Modernitatea prozei lui Mircea Eliade
Literatura lui Mircea Eliade deschide o noua directie în proza româneasca dintre cele doua razboaie mondiale, contribuind la sincronizarea ei cu marele roman european.
Înclinatia spre metafizic si ontologic, conditia umana si mit, subminarea constienta a vechilor structuri narative, noua conditie a personajelor ce devin protagonistii unor captivante romane de idei, reprezinta doar câteva din coordonatele esentiale prin care autorul a contribuit la procesul de înnoire a literaturii. O adevarata directie a dezvoltarii romanului interbelic o constituie proza autenticitatii sau a experientei. Creatia literara a lui Mircea Eliade prezinta doua coordonate distincte. De o parte se gaseste proza de factura fantastica (mitica), alcatuita dintr-o serie de naratiuni precum: "Domnisoara Christina"(1936), "Șarpele"(1937), "Secretul doctorului Honigberger"(1940), "La tiganci"(1959), "Noaptea de Sânziene"(1955), "Nopti la Serampore", etc. De cealalta parte se afla romanele existentialiste (numite în perioada interbelica "trairiste") cum ar fi: "Maitreyi"(1933), "Lumina ce se stinge"(1934), "Huliganii"(1935), "Șantier"(1935), "Nunta în cer"(1939), "Romanul adolescentului miop"(redactat între 1921-1924, publicat postum în 1989) si "Gaudeamus"(datat 1928, dar aparut postum în 1989). Realitatea este ca aceste directii sunt complementare, comunica prin diversele canale, încât se poate spune, ca într-o anumita masura ambele se revendica din estetica autenticitatii.
O viziune moderna asupra poeticii romanesti se regaseste chiar în denumirea pe care Mircea Eliade o da nou 16316n1324q lui roman - "romanul oceanografic". Aceasta înseamna ca oamenii "moderni" si "civilizati" trebuie sa fie prezentati "sub aceeasi culoare neutra având aceleasi gânduri, acelesi tropisme intelectuale, aceleasi expresii verbale (...). Numai biologia îi mai desparte, în scurtele ei aparitii în viata moderna". "Autenticitatea omului modern este de a nu fi autentic, de a nu fi însusi, de a nu avea o biologie, ci numai scheme mentale si pseudo-judecati de valoare. Realitatea omului modern consta în abstractiunea sa, în polimorfia si amorfia lui. Astfel stau lucrurile, si cine vrea sa adauge ceva nou Romanului, trebuie sa uite si pe Stendhal si pe Proust si sa practice putina oceanografie...".1
Asemenea lui Camil Petrescu, Mircea Eliade nu mai crede în superstitia scrisului frumos. Daca înainte literatura a fost echivalata cu stilul, sciitorul Mircea Eliade nu e preocupat de imperfectiunile de ordin lexical, ci îl fascineaza "omul" din scriitor. Scopul sau e sa redea viata, contemporaneitatea si nu un fapt deja consumat, inactual. Mircea Eliade scrie niste romane cerebrale, ale caror personaje traiesc niste experiente decisive. În acest context, prefata la volumul "Oceanografie" reprezinta un nou manifest închinat autenticitatii. Asemenea multora din colegii sai de generatie, Mircea Eliade a scris cum a simtit, grabit si dramatic. Prozatorul este torturat de întrebari, de unde numeroasele paranteze si ezitari, care reflecta deplina lui sinceritate. Raspunsurile conteaza mai putin decât interogatiile, deoarece orice concluzie înseamna ceva finit, osificat si nu mai exprima dilemele unei cunoasteri de sine ce doreste sa coboare pâna în radacinile fiintei. "Câta autenticitate atâta originalitate, am putea spune despre literatura existentialista în care se face elogiul faptei, similara cu creatia".2
Nu au lipsit nici criticile la adresa acestei literaturi care, dincolo de orice amendamente, deschide o noua directie în proza româneasca. Astfel în studiul sau consacrat romanului românesc, "Arca lui Noe", Nicolae Manolescu observa contradictia dintre "viziune si metoda", dintre problema si tratarea ei" în romanele de tinerete ale scriitorului.3 Criticul remarca înclinarea spre metafizic si ontologic, conditia umana si mit, în timp ce metoda ramâne psihologica si realista. Asemenea lui Mihail Sebastian, conceptia despre roman a scriitorului se dovedeste mai înaintata decât formula narativa utilizata, cu exceptia capodoperei din tinerete, romanul "Maitreyi". Potrivit criticului, depasirea contradictiei s-ar fi putut realiza prin renuntarea la formula realista pentru a scrie parabole sau mituri, cum se întâmpla în literatura fantastica a scriitorului.
