Morcovii de Eugen Barbu
Cum da primavara, si ce mai primaveri cadeau peste Cutarida, de se topea zapada, luata parca în lopata, babele, toate pâlc în casa coanei Marghioala a lui Miala. Lipa-lipa, câte una, numai în papuci, cu barisul pus pe ureche, sa nu le umfle curentul si sa stranute, pâna la gardul vaduvei.
- A, coana Marghioalo 838x2323i , acasa esti?
n geamurile crapate, murdare, cu chitul cazut, pline de frunze de muscate, verzi-coclite, soarele, cât polul, facea cercuri de lumina. Batea vântul lui martie, subtire. Pe coana Chirita o înfiora toata, umplându-i fustele.
- A, coana Marghioalo 838x2323i !
Din casa se auzea un bufnet si o vorba: "s-acasa!"; se bucura batrâna. Îi auzea motanii cazând de pe scrinuri, miorlaind sa iasa afara, ca-i podidise si pe ei arsita înselatoare a primei calduri.
- O, ca vin! facea muierea din casa.
n salcâmii lustruiti de crivat se posomora cerul cât era el de albastru, numai cu niste floace albe calatoare, ca spuma marii.
Pe poteci, dinspre groapa, sosea-sosea si baba Mita, în fusta ei de asta vara, numai flori, cu un batic negru legat sub barbia ascutita. Sa se fi înteles, si nu credeai ca pica tocmai acum. Drumurile batute, cum treceai de cârciuma lui Stere simteai un fum înecacios de gunoaie, dulce-iute, parfumat ca para putrezita, tot ai fi tras pe nas!
Usa veche, suie, abia tinuta în tâtânile ruginite, neunsa cu gaz de când lumea, scârtâia lung, si în prag se arata mama pamântului, a de-o seama cu timpul, Marghioala. Mai albise, te uitai prin ea: obrazul, cum e pergamentul. Nu mai vedea, dar de auzit, tot auzea. Punea palma descarnata la ochi, sa n-o dovedeasca lumina, îsi subtia genele ca o buza si se uita lung pe câmp.
- Care esti?
- Eu, Chirita.
- Ei, bata-te sa te bata! Intra...
Musafira se uita peste ulucile putrede în curtea larga, fara buruiana.
- Câini mai ai, Marghioala?
- Cum zici?
- Câini mai ai?
- S-au dus câinii, Chirito, au murit...
- Nu mai spune! se mira cealalta, de parca-si aducea aminte c-o mai întrebase anul trecut tot asa, dar ea uitase.
Deschidea poarta, pasea binisor în tarâna ograzii si auzea cocosii Marghioalei dând tipat. Sa fi fost la amiaza când se întorceau muncitorii de la treburi si cascau ucenicii frizerului, pe scaune, afara, perpelindu-se în focul primaverii.
Umbra babei, cât jumate curte.
- Te lungisi, Chirito! spunea Marghioala în dodii, ca si când ar fi lasat-o sa înteleaga ca din pricina vremii se întindea, ca tragea moartea de ea, vorbe de-ale lor, de batrâni, cine sa le mai înteleaga...
Intrau amândoua în casa.
- Stai, Chirito, zicea gazda. Se uitau una la alta.
- Cine mai muri iarna asta? întreba una.
- Pai cine sa mai moara, parca dumneata n-auzisi? Se duse si Vasiloaia...
- Ei, nu mai spune...
- Da, Dumnezeu s-o ierte! O fi pa lumea ailalta acum, împartind dreptatea...
- Ce sa-i faci, ne ducem, ne ducem...
- Ba eu una nu vreau sa ma duc, mai am treaba...
Afara se rasteau cocosii la vreme, cuprinsi de o frica. Pica si baba Mita.
- Coana Marghioala! Coana Marghioala!
- Da cine o mai fi? se mira aceasta.
- Mita, cine sa fie, a iesit si ea din iarna!
