I Introducere
Nuvela (cuvant provenit din italianul novella) este una dintre speciile epice in proza, in care sunt narate intamplari desfasurate pe un singur fir epic, 141g66b generate de un conflict puternic, in centrul caruia se situeaza un personaj complex. Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici, publicata in volumul „Novele din popor” in anul 1881, este o proza realista de analiza psihologica, deoarece are o constructie riguroasa, cu un singur fir narativ. Se observa tendinta de obiectivare a perspectivei narative cu naratiune la persoana a treia si cu un narator omniscient si omniprezent. Personajele sunt putine si contribuie la evidentierea personajului principal, complex, puternic individualizat. „ Nuvela solida cu subiect de roman” ( George Calinescu), Moara cu noroc este o nuvela realist-psihologica. Acest scriitor „introduce o realitate populara inaintea lui Creanga”(Tudor Vianu).
II Titlul este numele unui han construit pe locul unei mori, conotand un spatiu aflat sub influenta unor forte nefaste, „norocul” nefiind un apanaj al binelui, mai ales ca „o moara abandonata si iesita din uz atrage duhurile necurate si reprezinta un taram in care timpul nu mai actioneaza, materia se afla in stagnare si isi pierde sensul devenirii” ( Tudor Panfile – Dragostea in datina tineretului roman ). Se induce astfel ideea locului diabolizat de moara parasita. Sintagma titulara contine o antifraza, ea fiind folosita in sens contrar adevaratului inteles, lucru afirmat pe parcursul tramei (hanul numit Moara cu noroc nu va aduce noroc nimanui ), in raport cu cititorul titlul acesta fiind o asteptare frustrata. Valoarea simbolica a titlului se reliefeaza in capitolul al II-lea. Afirmatia „moara a incetat a mai macina si s-a prefacut in carciuma” si imaginea constrativa a celor doua mori – cea adevarata, „parasita, cu lopetile rupte”, si moara –carciuma, care prospera dupa venirea lui Ghita – reliefeaza motivul locului blestemat. Slavici, ca si Caragiale, se situeaza in prelungirea viziunii populare care atribuie hanului conotatii negative ale locului bantuit, ale spatiului malefic in care diavolul ispiteste drumetul. Dualitatea loc binecuvantat/loc malefic este sugerata si prin imaginea celor cinci cruci cae „stau inaintea morii vestindu-l pe drumet ca aici locul este binecuvantat”. Cele doua cruci de piatra, alaturi de alte trei „cioplite din lemn de stejar si vopsite cu icoane sfinte”, pot fi interpretate si ca simbol al destinelor celor cinci fiinte care alcatuiesc familia lui Ghita. Toate interpretarile valideaza titlul ca „motiv anticipativ” (Boris Tomasevski).
III TEMA o reprezinta procesul de dezumanizare ca rezultat al dorintei de imbogatire, la care se adauga repercusiunile/urmarile pe care setea de inavutire le are asupra omului, determinandu-i destinul. In text se identifia trei straturi tematice. a)Cel dintai, care poate fi considerat o supratema deschide naratiunea prin cuvintele batranei, mama Anei: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, ca daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit”. Cuvintele aesteia au valoare premonitorie, anticipand destinul tragic al eroului. b) Al doilea strat tematic, cu valente sociologie si psihologice, vizeaza consecintele nefaste pe care setea de imbogatire le are asupra individului. G. Calinesu afirma ca “drama lui Ghita este analizata magistral”. c) Fascinatia exercitata de forta si autoritatea degajata din personalitatea Samadaului marcheaza cel de-al III-lea strat tematic al nuvelei. Personajul negativ intimideaza orice adversar prin felul in care sfideaza legile umane si chiar pe cele divine. Pentru Ghita reprezinta inspiratia malefica, tentatia bogatiei blestemate, dar si a existentei in afara normelor etice.
