Memorialistica lui Eliade

Memorialistica lui Eliade este atât de bogata, încât s-a putea vorbi despre un adevarat parcurs literar autobiografic. Acest traseu literar se desfasoara între adolescenta si ultimii ani ai vietii, marturisind vointa constanta a scriitorului de a-si exp 17517b16r licita propria viata, de a o relua într-o neîntrerupta interpretare. Pe de alta parte, se cuvine sa spunem ca toate operele autobiografice reclama, foarte limpede si de la bun început, si functia de a construi un destin, nu numai rolul de a-l consemna. În 1921, când începe, la doar 14 ani, sa tina un jurnal o face doar pentru a nota performantele si asiduitatea intelectuala. Abia apoi, desi destul de curând, aceasta "fisa sportiva" se transforma într-un document literar: "Nu mai stiu cum am început sa-mi scriu Jurnalul. La început, prin 1921, nu însemnam decât ce lucrasem si cât lucrasem în fiecare zi: câte ceasuri petrecute în laborator sau cu insectele si cu plantele, câte ceasuri cheltuite cu lectura, adaugând titlul cartilor citite si scurte comentarii. Curând dupa aceea, am început sa însemn observatii despre profesorii si prietenii mei"[1]. Descopera foarte curând importanta acestor exercitii preliterare, fiindca, un an mai târziu, începe lucrul la Romanul adolescentului miop.

Acest roman este prima initiativa beletristica de anvergura a tânarului Eliade. Ambitiile junelui autor sunt mari: vrea, în primul rând sa epateze si sa plateasca niste polite: profesorilor, colegilor, "fetelor frumoase si superficiale [2]. Pe de alta parte si la un nivel mai adânc, tânarul Eliade îsi presimte si exerseaza deja vocatia exemplaritatii; romanul se doreste, în acelasi timp, un document de generatie si o provocare literara. Autorul îsi utilizeaza copios jurnalele, transcrie fara rezerve din notele si meditatiile personale, utilizeaza scrisori reale.

Romanul adolescentului miop marcheaza  o oprire meditativa asupra unui timp, biologic si spiritual, dar si o depasire initiatica a unei perioade existentiale, si începutul nesigur al unei alteia. Mai tîrziu, referindu-se la acest roman, Eliade va scrie ca "... adolescenta e un moment esential; ca aceasta adolescenta - a lui, a prietenilor lui - constituie un fenomen spiritual nou, nemaiîntâlnit pâna atunci, si, ca atare, meritând sa fie prelungit, sa poata fi corect analizat si interpretat" [3].

* * *

 Romanul adolescentului miop ilustreaza deja functia fundamentala a literaturii confesive a lui Eliade. Memorialistica evalueaza retrospectiv o vârsta spirituala si pregateste intrarea într-o alta; naratiunea autobiografica dobândeste rolul unui rit de trecere catre orizonturi existentiale diferite. Nu e deloc întâmplator ca, înainte de a pleca în india, Eliade încearca sa publice romanul adolescentei sale la Cartea Româneasca: prima tinerete, consemnata si interpretata, se putea încheia între paginile unei carti. O noua încercare îi solicita puterile si creativitatea.

În 26 decembrie 1926, dupa o calatorie de mai bine de o luna de zile, Mircea Eliade debarca la Calcutta. Incepe, în viata lui, o perioada foarte fertila, un timp la care se va referi mereu ca la o experienta întemeietoare. Aici învata sanskrita, se initiaza în folozofia vedantina si în tehnicile yoga; aici îi cunoaste pe Dasgupta, pe Tagore si pe swami Shivananda; aici întelege distanta dintre Occident si civilizatia orientala si cunoaste tentatia asimilarii într-un univers spiritual. Perioada indiana  se încheie brusc si destul de prozaic: o scrisoare de la tatal sau îl convinge sa dea curs ordinului de încorporare.