Chiritei parca-i parea rau ca spune lucrul acesta, pentru ca la o cearta îi fagaduise ca o sa-i manânce ea întâi coliva.
O baga vaduva si pe Mita înauntru. Baba mîfua naravasa, privea lucrurile putrezite, intrate în pamânt, perdelele ciuruite si florile din geam care-i placeau atât.
- Ce faceti, surorile mele?
- Bine, ce sa facem? raspundea cam cu duh Chirita.
- Auzirati?
- Ce s-auzim?
- A mai fugit una de la parinti...
- Nu mai spune! Care e aia? sareau în cor celelalte.
si pâna sa se apuce sa le povesteasca Mita, de afara striga Lixandra, surda, de avea o suta de ani, cu un glas abia auzit, subtire si-nalt.
- Cine-o mai fi? se mira Marghioala.
- Cine sa fie, prietena dumitale, fornaia Chirita, care nici pe Lixandra n-o prea avea la inima.
Când intra si asta, mai aplecata de sale ca anul trecut, cu privirea în toate partile, taceau. Se numarau în gând. Mai lipsea Tinca. si pâna sa vina si ea, Chirita întreba tare:
- Dar din morcovii aia buni mai ai, coana Marghioalo 838x2323i ? Morcovi ca la muierea lui Miala nu mâncase nimeni în Cutarida.
Acum, ca venea primavara si se ispravisera cartofii, babele stiau ce le trebuie sufletelor: ceva dulce si proaspat, sa mearga la inima. Marghioala se lasa rugata: ca, sa vedeti, ca i-am terminat, ca nu mai am. Lixandra se ridica în picioare.
- Ce zice? Ce zice?
- Zice ca nu mai are morcovi!
Surda râdea usurel, scotând un fel de behait, se uita drept în ochii vaduvei cu mânie si facea câtiva pasi, rezemata în baston.
- Sa nu caut eu, auzi tu, Marghioalo, sa nu caut!...
si cât se dondaneau, hop si Tinca, cea mai tânara dintre ele, care nici nu mai batea la usa, stiind sorocul primaverii.
- V-adunarati?
- Ne-adunaram.
- Cald afara! - Cald.
Se foia ce se foia Tinca, si când nu mai putea, întreba:
- Coana Marghioalo 838x2323i , da câte-un morcov nu ne dai?
N-avea ce le mai face. Se scula, alunga mitele ramase prin casa, ca nu tinea una, doua, tinea vreo cinci, si trecea pragul într-o odaie, dincolo, întunecata, cu tavanul scund, unde pastra muraturile, butoiul cu varza si un saculete de fasole, la vremea asta ajuns pe fiind. Ar fi trebuit sa aprinzi o luminare daca n-ai fi cunoscut, dar vaduva cunostea. Pe podeaua de lut amestecat cu balegar statea aruncat un strat mai marisor de nisip. Mirosea stricat, pentru ca în el se mai usurau motanii babei, dar dedesubt, în raceala lui, stateau morcovii, niste cotolani rosii, înverziti, bubosi si tari, numai buni de mâncat la vremea asta, verzitura de împrospatat sângele. Marghioala se lasa pe vine, scormonea unde stia si-si umplea poala. Dincolo, babelor li se umplea gura de apa.
- Ce faci, coana Marghioalo 838x2323i ? întreba Chirita nerabdatoare.
- Ce zice? Ce zice?
- Zice ca ce face dincolo coana Marghioala...
i alege, parca nu stiu eu?! Alege morcovii, sa nu care cumva sa ne dea ceva mai bun...
