Mihai Eminescu(1850-1889) - Nasterea si prabusirea Universului, Poezia de evocare a trecutului istoric, Tema iubirii si a naturii

Mihai Eminescu(1850-1889) este cel mai mare reprezentant al romantismului romanesc si cel din urma mare poet romantic european(in ordine cronologica). Eminescu a facut parte din seria de scriitori care au dat stralucire acestui curent: V. Hugo, Byron, Shelley, Lamartine si altii. Opera sa cuprinde teme, motive si atitudini ce tin de marea literatura a lumii:

1. Nasterea si prabusirea Universului. „Scrisoarea I”, „Luceafarul” si „Rugaciunea unui dac” sunt cateva din lucrarile care au ca tema ”Facerea si desfacerea”, denumire data de George Calinescu. Unul din motivele cuprinse de aceasta tema este proportia gigantica a spatiului si timpului universal. Acest motiv reprezinta viziunea romantica eminesciana a Cosmosului in antiteza cu fiinta umana neinsemnata si muritoare; aceasta viziune mai cuprinde si evolutia Cosmosului(situata intre cele doua capete: geneza si stingerea), armonia nascuta din rotirea astrilor si perspectiva mitologica.
„Scrisoarea I” este lucrarea reprezentativa acestei teme, fiind alcatuita dintr-o cosmogonie cuprinsa in doua cugetari: una pe tema destinului uman ti una pe tema soartei geniului.
In prima parte a textului(versurile 1 –28) ne este prezentat un cadru romantic, la vreme de seara, unde lumina enigmatica a lunii se imprastie peste o lume vana, nascuta dintr-un vis al Nefiintei. Aceasta priveliste din natura scoate la iveala mai multe ipostaze ale fiintei umane, dintre care retinem doar doua:
„Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac,
Cand la ziua cea de maine abia cugeta un sarac…
Desi trepte osedite le-au iesit din urna sortii,
Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii”
In alta parte a poemului, Eminescu ii prezinta pe oameni ca fiind „umbre pe panza vremii”, care se metamorfozeaza in „mii de coji” si in „nume trecatoare” duse de timp; trecatoare este si gloria, umilul om sarac si regele cel puternic fiind uniti de acelasi destin, care cuprinde tot ceea ce se afla sub patina vremii: „geniul mortii”. Nimeni si nimic nu poate sta in calea acestui destin: nici Timpul(care va deveni eternitate moarta), nici Universul(care candva nu va mai exista) si nici geniul(care traieste drama unei minti ingradite de timpul prea scurt al vietii umane); intregul poem este strabatut de ideea romantica a succesiunii generatiilor, a evolutiei si a mortii universale.
A II-a secventa(versurile 29-38) este dominata de imaginea romantica a „batranului dascal” , reprezentand geniul. Aici se afla in antiteza: infatisarea umila cu gandirea savantului, „disparut din cercul ideilor, in lumea contemporana, tristetea celui care vede mizeria vietii; toate acestea se incadreaza in romantism.
Elemente romantice gasim si in episodul cosmogonic(versurile 39-86):
a) Viziunea mitologica a nasterii Universului; timpul anterior nasterii celei dintai planete coincide cu „A fost odata…” al basmelor. Tot la mitologie face referire si {i imaginea titanului intunecat, cu sugestii in care Fiinta, Nefiinta si Nepatrunsul apar ca niste zeitati, iar pacea intruchipata ce stapanea Haosul „pare a fi un dragon mitic”, dupa spusele lui George Calinescu.
b) Viziunea gigantica a Cosmosului in care rotirea lenta a planetelor creeaza impresia de armonie.