Romanul, asa cum îl gândeste tânarul Eliade trebuie sa porneasca de la o forma de cunoastere si de la trairea actelor fundamentale în sfera existentialismului si a vietii spiritului. Mircea Eliade "nu are o teorie coerenta a romanului si nu s-a gândit nici un moment sa scrie o estetica a romanului modern, asa cum face colegul sau de generatie, Camil Petrescu".4 Ca romancier si om de cultura interesat de problemele spiritualitatii românesti, el mediteaza la toate acestea si, nemultumit de solutiile date de generatiile anterioare, îsi fixeaza un program. Unele idei sunt originale, altele sunt curente într-o epoca în care este descorit Proust si începe sa fie cunoscut Joyce. Suferind un tot mai accentuat proces de "clasicizare", Eliade se vede obligat sa recunoasca faptul ca, în cadrul genului epic, nu se poate avansa decât lent, revenind si refacând paginile deja scrise. Cu toate acestea, prozatorul ramâne un experimentator, dar nu în maniera în care au realizat-o reprezentantii "noului roman", ci prin investigarea unei sfere cu extrem de multe posibilitati, cea a ontologicului. În 1952, recitind romanul lui Faulkner "Zgomotul si furia", Eliade releva limitele monologului interior care creaza o falsa impresie de autenticitate. În acelasi timp, el se gândeste la un lung articol intitulat "Despre necesitatea romanului-roman", în care doreste sa vorbeasca despre "dimensiunea autonoma, glorioasa, ireductibila a naratiunii, formula readaptata constiintei moderne a mitului si mitologiei".5
Romancierul recunoaste nevoia ontologica de mituri, de povestiri exemplare pe care - asemenea indivizilor din societatile arhaice - o resimte omul modern, de unde si dorinta de a reabilita "demnitatea metafizica" a naratiunii. Eliade nu crede în disolutia epicului si a personajului, fapt ce îl îndeparteaza de reprezentantii "noului val" al anilor '50. "Noul roman" a dovedit ca romanul poate fi o istorie a modului în care romanul se constituie si ca el poate renunta la tipologie si la un "subiect" determinabil. În acest sens, romanul modern poate fi un eseu romanesc, adica o prelungire spre limita de disolutie a epicului a mai vechiului roman de idei. Nu-i nimic de obiectivat la aceste idei. Totul este acceptat, cu exceptia abuzului de teorii în roman asupra caruia atrage atentia si Proust: ideile nu sa nu fie în opera literara ca etichetele lipite pe borcanele de conserva. Fapt care, din nefericire, se petrece din abundenta în romanul secolului nostru. Romanele lui Eliade sunt, indiferent de formula si ambitiile lor, o explorare a existentei si în spatele ideii, sta, totdeauna, o problematica existentiala. Cu toate ca Eliade scrie proze "experimentialiste", scriitorul crede, ca romanul trebuie sa-ti pastreze structurile traditionale "romanul trebuie sa fie roman"6 . Asta vrea sa spuna: tipologie, destine, naratiune libera, desfasurare normala de fapte, daca se poate fara interventia autorului (sub forma analizei psihologice si nici chiar a naratorului).