Vaduva, cu poala plina, trecea pragul, potolindu-le:
- Ho, nesatulelor, ho, ca v-am adus...
si le împartea morcovii reci si proaspeti. Tinca se uita la al ei, glumea cu celelalte, ca între batrâni, despre sculele barbatilor morti si se apuca sa rontaie. Îi da mâna, ca mai avea câtiva dinti, dar ce te faci cu celelalte, stirbe toate! Mita cerea un cutit si se apuca sa-si curete bucatica ei. Taia solzii umezi, aripile verzi-albicioase care înfloreau în capul morcovului, si când lepada într-o hârtie, sa nu faca murdarie, matreata murdara, de pe deasupra, sta multa vreme tacuta, dând alteia cutitul. Baba Lixandra morfolea ce morfolea, o dureau gingiile, spunea tare:
- Nu mai sunt morcovii de anul trecut! Ăia parca erau mai proaspeti...
- Da de unde, se lauda Chirita, al meu parca-i argasit.
- Ce zice? Ce zice? întreba Lixandra.
- Ce sa zica? Zice ca nu-i bun morcovul...
- Sa nu mai ude nisipul ala, ca s-a învechit, se amesteca si Tinca. Marghioala o data se supara.
- Dupa ce va da omul, nici nu va place! Acum nu mai e bun nisipul! Domn' primar sa traiasca, mai face el alegeri, o sa ne aduca nisip, si atunci o sa-l schimb...
Babele se uitau una la alta si râdeau. Vorba vaduvei: ce s-ar fi facut ele fara primar...
Când cu alegerile, ce i-a venit unuia: nu, ca sa paveze Cutarida! Au auzit mahalagiii, s-au bucurat. Unde nu dadea Dumnezeu sa calce si ei pe piatra, ca se saturasera de-atâta noroi. Venea ea toamna, se uitau oamenii în sus, cum sta sa ploua, se-mposocau. Vara, treaca-mearga, sa fi cazut potopul lui Noe, iesea soarele, se duceau si baltile, dar dupa septembrie sa te tii! Cum lasau Grivita în urma, barbat, femeie, îsi scoteau pantofii sa nu-i strice, si pâna acasa asa umblau, ca apostolul Pavel, sa nu-si prapadeasca mândrete de încaltaminte, buna numai în lume, de Pasti, de Craciun, si duminicile. Asa ca, daca s-au trezit cu unul înalt si bun de gura, la raspântie, în fata la Stere, ce si-au zis: asta cine-o mai fi si ce-o vrea de la sufletele noastre amarâte? Nu ziceti ca picase si unul c-o toba de-o batea ca perceptorii, de s-au speriat oamenii. A iesit frizerul, a iesit afara cârciumarul, Gosnete cizmarul, mahalaua - ciucure. Lunganul a baut mai întâi o cinzeaca, bagându-l pe cârciumar înauntru, a dat din cinstea lui si unui natâng care pazea doua carute: una cu pietre, si alta cu nisip, si, când i-a fost lui bine, s-a uitat la lumea strânsa afara, care se întreba ce-o sa se întâmple.
În multime, muieri, copii, o liota de puturosi si barbati ramasi acasa de pe la slujba. Se uitau la haina neagra, lustruita în coate a strainului, la palaria lui tare, cu boruri rotunde, si la ochelarii ce-i avea pe nas. Se uitau si asteptau. Acela nu spunea nimic. A lasat numai pe carutasi sa descarce bolovanii si nisipul, drept în fata cârciumii, si, dupa ce a privit multimea iara, s-a urcat pe-un scaun cerut de la negustor. Întâi a scos un teanc de afise albastre si le-a aruncat mahalagiilor, care le-au cules de prin noroi.
Era ca acum, primavara. Tot asa batea vântul; lumea, multumita ca iesise din iarna, ia sa asculte de nebun. Unii de nu stiau sa citeasca tineau hârtiile pe dos.
- Ce zice, maica? întrebase si baba Marghioala a lui Miala, si ea de fata, pe unul mai tânar, dus prin scoli.
- Stai si asculta, matusa, a sfatuit-o el, ca o sa vorbeasca românul asta acum...