IV Perspectiva narativa.Naratiunea nuvelei est la persoana a III-a, obiectiva, cu focalizare externa, narator omniscient si omniprezent, viziune realista, obiectiva. In Moara cu noroc, naratorul imprumuta registrele stilistice ale personajelor: limba vorbita cu toate aspectele ei, oralitate, regionalisme, aspect liber, popular, familiar. Vocea narativa din nuvela este aceea a unui suprapersonaj din „pusta aradeana”, care povesteste impartial, dar in limbajul specific locului, viata personajelor. De aici rezulta impresia de stil cenusiu, neprelucrat, neartistic.
Alaturi de focalizarea externa apare tehnica punctului de vedere sau focalizarea interna. Povestitorul omniscient transfera ceva din autoritatea sa narativa unui personaj episodic – batrana. Focalizarea externa obiectiva de fond este incadrata de replicile simetrice din inceput si final in care se produce o focalizare interna a naratiei; acesta orienteaza lectura spre un inteles moralizator al textului: daca omul nu este multumit cu „linistea colibei”, este pedepsit de soarta
clasic al simetriei finalul se constituie tot ca un discurs direct al personajului-reflector: „Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data”. Naratiunea este astfel in „rama” cugetarilor batranei, „voce” care exprima mentalitatea unei lumi morale care isi intemeiaza existenta pe valori autentice si pe credinta in soarta. Ultimul capitol are valoare de epilog subliniind ideea principala a operei.
VI Structural, „propunerea de realitate” a nuvelistului se organizeaza pe doua planuri, fiecare dinamizat de un conflict. Planul realitatii exterioare este de tip narativ, in care se acumuleaza intamplari si momente de mar tensiune. Aici este surprinsa existenta sociala a eroilor care le influenteaza fenomenologia vietii sufletesti. Al doilea plan este de tip analitic: planul interior, in care sunt urmarite dilemele morale si miscarile sufletesti care motiveaza actele personajelor. Cele doua planuri sunt in echilibru la inceput, cand Ghita respecta codul etic al colectivitatii si isi apara valorile morale, incercand sa se impotriveasca demn lui Lica.Curand, insa, se instaleaza un puternic conflict exterior intre Ghita si samadau, generat nu numai de interese materiale, ci si de o confruntare a orgoliilor barbatesti. In planul interior, se produce o grava scindare launtrica determinata de un conflict moral (intre valorile etice pe care si-a sprijinit pana acum existenta Ghita si ispita raului caruia nu-i poate rezista) si psihologic (ratiune/pasiune), care opune dorintei de a ramane om cinstit setea, mereu mai arzatoare, de imbogatire. Drama eroului si a familiei sale este proiectata pe fundalul existentei unei lumi specifice pustei aradene, surprinse in ample secvente descriptive care pot fi considerate planul-cadru al nuvelei.
VII Timp si spatiu Consecintele nefaste pe care setea de imbogatire le ar supra fondului sufletesc si moral al omului, asupra destinului sau, sunt urmarite printr-un desen epic de mare tensiune. Actiunea nuvelei este situata intr-un spatiu geografic real, in pusta aradeana ( Fundureni, Ineu, Oradea sunt toponime reale), intr-o zona de rascruce, salbatica, plina de mister. Descrierea locurilor (cap.II) est marcata de simboluri thanatice inzestrate cu rol premonitoriu: „ nu zareai decat iarba si maraciniiar pe dealul de la dreapta stau razlete ramasitele inca nestarpite ale unei mari paduri, cioate, radacini iesite din pamant si, tocmai sus la culme, un trunchi inalt, pe jumatate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasa concanind de la deal inspre campie”. Actiunea se petrece pe durata unui an („Anul trecut Pastile cazusera tocmai in timpul mutarii lor la Moara cu noroc”). Timpul real, obiectiv este consemnat laconic:”astfel trecu toamana si veni iarna, trecu si iarna si sosi primavara”. Ca si spatiul, in care se intalnesc locul binecuvantat si locul „rau”, categoria timpului malefica, un timp simbolic al „tarziului” (era tarziu, tarziu dupa miezul noptii”). Nu intamplator, jaful, crima, tradarea, uciderea Anei si sinuciderea se petrecu noaptea, intr-un timp al stihiilor dezlantuite.
