit în care se leagana o rata si
cânta un cocos, împaratul suparat lasa sa-i creasca iarba în
barba. Locul extazelor religioase e codrul în care omul se pierde ca o furnica: În munti ce puternic din codri s-ardica Giganti cu picioare de stânci de granit, Cu fruntea trasnita ce norii despica si vulturii-n creieri palate-si ridica s-uimiti stau în soare privindu-l tintit, George Calinescu Acolo prin ruini, prin stânci gramadite E pestera neagra sahastrului mag; Stejari pravaliti peste râuri cumplite si stanuri batrâne cu muschi coperite; Încet se cutremur copacii de fag. Vuind furtunoasa-i si strasnica arpa Trec vânturi si clatin padurea de brad, Praval pietre mari din culmea cea stearpa, Arunca bucati cu pomi si cu iarba
Ce-n urlete în râuri se naruie, cad. Prin a ramurilor mreaja Suna jalnic în urechi Cântec dulce ca de vraja De sub teiul nalt si vechi. Iata sunetele sfinte Misca jalnic al tau piept, Nu mai cugeti înainte Nu mai cauti îndarapt. Ci-asculti mii de pasarele Ciripind în verde crâng Cum de-amoru-ne-ntre ele Sfatuindu-se se plâng. 158 Natura se gaseste la Eminescu într-un chip
elementar, având ca nota dominanta cantitatea. Cutari versuri contin
numai notiunea simpla de codru, dar în proportie colosala.
Omul e anulat si zdrobit de foirea fluturilor si izbucnirea ierbii. Efectul
euforic al germinatiei universale este jalea. Toate poeziile lui Eminescu exprima
încetarea rezistentei individuale, pasul lunatec catre
lac si codru: Natura este edenul, locul sexualitatii, ea atâta
dorinta de împreunare, dupa care urmeaza nelipsita adormire în codru: Adormi-vom, troieni-va Teiul, floarea-i peste noi, si prin somn auzi-vom bucium De la stânele de oi. Istoria literaturii române Ei soptesc, multe si-ar spune si nu stiu
de unde sa-nceapa, Caci pe rând si-astupa gura, când cu gura
se adapa; Unu-n bratele altuia tremurând ei se saruta,
Numai ochiul e vorbaret, iara limba lor e muta.
Acolo-n ochiu de padure Lânga trestia cea lina si sub bolta cea senina Vom sedea în foi de mure. Hai în codru cu verdeata, Unde-izvoare plâng în vale, Stânca sta sa se pravale În prapastia mareata. Ea ispiteste pe barbat, fara rusine,
ca o vietate salbateca: Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vara, Mi-i tinea de subsuoara, Te-oi tinea de dupa gât. si de-a soarelui caldura Voi fi rosie ca marul, Mi-oi desface de-aur parul Sa-ti astup cu dânsul gura... 159 Dragostea e violenta, ferina. Când vede pe
Ieronim gol Cezara racneste.
