Minulesu-histrionismul personalitatii si mastile textului
Acceptii date de Minulescu parodiei ; ocurente ale termenului
Minulescu foloseste destul de frecvent cuvântul parodie în poeziile sale. Se remarca ocurenta termenului, mai ales în textele cu statut de ars poetica. Elocventele sunt creatii precum "Înainte" si "Trec vagabonzii", în care Minulescu se distanteaza de predecesori si se defineste atât prin divortul de ei, cât si prin apartenenta la o noua categorie de artisti, perceputi deocamdata ca excentrici, boemi sau vagabonzi, într-un cuvânt decadenti.
În poezia "Înainte", cuvântul parodie apare de doua ori:
a) Pornisera cu totii în tara-n care-ai lor
si ei
De-atâtea veacuri plângeau fara sa stie
De ce n-aveau în gloata de Noi, un singur Eu,
De ce-n întreaga tara, ca si-ntr-o parodie
Traiau atâti Apostoli,
si nici un Prometeu!.
b) Sarmani batrâni!
Copiii v-au tradat.
Caci prapurele negre demult le-au aruncat.
Din vechile versete n-a mai ramas nimic
Decât o parodie purtata-n pas de dric.
Primul context proiecteaza arta traditionala - expresie a mentalitatilor traditionale - în ipostaza de reprezentare falsa si conventionala a unei lumi mitice, în care s-a instaurat ca regula mediocritatea (spiritul de gloata), iar principiile religioase nu fac altceva decât sa camufleze lipsa de valoare, de initiativa personala. În plus, "parodia" conoteaza aici o înjghebare artistica, un fel de spectacol teatral ce mimeaza realitatea si în care joaca doar cabotini.
În cel de-al doilea esantion, situatia dramatica si trenanta ("de-atâtea veacuri") a fost deja rasturnata, iar însemnele civilizatiei bazate pe principii religioase perimate au fost distruse. Vestigiile acestei lumi, cu mentalitatea ei, cu arta ei, sunt tratate parodic de moderni, care organizeaza o procesiune grotesca: "o parodie purtata-n pas de dric".
În primul caz, parodia însemna complacere în mediocritate si conventionalism, în cel de-al doilea, reluarea sarcastica a unor formule deja mortificate.
În textul "Trec vagabonzii", semantismul temenului este ceva mai restrictiv:
(p. 75)
În al doilea rând, Nietzsche poate fi descoperit ca un "spirit al adâncurilor" în acele texte în care Minulescu construieste auto-definitii si pe care de cele mai multe ori si le dedica, jucându-si - pe jumatate inocent, pe jumatate ironic-orgoliul.
Nietzsche a scris în acelasi an (1888) doua lucrari, una care se ocupa de Wagner ("Cazul lui Wagner"), alta intitulata "Ecce Homo".
Frapeaza similitudinile dintre
anumite fragmente din acest eseu si poeziile lui Minulescu. În primul
rând, tonul exaltat - profetic al lui Nietzsche, al carui rol este sa
sustina viziunea sinelui exacerbat, se regaseste în multe
dintre textele lui Minulescu. Diferenta vine din aerul de fanfaronada
pe care îl capata patosul nitzscheean în partitura poetului român. În
al doilea rând, chiar structura unui fragment din acest celebru eseu apare
calchiata în poemul minulescian intitulat, evident, tot "Ecce
Homo". Mecanismul autodefinirii prin coincidenta contrariilor e
preluat de
În plus, umbra lui Nietzsche - si a lui Wagner vazut prin ochii umbrei - se simt pretutindeni în tentativele lui Minulescu de a se prezenta în scenariile poetice pe care le imagineaza ca o varianta româneasca a modelelor sale germane. Nietzsche îl vede pe Wagner ca pe "un decadent tipic (.) care stie cum sa-si faca acceptata coruptia drept lege, progres, împlinire." (Fr. Nietzsche, The Birth of Tragedy, p. 164) si îsi proclama dreptul de a relativiza optica asupra existentei prin cunoasterea speciala pe care i-a dat-o boala: "Printul din perspectiva bolnavului catre conceptele si valorile mai sanatoase si invers, privitul dinspre plenitudinea si siguranta de sine a unei vieti bogate, în profunzimile lucrarii secrete a instinctului de decadenta - iata în ce consta antrenamentul meu cel mai îndelungat, experienta mea cea mai autentica. Astazi stiu cum, stiu maniera în care sa inversez perspectivele: motiv pentru care o «reasezare a valorilor» îmi este permisa, poate, numai mie." (On the Genealogy of Morals and Ecce Homo, p. 222).
