Mihai Eminescu - sistemul poetic

literatura romana

Începuturile lirismului eminescian tin de conceperea platonician-pitagoreica a universului. Universul explicat de Pitagora apare ca o imensa sfera constituita în jurul focului central ("Vatra lumii" sau "Altarul lui Zeus") si marginita de un învelis incandescent ("focul suprem"), sfera în care se rotesc alte zece sfere concentrice care poarta corpurile divine, însufletite, ale astrilor. Fiecare corp celest produce o nota, în functie de distanta fata de "focul central" si de viteza cu care se roteste (muzica sferelor). Universul este asadar "muzical", pentru ca structura îi e data de legile armoniei. Grecii numeau aceasta unire a Logosului (=Ratiune divina) cu melodia si miscarea mousikč; pentru ei, universul era finit, sferic, însufletit si inteligibil prin elan mistic, prin revelatie. Pitagora vedea în numar (arithmňs) realitatea ultima a lumii, pentru ca armonia nu se poate realiza decât pe baze numerice.

Luceafarul" ). Omul se iluzioneaza ca îsi cladeste vesnicia, în timp ce, de fapt, consuma si experimenteaza în fragmente de clipe ceea ce Seneca numea "labem et letum", adica zadarnicie si destramare, mici morti deschise asupra marii morti egalizatoare a indivizilor.

Timpul individual, ca durata "obiectiva", fizica si biologica devine o tema a gândirii speculative a poetului, reflectata în imagini inconfundabile. "Negura de vremi" (O, mama.), "noianul îndepartat" (S-a dus amorul.), "neagra vecinicie" (Te duci.), "valurile vremii" (Din valurile vremii.), "noaptea vecinicei uitari" (Din noaptea.), "noaptea amintirii"(Scrisoarea I), "oceanul cel de gheata" (De câte ori, iubito.), "negurile reci" si "umbra vremilor" (Sonete) sunt metafore ale trecutului interiorizat. E un timp dens, vâscos, întunecat ( "Iar timpul creste-n urma mea.ma-ntunec" ), prin care constiintei îi e greu sa strabata.

Timpul istoric. Analizând "constiinta istorica" si "drama înstrainarii spiritului în timp", Ioana Em. Petrescu creeaza doua concepte ce s-au clasicizat ulterior în domeniul eminescologiei: "timp echinoxial" ("al cumpenei, în etern echilibru, un timp care nu cunoaste dramele ruperii", "un timp sferic, pe care imaginatia îl aseamana calotei sferice a universului platonician") si "timp solstitial" (care "primeste caracter istoric, comportând adica eroziunea, ruperea, stagnarea, degradarea") - "Eminescu - modele cosmologice...".

Viziunea eminesciana asupra istoriei corespunde conceptiei palingenetice împartasite în antichitate de filosofii stoici si reluate în secolul al XIX-lea. Potrivit acesteia, în virtutea unei dezvoltari ciclice, perioadelor de decadenta din viata popoarelor le urmeaza cu necesitate perioade de înflorire, de regenerare, asa cum sugereaza poetul în "Memento mori":"Din marire la cadere, din cadere la marire / Astfel vezi roata istoriei întorcând schitele ei; / În zadar palizi, sinistri, o privesc cugetatorii/ si vor cursul sa-l abata.". Dar acest Uroboros temporal ce regenteaza istoria omenirii nu înseamna progres, ci o rotire vicioasa, închisa asupra ei însesi. Roata existentei istorice, deopotriva cu cea a existentei individuale, aminteste de samsara, de osânda vesnicei captivitati într-un ciclu necrutator. Clarviziunea geniului poetic o înregistreaza în termeni sententiosi în "Glossa": "Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi si noua toate.".

Moartea

Apare ca o tentatie irezistibila, ca dor de reîntoarcere în infinitul cosmic. "Intuitia fundamentala a poetului este aceea a substratului unanim al mortii [...] Moartea e substanta si unicul sens pe care-l poate revela lumea - si chiar Demiurgos, concentrând în sine întreg jocul de ipostaze funerare ale figurilor mitice eminesciene, plânge fiindca îl arde constiinta atotputerniciei mortii, trezita într-însul prin starea liminara de singuratate" (I. Negoitescu). I. Negoitescu îl considera pe poet "un vizionar în moarte, în dureroasa voluptate a infinitului ei, în haosul patruns de propriul sau plâns". Daca pentru alti mari romantici ai lumii, sacre sunt eterul (Holderlin) sau haosul rational (Novalis), pentru Eminescu sacru e Neantul. Catre El, daimonul-genius eminescian cauta interogativ ca spre o instanta simetrica, dar nemarginit superioara, ca în acesta pilda gnomica: "Cum ca Sfinxul e o-ntrebare si Piramida un raspuns si ca amândoua la un loc sunt o ecuatie, la aceasta n-a gîndit nimenea. Ce este viata, a-ntrebat Sfinxul. Un raport simetric al unui finit catre un infinit, raspunde piramida."(mss. 2261).

Natura este moartea în evolutia ei. Toate marile viziuni eminesciene se dizolva în mistica mortii.

Miturile

nasterii si mortii universului ( Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac, Muresanu, Gemenii, Memento mori);

Al istoriei, instituit pe doua modele conceptuale: unul hegelian, în tinerete, potrivit caruia istoria este produsul Spiritului Divin, forma de manifestare a gândirii lui Dumnezeu; altul apasat de scepticism si pesimism, schopenhauerian, care explica istoria ca rezultat exclusiv al actiunii principiului Raului. Reprezentarea istoriei se constituie, în sistemul operei eminesciene, ca antiteza între vârstele glorioase, sacre prin înaltimea valorilor si a cugetarii mitice (vârsta de aur a originilor dacice si Evul Mediu eroic) si prezentul decazut. (Scrisoarea III, Scrisoarea IV, Epigonii, Împarat si proletar);

Al magului (înteleptului, dascalului), un mistagog ce pastreaza învatatura sacra primita de la zei sau care chiar descinde din zei si care stie sa desluseasca semnele lumii (Rugaciunea unui dac, Sarmis, Strigoii, Gemenii, Andrei Muresanu);

Al erosului, iubirea din lirica eminesciana a liedurilor, romantelor, elegiilor si idilelor fiind o stare complexa de reverie-dor-anamneza-dizolvare în formele unei naturi cosmicizate.

Mitul oniric (visul romantic este calea de revelare a misterelor universale);

Mitul întoarcerii la elemente înseamna aspiratia romantica spre un spatiu ocrotitor, în care ritmurile macrouniversului au ramas nealterate în microcosmosul terestru;

Mitul geniului

Mitul poeziei (cântare orfica, forma a Logosului divin).