Revine în tara promitându-si sa se întoarca în India în 1933, însa acest lucru nu se va mai întâmpla niciodata. Eliade nu a fost niciodata atât de european ca în anii - intensi, explozivi - care urmeaza întoarcerii din India. Contemplatia se transforma în actiune, recluziunea în ubicuitate publica, iar discretia monahala în mondenitate: în primii cinci ani de la întoarcerea din India publica mai bine de zece carti, îsi trece doctoratul, tine conferinte radiodifuzate, pregateste cursuri si seminarii universitare, calatoreste, primeste premii si premiaza la rândul sau, se casatoreste. [4]

Urmatorul pas în prezentarea literaturii autobiografice a lui Mircea Eliade trebuie sa fie santier. Publicat în 1935, acest "roman indirect" cuprinde o parte din cele peste 500 de pagini ale jurnalului indian al lui Mircea Eliade. Volumul nu se rezuma doar la editarea, chiar selectiva, a unui jurnal. "Romanul indirect" este însotit de o prefata-program care îi orienteaza lectura si îi anticipeaza semnificatia. Autorul ne avertizeaza ca publicarea acestor pagini nu este un exercitiu de sinceritate - sau de impudoare - pentru ca personajul principal al volumului nu mai coincide cu cel care semneaza pe coperta întâi. Volumul nu este istoria unei existente, ci consemnarea unui deces: "...jurnalul a încetat sa mai fie al meu (...) Nu ma recunosc aproape nicaieri în paginile sale [5]. Teza noastra este ca santier nu este decât în mod superficial un jurnal indian, el fiind în adâncime o cronica a inadecvarii la India. santier dezvaluie foarte adesea un personaj inhibat de noutatea experientelor prin care trece si prea putin pregatit pentru o schimbare radicala de identitate. In India, tânarul Eliade se simte agresat pâna la desfiintare, iar reactia lui de aparare ni se pare teribil de "europeana": "Ieri am avut o zi ciudata, de descompunere lenta si lucida, de negare a tuturor pozitiilor mele etice si metafizice, de realizare sincera a paradoxului, a iluziei ca suprem scop." si continua: " Dupa breakfast am jucat tenis, pâna la unu, când a venit amicul meu persan, cu patefonul" [6].

santier este romanul - într-adevar indirect - al unei nepotriviri esentiale. India i s-a dezvaluit lui Mircea Eliade abia când ruptura de ea s-a dovedit definitiva, când nici o întoarcere n-ar mai fi fost cu putinta. Retractila atunci când parea foarte aproape, ea s-a lasat reconstruita ca o geografie imaginara, ca teritoriu literar si obsesie stiintifica.

* * *

În 24 iulie 1960, asa cum consemneaza în propriul Jurnal, Mircea Eliade începe redactarea Memoriilor. Auspiciile sunt bune: scrie destul de mult, fiindca gaseste curând tonul potrivt. Foarte repede i se dezvaluie si o formula compozitionala: "Scriu câteva pagini despre cei doi ani petrecuti la Cernavoda, când aveam cinci-sase ani. Mirat eu însumi de precizia amintirilor mele din aceasta prima parte a copilariei. Remarc, în acelasi timp ca, daca scriu, asa cum o fac, fara nici un plan, uit sa notez anumite detalii esentiale, de exemplu, faptul ca, din trei frati, eu singur am fost alaptat de o doica tiganca. Când eram în liceu, îmi placea sa cred ca datorita acestei întâmplari - acestui sân exotic care m-a hranit - am devenit orientalist."[7] Eliade realizeaza, asadar, ca memoria, surprinzator de  minutioasa, a anilor trecuti poate fi înselatoare si ca poate scapa din vedere evenimente esentiale sau investite a posteriori cu exemplaritate. In fapt, înclinam sa credem ca metoda compozitionala a memorialistului se încheaga la jumatatea drumului între hazardul memoriei spontane si rigoarea anamnezei sistematice.

Exista mai multe apologii ale memoriei "epifanice" în scrierile lui Mircea Eliade. Astfel, într-un comentariu din 1969 despre sarmul si importanta calatoriilor, Eliade asociaza orice voiaj exterior unei descinderi interioare; orice calatorie e animata nu doar de locurile vizitate, ci si de amintirile pe care o memorie oportuna i le pune, în paralel, la dispozitie: "Intr-un anume fel, traversând spatii geografice familiare sau necunoscute, calatoresc totodata în trecut, în propria mea . Ce ma încânta în aceasta anamnesis provocata si nutrita de mobilitate este în primul rând spontaneitatea ei; cu neputinta de a anticipa sau preciza ce fragment din trecut îmi va fi restituit la capatul strazii pe care calc acum".[8]