VIII Trama. Cizmarul Ghita arendeaza carciuma si hanul de la Moara cu noroc, pentru ca strangand bani, sa-si poata deschide, la oras, un atelier, devenind un mic patron. Ghita se dovedeste la inceput un om cu initiativa. Se muta cu familia intr-un loc izolat, departe de alte asezari. Curajul ii vine din cultul pentru familie, din iubirea pentru ai lui. Se dovedeste harnic si priceput, iar primele semne ale bunastarii si ale armoniei nu intarzie sa apara: impreuna numarau castigul de peste saptamana, multumiti de „sporul dat de Dumnezeu”.
Aparitia lui Lica Samadaul, un personaj ciudat, seful porcarilor, tulbura echilibrul familiei. Sosind la carciuma pe o carare ascunsa, nu pe drum deschis, el starneste banuielile lui Ghita. Ana, nevasta lui Ghita, cu un simt feminin caracteristic, intuieste ca Lica este „om rau si primejdios”. Stapan temut al acestor locuri, personajdemonic, hot si ucigas, ii impune circiumarului sa-i devina complice: „eu voiesc sa stiu totdeauna cine umbla pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice si cine ce face, si voiesc ca nimeni in afara de mine sa nu stie”.
Pentru Ghita, Lica reprezinta ispita malefica, tentatia bogatiei blestemate, dar si a existentei in afara normelor etice. Perspectiva imbogatirii rapide il ademeneste pe Ghita. Treptat setea de bani pune total stapanire pe mintea si pe actiunile lui ghita. Intelegerea familiala se risipeste fiind inlocuita de certuri, suspiciuni reciproce, reprosuri amare. Simte cum se instraineaza de Ana si de copii, dar nu are puterea sa se impotriveasca.
Naratorul urmareste, in detaliu, zbuciumul sufletesc al lui Ghita, mistuirea lui. Alunecarea personajului spre piezanie incepe din momentul in care se face partas la faradelegile Samadaului. Devine pe zi ce trece mai dependent de Lica, iar spiritul demonic care i-a ghicit slabiciunea pentru bani si-l manevreaza prin intermediul ei. Remuscarile sincere izbucnesc din fiinta lui inca nealterata complet: „Iarta-ma, Ana! Iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma pot ierta cat voi trai” Primeste bani de la Lica, proveniti din furt, dar depunand marturie falsa la judecata lui Lica si a tovarasilor lui, banuiti ca au talharit un arendas si au participat la uciderea unei femei si a copilului ei, Ghita atinge ultima treapta a degradarii. Din acel moment, el devine complice la crima si un irecuperabil in plan moral.
Samadaul are nevoie de Ghita, ca tovaras liber si fara obligatii familiale. Il avertizase pe carciumar in privinta dublei slabiciuni, pentru bani si penru sotia sa, promitandu-i enigmatic ca-l va lecui cea de-a doua. Il convinge sa paraseasca temporar hanul, abandonandu-si nevasta: „Mai, Ghita, asa-i ca mi-i lasi mie acu o data, de ziua de Pasti?” Carciumarul hotaraste sa-l instiinteze pe Pintea despre faptul ca Samadaul se afla la moara, avand asupra lui banii si argintaria ce constituiau devezi ale jefuirii arendasului. Parasind-o pe Ana, fara sa-i motiveze actiunea sa si crezand ca barbatul ei n-o mai iubeste si o dispretuieste, lasand-o in bratele lui Lica, tanara femeie i se daruieste acestuia, intr-un gest de revansa disperata: „Tu esti om Lica, iara Ghita nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti”.Reintors la han, Samadaul il surprinde pe Ghita omorandu-si nevasta. Hangiul este impuscat de Raut, din porunca lui Lica. Acesta se apleaca asupra femeii muribunde, iar ea il musca de mana si ii zgarie fata, ultima dovada a uraa ei neputincioase fata de cel care i-a distrus casnicia. Ea vrea sa-i lase pe trup semnele vizibile ale unei violente, pentru acest nelegiuit sa nu scape justitiei. Ghita este vinovat insa de moartea Anei, el provocand caderea ei in pacatul adulterului. Lica, pentru a nu cadea viu in mainile lui Pintea, se sinucide izbindu-se cu capul de un copac. Un incendiu teribil mistuie carciuma in noaptea de Pasti si singurele persoane care supravietuiesc sunt batrana si copiii, fiinte morale si inocente.