Femeia este un izvor "de-ucigatoare
visuri de placere", care se aseaza pe genunchii barbatului si
se anina de gâtu-i "cu bratele-amândoua". Iubitii stau "mâna în mâna, gura-n
gura", îsi îneaca unul altuia suflarea "cu sarutari aprinse" si se strâng
"piept la piept", el sarutând "cu-mpatimire" umerii femeii, ea lasându-se "adapata"
cu gura: Lui Eminescu îi repugna prefacatoria. Adevarata
femeie e ingenua. Ea vine singura la padure, locul foirilor si
împerecherilor: Intimitatea eminesciana e tacuta. Perechea
nu vorbeste si nu se întreaba. Ametita de mediul înconjurator,
ea cade într-o uimire, numita de poet "farmec", si care e neclintirea hieratica
a animalelor în epoca procreatiei. Amorul eminescian e religios
mecanic, înabusit de geologie. În chip obisnuit, femeia iese de undeva
din trestii sau din padure, se lasa prada gurii barbatului
si apoi amândoi cad toropiti, fascinati de o ritmica dinafara, caderi
de raze, de ape, de flori: Singuratice izvoare, Blânda batere de vânt. Pe genunchii mei sedea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar în par, înfiorate, Or sa-ti cada flori de tei... Adormind de armonia Codrului batut de gânduri, Flori de tei deasupra noastra Or sa cada rânduri-rânduri. Vom visa un vis ferice, Îngâna-ne-vor c-un cânt George Calinescu Femeia nu-i Spiritul, ci carnea suava
cu-"ncheieturi": Nu e mica, nu e mare, nu-i subtire, ci-mplinita,
Încât ai ce strânge-n brate, numai buna de
iubita. S-a dus amorul, un amic Supus amândurora, Deci cânturilor mele zic Adio tuturora... Era un vis misterios si blând din cale-afara, si prea era detot frumos De-au trebuit sa piara. A noastre inimi îsi jurau Credinta pe toti vecii, Când pe carari se scuturau De floare liliecii. Pe lânga plopii fara sot porneste
pe o idee sentimentala populara. 160 Mai târziu, contunuând heinismul "Junimii", Eminescu
cultiva o romanta nuda, deconcertant de directa,
mai degraba abstracta, în care fondul e al cântecului de lume autohton, cu "jele",
"dor", cu iubiri ducând la zacere si moarte. Totusi tehnica e cu
mult mai complexa decât se pare si consta în trecerea gradata de la
confesiunea cea mai simpla la o atitudine speculativa. Romanta ce se deschide asa
de sentimental: culmineaza în constatarea filozofica a irealizarii
eroticii sublime pe pamânt: Alta romanta exprima fatalitatea
erotica atunci când luna de primavara ocupa cerul: Barbatul trecea neînteles de femeia pe care o
iubea (e tema sonetului lui Arvers): Pe lânga plopii fara sot Adesea am trecut, Ma cunosteau vecinii toti, La geamul tau ce stralucea Privii atât de des; O lume toata-ntelegea, Tu nu m-ai înteles. Tu nu m-ai cunoscut. Istoria literaturii române cu capatul în pagânatate: Caci te iubeam cu ochi pagâni si plini de suferinti Ce mi-i lasara din batrâni Parintii din parinti. Tu trebuia sa te cuprinzi De acel farmec sfânt, si noaptea candela s-aprinzi Iubirii pe pamânt. la mare, vrând codrul, idee de speta,
statornicul în curgator: Sa-mi fie somnul lin si codrul aproape, Pe-ntinsele ape Sa am un cer senin... precum si luceferii, simboluri ale imensitatii
neantului matern: Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte. Luceferi, ce rasar Din umbra de cetini, Fiindu-mi prietini, O sa-mi zâmbeasca iar. 161 Dar apoi romanta se scufunda în mitologie.
Dragostea poetului nu e numai un mecanism de speta, ci osânda unui
atavism neînteles Barbatul devine ataraxic ca Luceafarul si
reproseaza femeii de-a fi stricat rânduiala cosmica: În stil folcloric Eminescu a scris adevarate
capodopere. Mai am un singur dor e Miorita lui. Poetul se aseaza
pe marginile neantului, În folclorul lui Eminescu e o complexa îmbinare de
mitologie populara si filozofie a nimicului într-o forma
ce pare lineara, dar care e de o savanta împletitura. Piesa rara e cântecul