Increderea memorialistului în acest tip de amintire se întemeiaza pe credinta într-o sedimentare esentiala, semnificativa a existentei în memorie; Eliade crede ca, asa cum nimic din ceea ce i se întâmpla în prezent nu e lipsit de o noima adânca, tot asa nimic din cele pe care si le aminteste, chiar întâmplator, nu sunt rodul unui joc de circumstante. Pe de alta parte, însa, vointa selectiva se manifesta uneori cu destula brutalitate; spre deosebire de Jurnal, unde preeminenta documentarului fata de monumental este evidenta, Memoriile, dimpotriva, trebuie sa se supuna unor exigente de cursivitate, coerenta - si, poate, chiar discretie - foarte pronuntate. Reflectând la scrierea Memoriilor, Eliade nota în 1963: "Evident, anumite lucruri vor fi trecute sub tacere; în primul rând aventurile erotico-sentimentale din 1929-1930 (ma voi multumi cu aluzii) si, mai ales, experientele si învataturile din Himalaya, 1930-1931".[9]

In opinia noastra, memorialistica lui Mircea Eliade a evoluat de formula documentara la cea monumentala, de la cronica la compozitia literara, iar aceasta evolutie este ilustrata cel mai limpede prin Memorii. Traseul de la Jurnale la Memorii nu este însa unul simplu. In primul rând acest parcurs este cu dublu sens, fiindca prin multe pasaje Jurnalele si Memoriile se citesc reciproc. In al doilea rând, complexitatea acestui itinerar provine si din faptul ca el a fost parcurs de mai multe ori; mai întâi, pentru redactarea Romanului adolescentului miop, care este o rescriere, în palimpsest, a unor jurnale anterioare; nu trebuie uitat, apoi, nici faptul ca santier este reconfigurarea "jurnalului indian", pentru a nu aminti, decât succint, de geneza Memoriilor.

O nota de jurnal din februarie 1953 indica pasii efectivi ai acestui parcurs: de la acumularea, uneori amorfa, a jurnalului la constructia pedanta a unor memorii. In marginea jurnalelor lui Gide si Junger, Eliade comenteaza statutul memorialisticii scrise în vederea publicarii si sesizeaza, în legatura cu propriul jurnal, lipsa acestui scrupul. Jurnalul sau, pare sa creada Eliade, nu e suficient de bine strunit, nu e îndeajuns de focalizat asupra unor "mesaje", astfel încât prima operatiune care ar trebui facuta ar fi aceea a unei severe selectii a paginilor scrise.

În 1973, decide sa publice, în franceza mai întâi, o selectie din numeroasele sale jurnale, în trei volume, adunate sub titlul de Fragments d'un jurnal. Intrebarea la care ar trebui sa raspundem în acest moment al analizei noastre trebuie sa elucideze criteriile potrivit carora s-a operat selectia materialului memorialistic. Raspunsul ne este dat de Jurnalul însusi; un bun jurnal, crede Eliade, trebuie sa satisfaca doua exigente: el trebuie sa fie, mai întâi, o buna cronica privata, adecvata uzului propriului autor; în al doilea rând, jurnalul trebuie sa constituie un exercitiu preliminar si un punct de plecare pentru ceea ce Eliade numeste "o confesiune exemplara". Jurnalul nu este, asadar un autoportret diacronic si nici sursa cea mai adecvata pentru un eventual biograf; în schimb, el poate servi propriului autor pentru o mai târzie, cumpanita autocaracterizare. In 1946, în orizontul îndepartat al jurnalului se întrezarea deja profilul Memoriilor: "Dar ma întreb daca acesta ar fi rostul Jurnalului: sa ma cunosc mai bine si sa ma destainuiesc cu mai mult îndrazneala eventualului cititor. In liceu am avut si eu, ca toti adolescentii, obsesia prin lungi auto-analize gen Amiel. Dar când, mai târziu, am redeprins gustul jurnalului, cu totul altceva ma interesa: sa notez, în primul rând pentru curiozitatea mea de mai târziu si pentru anumite verificari ulterioare, o serie de amanunte si de impresii în legatura cu viata si cu experientele acelor zile. Aproape niciodata n-am simtit nevoia de a ma integral într-o pagina de jurnal. De altfel, cred ca un autoportret cu adevarat sincer, pâna în cele mai mici amanunte, nu ar putea interesa decât integrat într-o confesiune exemplara, cu un anumit sens moral sau profetic. [10]

Creativitatea si timpul formeaza unul dintre nucleele constitutive ale operei lui Mircea Eliade, iar memorialistul îl evidentiaza sistematic. In Memorii, relatarile consacrate adolescentei si tineretii sunt marcate, toate, de înfruntarea timpului prin creativitate; furia studiului, curiozitatea nestavilita, programul draconic sunt tot atâtea strategii de iesire din regimul temporalitatii. Provocarii neîntrerupte a timpului i se poate raspunde, crede Eliade, prin creatie.