IX Surpinzand viata si moravurile unei lumi, Slavici creeaza personaje complexe si verosimile, in constructia carora „se reunesc doua perspective esentiale: realismul psihologic si clasicismul. Evolutia personajului e prezentata dintr-o perspectiva realist-psihologica. Viziunea de ansamblu, care priveste destinele tuturor eroilor, e clasica” (Andrei Bodiu). Cizmarul Ghita, devenit cariumar la Moara cu noroc, este un personaj puternic individualizat printr-o varietate de trasaturi sufletesti contradictorii, izvorate din incompatibilitatea dintre atractia irezistibila spre imbogatire si simtul innascut al demnitatii, dorinta lui de a ramane om cinstit. Nemultumit de conditia sa socila si aspirand spre bunastare. Omul bland si “cumsecade” de cand s-a mutat la Moara cu noroc, “era mereu asezat si pus pe ganduri” se facuse mai tot ursuz, nu mai zambea ca mai inainte”.
X Arta nartiva este complexa, perfect adecvata lumii observate si vietii sufletesti a personajelor. Naratiunea heterodiegetica si vocea naratorului omniscient sunt elemente traditionale. La nivelul tehnicilor narative, traditia face loc modernitatii. Astfel, modelul nararii prin relatare ( istorisire la persoana a III-a de catre „vocea” naratorului) este substituit frecvent cu cel al nararii prin reprezentare (scene dialogate/monologuri interioare), iar planul exterior alterneaza cu cel intrior (tehnica inlantuirii face loc alternantei). Efectele stilistice remarcabile genereaza si utilizarea tehnicii contrapunctului: discursul narativ este frecvent amanat prin pauza descriptiva, prin secventele de introspectie. Procedeele analizei psihologice sunt folosite adecvat motivarii sociale si psihologice a dramei eroilor. Tehnicile prin care sunt surprinse seismele launtrice ale personajelor sunt diverse, de la acumularea lenta a faptelor, la escrierea celor mai fine mutatii sufletesti, de la instituirea unui acord intre criza sufleteasca si cadrul natural.
Alternanta stil indirect liber – monolog interior se continua, primul exprimand gandurile ascunse, de care deocamdata ii e teama personajului, al doilea, deciziile partiale, in fapt tergiversari: “Sa vedem!…” Recurgand la monologul interior, naratorul isi certifica subtilitatea. Realizand fuziunea intre limbajul naratorului si cel al personajului, stilul indirect liber asigura patrunderea fireasca in universul launtric al personajului si faciliteaza transpunerea proceselor psihice. O formula mai putin uzuala este monologul interior adresat. In capitolul al IX-lea, Ghita rosteste doua monologuri: primul avand un destinatar imprecis (“voi”), cel de-al doilea destinat unui personaj care nu e prezent (Ana).
Topica urmeaza indeaproape modelul verbal al rostirii, incepand cu afirmatia “asa-i”, unde este vizibila o forma a stilului familiar, relaxat si economic, ultima trasatura fiind observasta in reducerea silabei, proprie oralitatii
|