cutarei fete din Calin Greieras ce cânti în luna, Când padurea suna, Cum nu stii ce am în mine, Greiere streine? Ca te-ai duce, de-ai ajunge, Noaptea de te-ai plânge Ca o pasare maiastra La noi în fereastra. Vai de picioarele mele Pe-unde umbla ele! Vai de ochisorii mei Pe-unde umbla ei! Inima-n mine-i bolnava, Floare de dumbrava, si vai, lacrimile mele, Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, De-mi tin la el urechea - si râd de câte-ascult
Ca de dureri straine?... Parc-am murit de mult. 162 nebunul, o bocire taraneasca de
singuratate, fiindca fata se afla în codri în puterea zmeului. Ritmica de descântec evoca
o jale cosmica, frica omului singur într-un teritoriu infinit de "lunci
desarte". Solitudinea câmpurilor e simbolizata prin greier. Dar greierii,
raspunzându-si la departari incomensurabile, sugereaza
corespondenta gândurilor. Fata trimite dar greierul obscur din apropierea ei în
grinda casei materne. Greierul acesta nu e însa terestru ci
lunar, iar luna e la Eminescu edenul: În poezie, Eminescu are câteva imagini obsedante ce indica
o atractie spre locul primordial al nasterii si
al mortii. Elementul principal este doma care se afla de ordinar într-o
insula si cuprinde în mijlocul ei într-un sicriu un cadavru în figura caruia
poetul se recunoaste cu spaima. Doma e într-un loc fund
lacustru de piramida, în altul Valhalla oceanica, în altul, în fine,
castel selenar. Când toate aceste vise triste au fost risipite ramâne
sentimentul propriului deces: Eminescu e un poet de conceptie si asta stânjeneste
pe unii critici. Dar poetul nu filozofeaza ci construieste
vizionar. Bolta e o cata- George Calinescu Cum le vars cu jele! - Du-te, greier, du-te, greier, Pân' la munte-n creier si priveste-nduiosat Zarea departata, Lumea-ntreaga o colinda, Mergi la noi în grinda, Spune-i mamei ce-am facut De m-a mai nascut, Caci ar fi facut mai bine Sa ma ia de mâna, Prefacuta ca ma scapa Sa m-arunce-n apa. Caci de cer ar fi iertata si de lumea toata. Istoria literaturii române În aceasta dulce pace Îmi ridic privirea-n pod si ascult cum învalisul De la carti ei mi le rod. În odaie prin unghere S-a tesut painjinis si prin cartile în vravuri Umbla soarecii furis indiferenta: Piara-mi ochii turburatori din cale, Vino iar în sân, nepasare trista; Ca sa pot muri linistit, pe mine Mie reda-ma!... îndreptatita de constiinta
formei ciclice a lumii: Caci acelorasi mijloace Se supun câte exista, si de mii de ani încoace Lumea-i vesela si trista, Alte masti, aceeasi piesa, Alte guri, aceeasi gama, Amagit atât de-adese Nu spera si nu ai teama. 163 peteasma sparta
prin care curge nimicul, poetul sta sub "arcurile negre, cu stâlpi nalti suiti în stele" si întoarce
marinareste "uriasa roat-a vremii". Eminescu tinde în opera mai târzie spre un
lirism interior bizuit pe sentimentul de iesire din cursul zgomotos
al timpului. El se îneaca în grosimea tacerii absolute: Se trage în concavitatea odaii, reintra în
cursul propriei existente si de aci în mitul natiei, încât, pierdut
departe în fabula fara fund, abia simte mâinile reci ale femeii. Se-ntuneca. Apoi
cade într-o mândra Satira lui Eminescu e swiftiana: în locul
invectivei, mitul ermetic. Metoda mitologica e folosita si în asa-zisa
"filozofie", unde în locul obisnuitelor divinitati apar unitati
enigmatice: Fiinta, Nefiinta, Nepa- trunsul, Muma, Tatal. Procedeul, si al lui
Goethe, nu se deosebeste profund de al anticilor, care dadeau zeilor valoarea
unor notiuni cosmice. Dumnezeu-Tatal care se împreuna cu
Chaosul-Muma spre a George Calinescu Fu prapastie? genune? Fu noian întins de apa? N-a fost lume priceputa si nici minte s-o
priceapa, Caci era un întuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o
