Mihai Eminescu. Poezia iubirii si a naturii. DORINTA
Ca la toti mari poeti romantici, dragostea si natura sunt teme permanenete n creatia lui Eminescu. Natura este un cadru fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativ filosofic la cea erotic . Infatisarea ei se constitue pe dou dimensiuni esentiale: una terestr , celalta cosmic , aflate de cele mai multe ori în interferent . Mihai Eminescu e în primul r nd un tulbur tor al spatiului cosmic, fie în mari proiectii ale genezei sau stingerii universale (Scrisoarea I, Rug ciunea unui dac, Luceaf rul), fie prin multimea elementelor cosmice (stele, soare, lun , cer, luceferi) care impregneaz parc ntreaga oper . Pe de alt parte este un c nt ret frenetic al naturii terestre în vesnica rotire a anotimpurilor. Este o natur cu un contur precis geologic si ..floral.., s lbatic si deopotriv familiar , mitic - prin aspectele ei parapsihice si luxuriante; uman , cald , intim , ocrotitoare - prin componentele ei sufletesti. Dragostea, poate mai mult ca la alti poeti, se afl ntr-o permanent consonant cu natur . Natura este o stare de suflet, în sensul c nf tisarea ei, e dictat de un sentiment. Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos de fericire (Dorinta, Lacul, Floare-albastr , Las -ti lumea ..., etc.) cadrul fizic este al unei naturi nc nt toare, de basm: vara e în toi, ierburile au frageziune, sunetele si culorile se armonizeaza. C nd dragestea sa stins, sentimentului de dezam gire i corespunde o natur , sumar ..veleitat .., cu plopi stingheri, cu cetuiri, brume si ploi, cu ntinderi ..borede.., albe, nemiscate si reci (de c te ori iubita..., Pe l ng plopii f r sot, De ce nu-mi vii, Din valurile vremii, Sonete etc. ).
Relatia aceast , specific poeziei eminesciene, este de factur romantic dar ea are (prin obsesia codrului ocrotitor, a naturii primitoare) si r d cini în folclorul rom nesc.
DORINTA. Poezia apare în num rul din 1 sept. 1876 al "Convorbirilor literare". Din variante, deducem c poetul o concepuse initial ca pe o scrisoare de dragoste, adresat iubitei si semnat cu initiala E. Elemente de epistol pastreaz si textul definitiv, si, în primul r nd, folosirea persoanei a II-a, a adres rii directe în toat poezia. Fata de primele variante, aceast , ultim este mult mai concentrat .
O specie, e un mic poem p storal, în genul idilei clasice, complicat în spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspir spre o iubire implinit , proiect nd pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste ideal , în care gesturile se implinesc într-un ritual al ntelegerii si al armonicii depline.
Nimic nu-i tulbur pe ngr gostiti, nici o conventie nu-i indep rteaz , dragostea lor e mut , repref cut si inscent , e un foc de initiere solemn. În Dorinta, dragostea nu e realiatate, ci aspiratie spre mplinire prin iubire.
În visul secret al omului, vrea s spun Eminescu, Iubirea ideal este în totdeauna a b rbatului si a femeii par nd al turi, fericiti, prin gradin mirific al universului, ca perechea mitic (Adam si Eva).
Compozitional, poezia are o structur liric , fiind o succesiune de cinci tablouri corespunz toare fiec rei strofe, mai putin ultimul tablou care cumuleaz ultimele dou strofe. Fiecare strof fixeaz o secvent dintr-o idil cu ceremonial stereotip (care apare si în alte poezii eminesciene), alc tuit din acelasi lant de fapte erotice.
1. - O chemare în cadru. În strofa nt i, imaginea codrului se constitue doar din trei elemente: izvorul "care tremur pe prund" (personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi "plecate o ascund" (metonimie cu epitet metaforizat). Ele sunt suficiente pentru a sugera inf tisarea feerica a cadrului fizic.
2. - O imagine a astept rii.
3. - Asta a intituirii pe care le realizeaz cu ajutorul unei mite de verbe (s alergi, s cazi, s desprind, s ridic) care .. nainteaz .. puternic miscarea, dar o si individualizeaz cu unit ti stereotipe - usor de observat si în strofele urm toare - care creeaz treptat impresia c se ..recompune.. un ritual al intimit tii: "Și în bratele-mi ntinse / S alergi, pe piept s -mi cazi, / S -ti desprind din crestet valul, / S -l ridic de pe obraz.".
4. - Jocul gesturilor de ..tandrete..: "Pe genunchii mei sade-vei, / Vom fi singuri - singurei, / Iar în p r, nfiorate, / Or s -ti cad flori de tei. / / Fruntea alb -n p rul galb n / Pe-al meu brat ncet s-o culci, / L s nd prad gurii mele / Ale tale buze dulci..."
5. - În final somnul si visul în acord cu miscarea naturii. Fata de prima stof în care era prezentat cadrul fizic, în ultimele dou strofe, imaginea se completeaz cu alte detalii (c ntul singuraticelor izvoare, bl nda batere de v nt, armonia codrului b tut de g nduri, c derea floarelor de tei), care confer naturii o not uman , meditativ . Aceast interferent de planuri, om-natura, ne ng duie s descoperim ideea poetului, substractul filosofic al imaginii sale. Codrul b tut de g nduri (personificare cu valoare metaforic ) pare o fiinta ce a ajuns s reflecteze asupra semnificatiei povestii de iubire pe care o t inuieste: perechea - izolat în spatiul lui ocrotitor - este un simbol mitic al perpetu rii vietii.
Fuziunea om-natur , pentru care pledeaz Eminescu în toate poeziile lui de dragoste este o modalitate de a nega totalitatea omului ca tinta trecatoare, natura este vesnic si, aspirind prin contemplatie la o contopire organic cu ea, omul caut o cale de acces spre eternitate.
Ritmul trohaic si m sura de 7-8 silabe ca în doina popular , versurile cu o singura pereche de rime care sunt percepute în actul rostirii ca ..distihuri.. ample ( de 15 silabe ) diferentiaz aceast poezie de tonalitatea poeziei populare.
|