Baba Marghioala a stat. Lunganul, dupa ce i-a rugat pe cei din margini sa se apropie, a început sa racneasca cu voce popeasca, dogita:
- Fratilor, domnul primar Rigo a hotarât sa va paveze strazile, pentru ca, fratilor, nu se mai poate... Este?
- Este! au zis câtiva, cam fara convingere.
- Poate o da Maica Domnului sa scapam si noi de noroiul asta, ca eu una m-am saturat, a soptit vaduvei baba Mita, atunci picata si ea.
Marghioala a îmboldit-o cu pumnul pe sub fusta:
- Taci, s-auzim ce mai spune...
- Caci, fratilor, racnea lunganul, tara româneasca nu mai poate de hoti si natarai. Partidul nostru, al liberalilor, s-a hotarât sa sfârseasca cu hotia, sa întroneze cinstea si libertatea. Drept care, domn' primar Rigo a început cu pavarea strazilor, adica cu cartierul dumneavoastra, care sufera cel mai mult de lipsa de urbanistica.
- Ce zice? Ce zice? întrebase baba Lixandra, care nu putea sa lipseasca de la o adunare, cum nu lipseste martie din post.
- Zice ca vin liberalii si ne paveaza strada... Îi strigase în ureche Mita.
- Aha, liberalii, dar de ce strigi asa, ca n-oi fi surda... Barbatii, mai într-o parte, niste zidari care vazusera multe, clatinau din capetele batrâne: "De, numai sa fie asa, ca am mai auzit noi..."
- Fratilor, se rastise necunoscutul si mai ragusit, asa ca la alegeri stiti ce aveti de facut. Votati-l cu toti pe parintele orasului nostru, domnul primar Rigo. Semnul sau electoral arata asa...
Scoase pe nerasuflate din buzunar un afis mare, în mijlocul caruia se afla portretul unui barbat între doua vârste si dedesubt trei bastoane groase, albastre. Muieri, barbati, copii se uitau ca vitelul la poarta noua.
Lunganul facu semn celui cu toba sa bata de câteva ori, si când acesta termina, se întoarse iar spre multime:
- Atunci, fratilor, ne-am înteles, toata lumea la vot, pentru domn' primar! Traiasca parintele orasului nostru, primarul sectorului de verde!
Tobosarul mai lovi de câteva ori în instrumentul lui si multimea se împrastie. Lunganul intra în cârciuma lui Stere, mai bau ce mai bau cu zidarii si, când termina sa le împuie capul, se rasti la nataraul care-l astepta afara:
- Vezi, ai grija sa nu ia careva pietrele sau nisipul, ca-i avutul primariei, si daca afla domn' primar ca s-a clintit ceva, ti-ai pierdut pâinea!
Ăsta ce sa zica? A dat din cap ca a priceput, dar cum sa stai sa pazesti avutul primariei? Ziua mai trecea câteodata cu mâinile la spate, se uita: pietrele, cam tot atâtea, dar nisipul scadea vazând cu ochii. Pe cine sa întrebe si cine, ce sa-i spuna? într-un cuvânt: baba Marghioala a lui Miala s-a gândit ce s-a gândit, s-a sfatuit si cu Chirita:
- Soro, ce-ar fi sa luam si noi câte un lighean din nisipul primarului? E bun. Rosu. Nisip de temelie. Punem la iarna morcovii în el, cum da primavara îti mai îndulcesti sufletul. Prospatura...
Baba Chirita, femeie cu frica lui Dumnezeu:
- Nu se poate, coana Marghioalo. Face statul strada, cum sa ne atingem?
- Ce strada? se mirase vaduva. Lasa, ca-i stiu eu pe mincinosii astia. Or sa paveze Cutarida când mi-oi vedea eu ceafa. Hai mai bine sa luam câte un lighean, sa avem în ce pune morcovii...
Chirita da din colt în colt:
- Eu nu ma ating. Daca ne prinde?
- Cum o sa ne prinda? Luam noaptea, când nu e nimeni. Ce, parca a pus sergent lânga el?