vaza. 164 da nastere lumii sunt eroi de basm. Neantul se ridica
pe notiuni de materie: În mare masura satira e pamfletara, traind
dintr-o indignare furioasa, transcrisa într-o navala de epitete
cacofonice: pocitura, broasca, bulgaroi, grecotei, smintit, stârpitura, fonf,
flecar, gagauta, gusat, bâlbâit. Injuriile sunt indiciul unui lirism maxim întors
de la extatic la grindinos: Vezi colo pe urâciunea fara suflet, fara
cuget, Cu privirea-mparosata si la falci
umflat si buget... si deasupra tuturora, oastea sa si-o
recunoasca, Îsi arunca pocitura bulbucatii ochi de
broasca... Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast
gunoi Sa ajung-a fi stapâna si pe tara
si pe noi! Tot ce-n tarile vecine e smintit si stârpitura,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natura Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii,
Toti se scursera aicea si formeaza
patriotii, Încât fonfii si flecarii, gagautii si
gusatii, Bâlbâiti cu gura strâmba sunt stapânii
astei natii! Voi sunteti urmasii Romei? niste rai si
niste fameni! I-e rusine omenirii sa va zica voua
oameni! Poemul fundamental e Luceafarul, dar Fata în gradina
de aur îl pregateste în chip fericit si mai crud, în
maniera fabuloasa Bojardo: Dar un balaur tologit în poarta Sorea cu lene pielea lui pestrita, Cu ochii-nchisi pe jumatate, poarta Privirea jucatoare sa-l înghita. Iara Florin - inima-n el e moarta Când vede solzii, dintii cei de crita, Sarind la el si-nfipse a lui spada si pe pamânt îl tintui de coada. Istoria literaturii române Culca-mi-as capul la al tau picior si te-as privi etern ca pe o steaua, Frumos copil cu umerii de neaua. si tu ca ei voiesti a fi, demone, Tu, care nici nu esti a mea faptura; Tu ce sfintesti a cerului colone Cu glasul mândru de eterna gura, Cuvânt curat ce-a existat, Eone, Când Universul era ceata sura. Sa-ti numeri anii dupa mersul lumii Pentru-o femeie? - Vezi iubirea cum îi. 165 Florin este eroul mitic în stare sa razbata
prin toate piedicile pâna la femeia iubita, nicidecum un tânar flusturatec
cum e Catalin. El si fata simbolizeaza vitalitatea lumii terestre,
mecanica sigura a instinctului. Zmeul nu are ce sa le impute. Poemul e tratat cu o
mare inventie verbala. Privirile fetei sunt "tinere si hoate",
norocul ei e "geaman" cu cel al lui Florin, "boiul" acestuia e frumos, valea e întunecata
"cum o simt doar orbii", corbii fac pe cer "pete de cerneala",
tânarul de dor se "ticaie", la curtea fetei sunt "gradine,
rediuri, lacuri, ziduri, sipot", haina "se-ncreata". Unele versuri au curs
psalmodic: Chiar cuvintele Domnului catre zmeu sunt mai încarcate
de gânduri: În scimb Luceafarul e de o constructie muzicala
perfecta. Sensul e acum satiric. Astrul e geniul solitar, Catalin si
Catalina sunt umanitatea efemera. Tehnica e liturgica. Tema e dezvoltata
si analizata, repetata si comentata, reluata din nou pâna la
completa istovire, iar replicile Luceafarului sunt formulistice, fiindca el ,
neavând suflet empiric, nu poate gasi relatii si expresii noi: Din sfera mea venii cu greu Ca sa-ti urmez chemarea, Iar cerul este tatal meu si muma-mea e marea. George Calinescu Nu e nimic si totusi e O sete care-l soarbe, Caci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaste, si vremea-ncearca înzadar Din goluri a se naste. E un adânc asemene Uitarii celei oarbe. 166 Plastica ideilor este si aici extraordinara.
Chaosul are vai, izvoare, mari. Acolo nu-i "hotar", si vremea (ca o apa)
n-are puterea de a se umfla în putul ei si a iesi din "goluri": Unitatea complicatei tevarii se înfaptuieste
acustic. Unele strofe tac, altele cânta, în acord, ca flautele unei orgi.
La sfârsit rasuna toate într-un tipat coral: Traind în cercul vostru strimt Norocul va petrece, Ci eu în lumea mea ma simt Nemuritor si rece.