Miguel de Unamuno

Miguel de Unamuno

Miguel de Unamuno (n. 29 septembrie 1864, Bilbao; d. 31 decembrie 1936, Salamanca) a fost un scriitor si filozof spaniol.

Miguel de Unamuno s-a nascut la 29 septembrie 1864 la Bilbao, într-o familie basca. Dupa studii de literatura si filozofie la Madrid, este numit profesor la Universitatea din Salamanca, unde va functiona decenii la rând, cu întreruperi impuse de conflicte cu autoritatile politice (1914) sau de exilul la care îl obligase dictatorul Primo de Rivera (1924-1930). Personalitatea sa puternica este doar partial atasata "generatiei de la 1898" - frustrata de pierderea razboiului cu Cuba - alaturi de Antonio Machado, Jacinto Benavente si J. Martínez Ruiz, careia îi apartinea prin vârsta si idealuri. Cât despre modernismul ce încerca sa revitalizeze literatura hispano-americana sub autoritatea lui Rubén Dario, l-a ignorat cu buna stiinta, considerându-l o miscare de suprafata.

Literatura sa n-a facut altceva decât sa ilustreze propria filozofie, legata de descoperirea "infraistoriei", manifestata zilnic la nivelul indivizilor si colectivitatilor. Romanele sale, precum:

* Paz en la guerra ("Pace în razboi", 1907),

* Niebla ("Negura", 1914),

* Abel Sánchez (1917),

* La tia Tula ("Matusa Tula", 1921)

* San Manuel Bueno, Mártir ("Bunul sfânt Manuel, martir", 1931)

marturisesc acea convingere a autorului potrivit careia, "cea mai profunda filozofie trebuie cautata în romane". Pentru ca "oamenii nu pier în durerile sau bucuriile mari, fiindca aceste bucurii si dureri ajung învaluite într-o imensa negura de întâmplari neînsemnate. si viata tocmai asta e: o negura".

Timp de aproape patru decenii (1896-1932) Unamuno a cercetat "fenomenul Cervantes":

* El caballero de la triste figura ("Cavalerul tristei figuri")

* Sobre la lectura e interpretación del Quijote ("Despre lectura si interpretarea lui Quijote")

* La vida de don Quijote y Sancho ("Viata lui Don Quijote si Sancho")

* Quijotismo y cervantismo ("Quijotism si cervantism")

Pentru Unamuno, don Quijote nu este un simbol, ci întruchiparea esentiala a sentimentului tragic al vietii, conflict agonic între ratiune si credinta, existent atât la indivizi , cât si la popoare. "Facând deliberat abstractie de orice tentativa de eruditie sau de cautare de simboluri, Unamuno identifica creatia lui Cervantes cu problema Spaniei" (Emilia de Zuleta). Gânditorul spaniol este o autentica figura renascentista, un umanist dar si un creator. Discipol iberic al lui Soeren Kierkegaard, Unamuno este socotit reprezentant al existentialismului spaniol.

Daca proza sa s-a dovedit un domeniu apt sa sustina convingerile sale filozofice, în piesele de teatru "La esfinge" ("Sfinxul", 1909), "Sombras de suene" ("Umbre de vis", 1930), "El otro" ("Celalalt", 1932) Unamuno porneste de la afirmarea ca "lumea este teatru" ("el mundo es teatro"), raportat continu la experienta existentiala.

Poezia reprezinta poate cea mai calda si mai putin speculativa parte a amplei sale creatii. În multe din poemele sale ("Poesias" - "Poezii", 1907; "Rosario de sonetos liricos" - "Rozariu de sonete lirice", 1911; "El Cristo de Vélasquez" - "Cristul lui Velasquez", 1920), "De Fuerteventura a Parísí"("De la Fuerteventura la Paris"). Unamuno sondeaza propriul "eu" liric prin parafraza autobiografica, prin trimiterea la întâmplari carora le-a fost martor si care l-au ajutat sa înteleaga lumea si sa si-o asume. Este zona în care filozoful Unamuno se retrage din fata întrebarilor metafizice, pentru a ramâne pur si necontrafacut în lumina propriei sale constiinte. De un mare interes pentru mai buna întelegere a operei lui Unamuno în totalitatea ei, în acelasi timp de un mare farmec si de o autentica semnificatie umana, sunt poeziile sale, de tonuri seci si aspre ca forma, de adâncimea de gândire, prospetimea si sugestivitatea emotiilor, carora însa le confera o umana grandoare. Versurile lui Unamuno învedereaza faptul fundamental ca acest romancier si gânditor este înainte de toate poet. Pentru el poezia e "metafizica profunda", iar versul liber "limbajul natural si profund al spiritului". Totusi poezia lui Unamuno e clara, deloc abstracta si exprima într-un mod direct, nud, pasiuni adeseori elementare. Întreaga poezie a lui Unamuno e lipsita de ornamente si în acelasi timp viguroasa. "Nicicum nu-i mai frumos decât poezia nuda", afirma el, într-o alta poezie:

"Imágines? Estorban del lamento

Ia desnudez profunda,

ahogan en floreos

la solitaria nota honda y robusta."

Unamuno, care aminteste atât de mult de stilul lui Quevedo si Gracián, continua în poezia sa o linie care duce la Manrique la Quevedo si Bécquer.

Opera lui Miguel de Unamuno, atât de multiforma, contradictorie, bogata si vasta în ansamblul ei, defineste fara nici o îndoiala pe cel mai important dintre scriitorii spanioli începând cu secolul al XIX-lea, care umple viata intelectuala a Spaniei timp de peste treizeci de ani si al carui sfârsit a fost atât de tragic si de temut.

Citate

"Pentru mine doar s-a nascut Don Quijote si eu pentru el m-am nascut; el s-a priceput sa savârseasca ispravi, iar eu sa i le înfatisez prin scris" (Miguel de Unamuno)

Qué es tu vida alma mía?

Qué es tu vida, alma mía?, cuál tu pago?,
Lluvia en el lago!
Qué es tu vida, alma mía, tu costumbre?
Viento en la cumbre!

Cómo tu vida, mi alma, se renueva?,
Sombra en la cueva!,
Lluvia en el lago!,
Viento en la cumbre!,
Sombra en la cueva!

Lágrimas es la lluvia desde el cielo,
y es el viento sollozo sin partida,
pesar, la sombra sin ningún consuelo,
y lluvia y viento y sombra hacen la vida.