Mircea Eliade vrea revigorarea prozei românesti printr-o infuzie, întâi , de spiritualitate si printr-o actualizare a problematicii morale a individului. În limbajul sau, acest proces echivaleaza cu efortul de a nota autenticitatea experientei existentiale si modul în care individul se constituie ca destin. Prozatorul pune accentul pe concretul existential, pe aventura stranie, aproximatia analizei care, în fapt este o desavârsire a atentiei. În cartile lui Mircea Eliade lumea este vazuta prin fragmentele, prin fâsiile ei, prin existenta destinelor paralele. Mircea Eliade, hotarât sa modernizeze structurile prozei românesti, cauta o tehnica noua si vrea sa impuna o tipologie moderna. Romanul englez si italian îi ofera, probabil, cele mai multe sugestii. Eliade foloseste moderat monologul interior, aproape deloc introspectia, pune accent pe dialogul de idei, prezinta teze, eroii fac multe teorii, exista, pe scurt, o fervoare a ideilor în proza tânarului Eliade. Dar problemele de tehnica epica, de organizare a romanului, care preocupa în grad maxim pe Camil Petrescu, nu constituie o chestiune esentiala pentru Eliade. Pot fi descoperite în prozele sale un numar de tehnici epice combinate. Pregnanta este cea a contrapunctului pe care, Eliade o foloseste în romanele trairiste.
În
conceptia lui Mircea Eliade "romanul este o carte cu oameni ; "se poate scrie
un mare roman fara întâmplari si fara conflicte, în înteles
traditional; este îndeajuns sa
traiasca în carte un singue om; este totusi, de dorit ca în roman
sa fie înfatisati oameni remarcabili si romanul sa impuna
tipuri în care drama existentei se arata în toata plinatatea ei
(...) o exceptionala capacitate de libertate si de suferinta; romanul
românesc, cu exceptia lui <
Mircea Eliade introduce înaintea lui Camil Petrescu, personajul care trece printr-o drama a spiritului si poate muri din dragoste pentru un concept ("Romanul adolescentului miop", "Gaudeamus"), inventeaza fetite demonice si vicioase ("Isabel si apele diavolului", "Domnisoara Christina"), femeia misterioasa si fugitiva în contratimp mereu cu barbatii pe care îi iubeste ("Nunta în cer"); un numar considerabil de Tristani si Isolde în mediul românesc care vor sa iasa din timp si trec prin aventuri fabuloase.
Exista o prezenta masiva a artistilor în proza mitica a lui Eliade; ei citesc o povestire si au revelatia propiului destin; arta face din ei altceva; teatrul le reveleaza mitul, spectacolul este o lectie de initiere si supravietuire. Aproape toate personajele din proza lui Eliade sunt sau devin hermeneuti, lectori de semne, cautatori de semnifcatii ascunse în banalitatea vietii. De la "romanul cu teza" din anii '30, roman în esenta existentialist, cu personaje care manifesta o excesiva preocupare pentru "situatia" istorica si pentru destinul lor tragic, Eliade a trecut în proza scrisa în exil la o naratiune complexa, demonstrativa, în care indivizii sunt excesiv preocupati de "situatia" lor mitica; ei traiesc de cele mai multe ori în preajma miturilor si ajung chiar sa le întruchipeze în sfera lor îngusta de viata.
Mircea Eliade vrea sa spuna ca omul se defineste nu numai prin dramele existentiale, dar si prin ideile lui. În proza sunt încorporate, în consecinta trairile metafizice, conceptele, teoriile, etapele unei experiete intelectuele, sunt prezenti oamenii care le traiesc, evolutia unui sentiment, pot constitui substanta unui roman care vrea sa prinda pulsul lumii moderne. Eliade cere imperios, darâmarea barierelor, prabusirea mentalitatilor conservatoare, prioritate pentru drama launtrica a omului care gândeste: "Nu înteleg - scrie el în 1935, în introducerea la "Șantier" - de ce ar fi <
Tot
un experiment în sfera ontologicului este si recursul la fantastic. Eliade
crede în viitorul prozei onirice deoarece romanul traditional si-a epuizat
disponibilitatile si nu mai reuseste sa capteze interesul
cititorilor, mai ales cel al tinerei generatii. Prozatorul nu crede nici în experimentul
excesiv al "noului val" deoarece asemenea creatii nu pot satisface "aceasta
nevoie de arta si de cunoastere artistica, nevoia de <
Romanele si nuvelele cele mai rezistente sunt însa acelea în care dezbaterea e absorbita pâna la recunoastere de catre materia epica. "Maitreyi", capodopera ciclului indian, e nu doar o poveste de dragoste, trista si încântatoare, una dintre cele mai suave, mai pure din literatura lui Eliade si chiar din literatura româna. Ceea ce constituie nota particulara, de o indicibila prospetime, a cartii e misterul care se degaja permanent din gesturile eroinei. Maitreyi devine o enigma si pentru noi, nu doar pentru Allan, iubitul sau, si enigma sporeste cu cât patrundem în raza ei. Descoperim o lume ciudata, axate pe valori diferite de ale noastre si operând cu alte criterii. Când ni se pare a fi intuit o ordine interioara, o consecventa, ne dam abia seama cât suntem de departe de o reala cunoastere.