Nu se bagase Chirita. Marghioala a întrebat-o si pe Mita:
- Tu nu furi, fa, un lighean de nisip de la primar?
- Nu fur, coana Marghioala, mi-e frica...
Tinca, la fel. Nu vrea sa se duca pe urma la popa sa se spovedeasca. Pe surda, pe Lixandra, n-a mai întrebat-o. N-a spus nimic, a mârâit numai în ea: "Bine, bine. Nu vreti... Sa va vad eu numai ca veniti la mine."
si fara sa mai vorbeasca cu nimeni, a iesit într-o noapte si si-a umplut un lighean cu nisip jilav, atunci umezit de roua. Azi un lighean, mâine altul, poimîne altul, a strâns cît i-a trebuit. Natângul de pazea avutul primariei n-a bagat de seama. Înca un zugrav îsi pavase bucata lui de curte cu bolovani si nu l-a spus nimeni. Au venit si alegerile, a iesit si domnul primar Rigo, mahalagiilor ce sa le pese? Asteptau sa soseasca lucratorii sa le paveze strazile, dupa fagaduiala. A trecut si vara, sosea toamna, urâta, cu mâzgaleala cerului si ploi. Zidarii înjurau în gura mare:
- Sa te mai iei dupa gura mincinosilor!
ntr-o dimineata l-au vazut pe natâng cu doi carutasi strângând ce mai ramasese: câtiva bolovani si cam un sfert de caruta de nisip.
- Unde-l duce? a întrebat unul cu limba mai lunga.
- Ce, nisipul? - Da.
- La domn' primar acasa, ca mai are un fund de curte nepavat.
- La domn' primar?
- Chiar la el.
- Ei, atunci sa-i spui si din partea mea ceva...
si s-a aplecat la urechea natângului, ca s-auda numai el înjuratura cumplita pe care-o trimitea primarului.
Cât despre coana Marghioala a lui Miala, sa nu le mai vada pe celelalte babe, linistita acum ca nu patise nimic. si-a cumparat morcovi, scutise doi poli cel putin, pretul nisipului, putea sa guste cum o da primavara un morcov proaspat, dospit o iarna întreaga.
si-acum, la câtva timp de la întâmplarea aceasta, dupa ce le lasa sa dumice linistite, ce apucau sa roada cu gingiile lor tocite, vaduva nu le ierta.
- Cum e, Chirito, morcovul?
- Bun, cum sa fie, coana Marghioalo.
- Bun, ai? mârâia vaduva suparata numai de fata.
- Ce zice? Ce zice? întreba Lixandra.
- Zice ca daca-i bun morcovul?
- Bun, cum sa nu fie bun... Ehei... Sa traiasca domn' primar, ca fara el nu mai mâncam noi prospatura, acum, în martie...
Alaturi, Mita motaia în scaun. O dovedea soarele moale, care intra prin ferestre, toata primavara asta, care se aseza în lucruri pe nestiute.
Spre seara, una câte una, lipa-lipa, numa-n papuci, babele plecau spre casa. Chirita mai tinea înca sub fusta o bucata rosie de morcov, abia morfolita în margini. Mergea-mergea iute, s-ajunga mai repede acasa, si privea drumul desfundat, plin de balti. Se gândea ca bine ar fi fost sa calce pe un trotuar sanatos, de bolovani, sa nu-si murdareasca ciubotele sparte-n vârf, pe care le purta de multa vreme. În fata cârciumii lui Stere, noroiul, de o palma. Îsi aduse aminte ca Marghioala o rugase sa fure si ea un lighean de nisip si ca nu îndraznise. Uite, timpul trecuse si bine i-ar mai fi prins acum sa nu mai bata atâta drum pentru o bucatica de morcov... Pentru ca, orice ar fi spus fiecare, si Tinca, si Mita, si Lixandra, aveau ele ce aveau sa-si spuna, dar sa nu fi fost morcovii...
|