Drept urmare, Minulescu traieste si el cu voluptatea decadentei si se considera un spirit apocaliptic si profetic deopotriva:
În craniu port imensul, stapân pe Univers
si-n vers vointa celui din urma - Neînteles.
Numai ca, odata ce punem alaturi fragmentul din Ecce Homo al lui Nietzsche si poezia cu acelasi titlu a lui Minulescu, grandomania celui de-al doilea îsi dezvaluie sunetul gol al falsului. Stridenta reprezentarii de sine este prea evidenta ca sa nu devina suspecta si sa conduca la impresia de sarja. Am putea vorbi despre o parodie nedusa la capat (întrucât lipseste distanta critica), lasata în stadiul exercitiilor de admiratie. Mai degraba am fi tentati sa credem ca Minulescu a fost dispus sa-si disimuleze sursa pentru a-i fi admirata originalitatea si a reusit atât de bine încât exegetii nici n-au bagat de seama.
Deîndata, însa, ce sesizezi relatia hipertextului cu sursa nitzscheeana - din care poetul român a preluat si spiritul, dar si litera, nu mai poti citi poezia "Ecce Homo" altfel decât ca pe o parodie.
în ochi cu-amantii-poeti
Ce-ti cânta ochii ,
Parul
si buzele-
Când te-nfioara cuvintele ce n-au fost spuse,
Când în penumbra violeta a trioletelor apuse
Pui într-o cumpana Minciuna
si-ntr-alta cumpana-Adevarul,
De ce te pleci spre cel mai tânar dintre poeti,
si-i strângi cu sete
În palme capul,
Ca- ntr-o gheara de vultur însetat de sânge,
si dintii tai
De ce-i picteaza, în rozu-obrajilor, motive
Asiriene,
Din poemul trait de sfintele poete
În noaptea-altarelor pagâne
Din Babilon
si din Ninive ?... (p.220)
Violenta gestului din final, avându-l ca protagonist pe "cel mai tânar dintre poeti" (si se naste întrebarea: este aici un "eu", ori poetul se simte deja batrân si gelozeste pe altul?) se va regasi în imaginarul altui poet român, la care "leoaica tânara, iubirea" ataca la fel de spontan si de feroce: "M-a muscat leoaica azi de fata". (N. Stanescu)
si în cazul auto-adresarii, adica a monologului organizat tot ca dialog, descoperim aceeasi aptitudine parodica, de data aceasta îndreptata catre formula meditatiei romantice si a celei din teatrul elisabetan. Monologul lui Hamlet, monologurile grave, impregnate de tragism sau de sarcasm din poezia si proza lui Eminescu sunt repuse în scena modern de Minulescu. De altfel, sa ne amintim, el se ipostaziase în grupul vagabonzilor, "parodia nedumeririi lui Hamlet".
Un întreg volum sta sub semnul solilocviului animat: "De vorba cu mine însumi".
Dureroasa disociere a sinelui din finalul poeziei lui Eminescu (Melancolie) este transformata aici într-un procedeu retoric, având ca principale note reprosul si nedumerirea:
Vorbesc cu mine însumi si-mi zic
- De ce ma minti
De-atâtia ani de-a rândul ca tu si cel mai tare (.)
Partea mediana a poemului, cea mai consistenta cantitativ (23 de versuri) pacatuieste prin ceea ce în mod obisnuit critica i-a reprosat lui Minulescu: grandilocventa, prolixitate. La fel, ostentatia trimeterilor culturale care au darul sa obscurizeze sensul poate fi integrata formulei prin care judecata critica l-a tintuit de urechi cu cea mai mare asprime, "fanfaronada":
Armurile alt' data patate de rugina
Azi par mai sclipitoare decât oricând,
Iar spada,
Încrucisata-n lupta de-atâtea ori,
E plina
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiasi proteic si vesnic Torquemada
Numai ca, dincolo de aceste acuze - ce pot fi fara îndoiala argumentate - se prolifereaza altfel de lectura, cea care crediteaza instinctul artistic, spiritul ludic si umorul autorului. Am putea admite ca Minulescu preia arsenalul de clisee (stilistice ori tematice) al unor curente literare diferite, predilectia ramânând, evident, pentru simbolism, si le trateaza cu dezinvoltura si gratia unui prestidigitator. Acest lucru a fermecat publicul, fara îndoiala atras de stralucirea spectacolului, dar neatent, ca în orice numar reusit de iluzionism, la procedee si a contrariat critica - tentata sa separe clar " marea arta" de literatura de succes. De unde, acuzatiile de facilitate, superficialitate, cabotinism s.c.l.