c) Proiectarea omului pe fundalul eternitatii; acest fragment este situat intre episodul nasterii Universului si cel al stingerii(versurile 61 –74). Personajele sunt caracterizate cu ajutorul antitezei romantice: oamenii sunt „muste de-o zi” ce traiesc pe o planeta minuscula.
d) Viziunea stingerii Universului este prezentata in ultima parte a poemului(versurile 75 –86); spaima creata de moartea Universului face ca planetele sa inghete si ca timpul sa devina vesnicie prin trecere in nefiinta.
2. Poezia de evocare a trecutului istoric:
Istoria, tema specifica romanticilor, sursa de inspiratie inscrisa in directiile trasate de 'Dacia literara' in epoca pasoptista, presupune - in principal - doua atitudini: militanta, cu scopul de a trezi constiinta nationala si folclorica, imbinand elementele reale cu cele mitologice si de legenda.
Eminescu continua traditia, evocand trecutul glorios al neamului romanesc in antiteza cu prezentul decazut in 'Scrisoarea III', imbinand armonios oda inaltatoare cu satira virulenta:
'De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;
Veacul nostru ni-1 umplura saltimbancii si irozii'
in alte poezii, Eminescu ilustreaza istoria romanilor in stransa legatura cu tema timpului, fiind evocata printr-o succesiune de civilizatii surpate sub nisipul trecerii, un document de zadarnicie, o adevarata 'panorama a desertaciunilor'. 'Memento mori' a fost scrisa in 1872, in perioada studiilor la Viena si Berlin sub influenta scepticismului filozofului german Schopenhauer si contine 1300 de versuri. Poemul ilustreaza ideea ca raul e atotputernic in lume si ca, oricate culmi ar fi atins omenirea in evolutia ei, a urmat prabusirea in neant. invierea civilizatiilor, incepe din preistorie si trece prin Babilon, Asiria, Palestina, Egipt, Grecia, Roma, Dacia, epoca navalirilor barbare, revolutia franceza pana Ia Napoleon I. Dacia este un tinut fabulos, tutelat de zana Dochia, imaginea fiind construita din elemente mitice si legende populare creand un adevarat rai, un loc rasfatat de zei si astre:
'Sori si luna repezite printr-a norilor dumbrave
Ard albastrele armure ale zeilor romani'
Elementele romantice sunt prezente prin conceptia poetului despre timp si istorie, prin astri, personaje mitice, eroi populari, 'paduri de basme', toate compunand o imagine luminoasa, stralucitoare a Daciei cu 'sufletele mari, viteze ale eroilor' din care s-a ivit natia romana.
Istoria apare in poezia eminesciana identificata total cu patriotismul cel mai profund si adevarat exprimat vreodata in simtirea lirica romaneasca, asa cum afirma loan Slavici in amintirile sale despre Eminescu, uimit ca acesta era 'stapanit () de gandul unitatii nationale si de pornirea de a se da intreg pentru ridicarea neamului romanesc'.
3. Tema iubirii si a naturii:
Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, se inscrie in acest curent al exprimarii sentimentelor de dragoste in mijlocul naturii, tema iubirii si a naturii fiind tema romantica fundamentala a liricii sale. La Eminescu natura are doua ipostaze, una terestra si una cosmica, interferate in mod armonios, in cadrul careia indragostitii oficiaza un adevarat ritual al iubirii, 'natura adesea - daca nu primeaza - e pe acelasi plan cu dragostea' (G.Ibraileanu). Natura terestra apare cu elemente specifice ale spatiului romanesc (codrul, izvoarele, salcamul, teiul, lacul) vazute in vesnica rotire a anotimpurilor, este, in general, ocrotitoare, calda, uneori salbatica, participand mereu la framantarile poetului si constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei si meditatiei:

'Hai in codru la izvorul

Care tremura pe prund
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri.'
('Dorinta')
'Hai in codrul cu verdeata,

Unde-izvoare plang in vale'

('Floare albastra')

Natura terestra este in alte poezii un spatiu al mortii, ca in elegia 'Mai am un singur dor': .
'Mai am un singur dor:
in linistea sarii
Sa ma lasati sa mor
La marginea marii;
Sa-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Sa am un cer senin.'
Natura cosmica este simbolizata mai ales prin cadrul nocturn, in care luna, stelele, luceferii participa direct la sentimentul iubirii umane. Iubirea la Eminescu nu este un sentiment ocazional, ci unul fundamental, la care participa intreg Cosmosul, luna fiind astrul tutelar si martor al ritualului celor doi indragostiti:
'Cand prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.'
('Floare albastra')
Sentimentul erotic eminescian este lipsit de dulcegarie, indragostitii se contopesc cu ritmul naturii, viseaza la fericire ('Vom visa un vis ferice'), se integreaza peisajului cosmic:
'Luna pe cer trece-asa sfanta si clara.
Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,
Stelele nasc umezi pe bolta senina,
Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina.'
('Sara pe deal')
In evolutia poeziei sale erotice, se disting, in principal, doua etape:
* intre 1870 - 1880 domina in poezii puterea deiluzionare, starea de visare, de aspiratie spre fericire, natura este feerica, ocrotitoare, calda iar iubita este mangaietoare, sagalnica, ispititoare:
'Fruntea alba-n parul galban
Pe-al meu brat incet s-o culci.
Lasand prada gurii mele
Ale tale buze dulci '
('Dorinta')
* dupa 1880 (1880-1883) domina deziluzia, scepticismul provocat de neimplinirea visului de iubire ideala. Acestei atitudini fundamentale ii corespunde o natura trista (plopi singuratici, ploi reci, camera pustie), iar iubita este rece, straina, statuara, poetul fiind dezamagit pentru ca 'Totusi este trist in lume'.
Aspiratia geniului spre implinirea iubirii absolute este exprimata prin valenta spirituala a acestuia de a fi capabil de sacrificiul suprem in numele iubirii ideale:
'Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire.'
('Luceafarul') ,
' - Astfel de noapte bogata
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?' ('Sara pe deal')
4. Poezia de inspiratie folclorica:
Interesul lui Eminescu pentru creatia populara se manifesta din copilaria petrecuta la Ipotesti, cand 'baiet fiind, paduri cutreieram', poetul insusi fiind un pasionat culegator de folclor. Peregrinarile prin tara cu trupa de actori, din Moldova in Transilvania, pana la Blaj ii satisfac lui Eminescu setea de a auzi chiar de la rapsozii populari balade; legende, doine si de a-si hrani sufletul cu aceste 'nestemate'. Indirect, Eminescu intra in relatie cu folclorul romanesc studiind opera lui Hasdeu sau citind culegerile de creatii populare, in special pe cea alcatuita de Vasile Alecsandri.
Mihai Eminescu valorifica in poezia sa creatiile folclorice prin teme, motive, personaje mitologice, mituri populare, limbaj, innobilandu-le cu idei filozofice, cu noi semnificatii: 'Calin (file din poveste)', 'Ce te legeni', 'Somnoroase pasarele', 'La mijloc de codru', 'Revedere', basmul Fat-Frumos din lacrima' si bineinteles capodopera sa, 'Luceafarul'.
Poezia 'Revedere' (1879) este prima creatie in care Eminescu pastreaza metrica populara, motivul codrului, ca simbol al eternitatii universului, in care omul este efemer:
'Numai omu-i schimbator,
Pe pamant ratacitor.
Iar noi locului ne tinem,
Cum am fost asa ramanem.'
Radacinile viziunii lirice adanc infipte in spiritualitatea poporului din care s-a nascut sunt marturisite chiar de Eminescu intr-o insemnare facuta pe marginea unui manuscris: 'Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar'.
5. Poezia cu tema filozofica:
Poezia filozofica nu apartine unei anumite perioade de creatie. Cercatatorii operei eminesciene au ajuns la concluzia ca majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul si-a pus de timpuriu intrebari asupra existentei, incercand sa dea si raspunsurile la aceste intrebari, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanta intre aspiratiile lor si realitatea inconjuratoare.
Motivele cele mai des intalnite in opera filozofica sunt: timpul (Glossa, Scrisoarea I), geneza si stinegerea universului(Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac), geniul si singuratatea (Luceafarul), cunoasterea prin contemplare(Glossa), moartea.
Poetul porneste in gandirea sa de la Kant, de la care imprumuta ideea de timp si spatiu ca forme ale cunoasterii omenesti, dar ale carui categorii le reduce la una singura: cauzalitatea. El reia aceeasi problema a raporturilor intre cunoasterea noastra si realitatea obiectiva, dar ajunge la o solutie diferita de aceea a maestrului. In formele accesibile cunoasterii omenesti, lumea nu este altceva decat reprezentarea mea:'Die Welt ist menine Vorstellung', declara el intr-o formula pregnanta. Aceasta inseamna reducerea intregii existente la planul unic al subiectivitatii.
De aici ajungem la problema geniului, acela care a aflat ca exista in noi ceva mai adanc decat noi insine: eul care si-a gasit sinele, acela care consta intr-o dezvoltare a puterii intelectuale ce depaseste limita ceruta de vointa, pentru serviciul careia s-a nascut.
Un instrument indispensabil al geniului este fantezia careia ii revine rolul de a completa si a definitiva date obtinute prin intuitii . Atat la Scopenhauer cat si la Eminescu se intalneste idee de singuratate a geniului. El este expresia cea mai inalta a descatusarii prin arta si reprezinta depasirea, pana la negarea lucrului in sine, a celor doua stadii de cunoastere, prin implicare si detasare. Geniul trece peste cunoasterea relativa si abstracta si se reaseaza in indiferenta obiectului atemporal. Recinoscand identitatea metafizica a tuturor fiintelor, geniul cade in izolare. El devine inapt de a mai gandi in comun cu ceilalti, si oamenii, zdrobiti de superioritatea, adica de largimea sferei sale de gandire, il ocolesc.