 Totusi, confruntarea cu temporalitatea este dubla în cazul lui Mircea Eliade. Pe de-o parte, printr-o creativitate intensa, puterea eroziva a timpului poate fi atenuata; frenezia, multiplicarea planurilor de manifestare culturala, ardenta luarilor de pozitie provocau - homeopatic, s-ar putea spune - o încetinire a cronologiei, o amânare a termenelor disolutive. Insa aceasta solutie - din care s-a nascut opera savanta, literatura de fictiune si jurnalistica lui Eliade - este partiala. Efectul  de integrala a timpului si de iesire din regimul sau coruptiv se obtine prin memorialistica. Memorialistul uneste, într-o privire sinoptica, toate privirile partiale ale lui Eliade: cea a savantului, a literatorului, a jurnalistului si a omului politic. In plus, memorialistul evalueaza retrospectiv si global nu doar propria existenta, ci si propria opera. In Jurnale si Memorii, Eliade se pronunta pe larg asupra operei sale literare, propunând, într-un fel lecturi canonice si încercând sa evite interpretarile abuzive.

In urma acestora, se poate spune ca sensul si coerenta timpului, semnificarea lui retrospectiva în textul eliadian este un procedeu complex care nu se poate rezuma la ordonarea în articulatii rationale a evenimentelor trecute. Ea mai cuprinde si o inserare a operei în durata, o scandare a vietii prin opera. Acest proces are însa o orientare foarte limpede, vizibila dincolo de multiplicitatea planurilor de referinta: Eliade crede ca tot ceea ce i se întâmpla poate fi citit sub cheia unei initieri. Asumându-si cu dezinvoltura exemplaritatea viziuni sale, într-o vreme de încercari si nesiguranta, Eliade poate crede ca: "...repetatele esecuri, suferinte, melancolii si deznadejdi pot fi depasite"...pentru ca "... ele reprezinta, în sensul concret, imediat al cuvântului - o coborâre în Infern. Indata ce te , realizând aceasta ratacire labirintica în infern, simti din nou, înzecite, acele forte spirituale pe care credeai ca le pierdusesi de mult. In acea clipa, orice suferinta devine o <încercare> initiatica..."[11]

Autorul nostru evolueaza, într-adevar, de la fisa de asiduitate zilnica la jurnalul intim, de la jurnalul intim la forme narative mai elaborate, ca romanul autobiografic sau "romanul indirect", parcursul încheindu-se cu sinteza finala a Memoriilor. Eliade înainteaza în vârsta, iar viata sa dobândeste un profil exemplar: întâmplatorul devine semn a destinului, iar durerea mortifera, preludiul unei glorioase învieri. Semnificarea vietii se realizeaza la Eliade prin reconfigurarea ei retrospectiva în orizontul mitului. Memorialistica lui Eliade transforma un parcurs existential într-o evolutie eroica, orientata spre un mod superior de a fi, si pune neîncetat în evidenta conditia superioara, supratemporala a omului.

[1] Mircea Eliade, Memorii I, Bucuresti, Humanitas, 1991, editie si cuvânt înainte de Mircea Handoca, p. 69.
[2] Ibidem, p. 86.
[3] Ibidem, p. 88
[4] Este si ceea ce sugereaza Cornel Ungureanu în Mircea Eliade si literatura exilului. Potrivit autorului, India lui Eliade este în mod fundamental o experienta livreasca, în sensul - subtil - ca, în ciuda pregnantei experientei indiene concrete, adevaratul sens al aventurii orientale capata consistenta în cartile nutrite de India. Vezi Cornl Ungureanu, Mircea Eliade si literatura exilului, Bucuresti, Vitorul Românesc, 1995, p. 36.
[5] Mircea Eliade, santier. Roman in direct, ed.II-a îngrijita de Mircea Handoca, Bucuresti, Editura RumIrina, 1991, p. 11.
[6] Ibidem, p. 26
[7] Mircea Eliade, Jurnal I, p. 373.
[8] Ibidem, p. 607
[9] Ibidem, p. 451
[10] Ibidem, p. 98
[11] Ibidem, p. 78