Alaturi de romanele de dragoste, scrierile cele mai rezistente din deceniul patru al prozatorului sunt cele cu caracter fantastic. Acestea îsi trag substanta sau din credinte autohtone vechi sau din ezoterismul indian. Valoarea lor îsi are suportul în capacitatea autorului de a crea cu mijloace originale impresia de straniu, de enigmatic, uneori de terifiant, de a ne insufla pe cai nebanuite un sentiment al inexplicabilului.
În "Domnisoara Christina", scriere legata direct de folclorul românesc, Eliade da oarecum dezvoltare demonicului, sub presiunea probabil, si a subiectului construit pe ideea contactului posibil între strigoi si oamenii vii. Dam aici peste fetite posedate si tineri care traiesc cu disperare neputincioasa sentimentul mortii. "Secretul domnului Honigberger" propune , totusi, încântare prin situatii insolite. Tehnica misterului functioneaza cu si mai multa eficacitate estetica în "Nopti la Serampore", în al carei cuprins ne pomenim, împreuna cu eroii întâmplarilor relatate, prinsi pe nesimtite, ca într-un cerc magic, risipiti realului imediat, si transportati într-un alt real, al unui timp revoltat, apoi, iarasi pe neobservate, restituiti orizontului initial, care nu s-a resimtit în nici un fel de pe urma substituirii lui în spiritul nostru.
Starea de vraja e regimul artistic si al micului roman "Șarpele", în care Andronic, vrajitorul de serpi, îsi vrajeste nu mai putin tovarasii de petrecere, femeile mai cu seama, ca unul ce simbolizeaza onomastic virilitatea. Jocul fara noima pe care îl organizeaza , seara, în padure, devine un spectacol de un grotesc ireal, cu umbre bâjbâind printre copaci, ca într-un ritual ezoteric.
Un farmec cu
totul aparte, senin, obtinem prin fantastic în nuvela "La tiganci".
Libera de orice intuitie extraartistica, nuvela încorporeaza,
totusi, cu subtilitate, ideea ca timpul e o iluzie. Gavrilescu, profesorul
de pian, crede ca a ramas, <
O alta nuvela, ampla "Pe strada Mântuleasa", introducându-ne în Bucurestii de acum câteva decenii, ne învaluie implicit într-o atmosfera de poezie prin care plutim parca în "O mie si una de nopti". Un copil trage cu arcul si sageata, zburând în înaltimi, nu mai vine înapoi. Un grup de scolari cauta niste "semne", numai de ei stiute, prin subterane semnele "celuilalt" tarâm. Comunicând,în ermetismul lor de substanta, un inefabil special, prozele fantastice încifreaza întelesuri dintre acelea de care creatia autorului e cutreierata în tot cuprinsul.
Iesirea dim timp, manifestarea miticului, sacrului în fapte neînsemnate ale vietii, existenta a doua planuri paralele sau coexistenta în aceeasi fiinta de elemente din lumi diferite (coincidenta oppositorum) etc. sunt temele cele mai raspândite , si daca privim bine, observam ca, scrierile fantastice ale lui Mircea Eliade au si din acest punct de vedere o unitate remarcabila.
Note:
|