Esential mi se pare faptul ca, exact ca un autor postmodern (Woody Allen, bunaoara), Minulescu îsi construieste poza de "one man show". Cineastul american îsi scrie scenariile, îsi joaca aproape în fiecare film propriul rol (în ipostaze dintre cele mai incomode pentru ceea ce s-ar numi respectul de sine si propria imagine) si îsi regizeaza filmele. Aparent, filmele sunt comice, usor grotesti (ca si personajele interpretate de autor). Întotdeauna însa mesajul e tulburator, iar cinefilul ramâne fascinat.
Minulescu îsi interpreteaza si el partitura, declamându-si în public poeziile. Pâna sa ajunga aici, el si-a compus personajul, împrumutând de ici de colo (de la Jules Laforgue, dar si de la Nietzsche), mai caricaturizând, mai inovând. A luat lectii de arta dramatica si si-a studiat poza de dandy bucurestean. A ales celebritatea efemera, tânjind totusi dupa gloria, pe care era convins ca posteritatea i-o va acorda. si-a asumat riscul de a fi receptat ca boem ori ca fanfaron.
Portretele pe care i le fac unii dintre contemporani pun în evidenta o astfel de perceptie, influientata de excentritatea vestimentara ori comportamentala. Era nevoie de subtilitate pentru a trece dincolo de poza si a vedea în dandismul afisat provocarea adresata celor din jur. Provocarea era nu doar "epatarea burghezului", ci si curiozitatea unui spirit prin excelenta, ludic de a vedea daca sarja i-a fost sesizata si înteleasa. În aceasta nota îl prezinta Eugeniu Sperantia într-o evocare din 1964: "(.) era nespus de agreabil . spiritual, cu replici sau à propos-uri neasteptate, desi vorba lui era lenta, molcuta, cu aparenta distrata. (.) Ceea ce era si mai amuzant e ca omul acesta cu talie masiva, aparent greoi, emitea sunetele numai în surdina si în registrul cel mai de sus. Dar piesele picante le interpreta cu haz si le însotea cu câte un discret gest comic, caricatural. Simtul caricatural care în poezie ia adeseori o verva poznasa sau adopta procedee stilistice izbitoare daca nu chiar violente (.) aparea inepuizabil în conversatia lui: reproducea, cu o sarja de un burlesc irezistibil, intonatii, gesturi, de ale unora sau altora, chiar de ale celor prezenti, care niciodata nu s-ar fi putut supara." (Eugeniu Sperantia - "Ion Minulescu", Steaua XV, nr.3, martie 1964, p. 63-73)
Iar G. Calinescu, criticul cel mai influient în fixarea canonului care a functiont pâna la sfârsitul secolului XX, îl asaza, cu siguranta si verva caracteristica, în rândul portilor pitoresti si "producator de mofturi", negându-i intentia umoristica.
Judecata criticului ne apare azi pripita poate pentru ca între timp "mofturile" au capatat mai multa greutate, iar configuratia a ceea ce s-ar numi literatura umoristica s-a schimbat pe ici, pe colo, în punctele esentiale. Pripita si inadecvata apoi în lumina unor texte a caror intentie auto-parodica nu poate fi ignorata. Un exemplu ar fi "Romanta oului de ciocolata", un fel de "ou dogmatic" în registrul comic, recapitulare parodica a propriilor clisee, implicit o auto-evaluare critica. Ca sa ajunga aici, la o actiune care aproape îl anuleaza, în proprii ochi si , probabil,chiar în cei ai contemporanilor lui Minulescu i-a trebuit ,fara îndoiala, destul curaj.Mai întâi, pentru ca textul în sine are doza lui de cinism ,îndreptat în întregime asupra propriei maniere poetice. E ca si cum, fara preaviz, poetul îsi semneaza autosuspendarea. Personal, înclin sa cred ca nu e doar expresia unei stari de lehamite , ori numai constientizarea impasului la care ajunsese poetica simbolista, ci si rezultatul acelei adevarate "industrii a parodiilor minulesciene", cum a numit Tudor Vianu fenomenul. Parodiat din admiratie, epigonic, sau, dimpotriva, ca dovada a desconsiderarii (întrucâtva justificate), de poeti mai mult sau mai putin talentati (o critica incisiva vine dinspre Tudor Arghezi, ca sa aleg un exemplu),Minulescu se gaseste în incomoda postura de a se schimba ori de a demisiona. Alege aceasta din urma solutie, pe care o însceneaza cu gratie si nerv, într-unul dintre cele mai decrispate si mai inteligente testamente literare din literatura româna.
|
