NARAŢIUNE
= Termenul provine din fr. narration, lat. narratio "povestire, istorisire" si se defineste ca relatare a unor întâmplari de momente; este semnul distinctiv al epicului (v.). Criteriile de clasificare ale N. sunt multiple: 1. Dupa forma: N. în versuri: balada (v.), poemul (v.), epopeea (v.) si N. în proza: povestirea (v.), schita (v.), nuvela (v.), romanul. 2. Dupa raportul narator - opera: N. subiectiva - utilizata mai ales în povestire - si N. obiectiva - în nuvela, schita, roman. 3. Dupa gradul de complexitate a elementului narativ: forme mici, rudimentare - zicala, anecdota (v.), epistola (v.) si forme mari, cuprinzatoare - epopee, roman. 4. Dupa forma de materializare a expresiei narative: N. întâlnita în sisteme lingvistice (literatura, istorie, piesa de teatru) si N. întâlnita în sisteme nonlingvistice (În artele plastice - Columna lui Traian, vitralii etc.; în cinematograf; în teatru - ca reprezentare scenica). Teoria N. este relativ noua (secolul XX). Formalistii rusi (v. scoala formala.) (B. Tomasevski, V. sklovski, V. I. Propp si altii), folosindu-se de cercetarile structuralismului lingvistic (R. Jakobson, L. Hjelmslev ), creaza jaloanele unei stiinte a literaturii, în care studiul N., ca principiu comun tuturor formelor narative, are un rol esential. Structuralismul reia aproape toate ideile formalismului, amplificându-le în directii proprii gruparii sau autorului respectiv. R. Barthes, C. Brémond, A. J. Greimas, G. Genette, Tz. Todorov, grupul de la Liège, structuralistii americani sau germani, reprezinta tot atâtea momente în constituirea unei stiinte a N., naratologia. Câteva idei si precizari terminologice, în general constante, faciliteaza stabilirea unui domeniu comun de cercetare. Mai întâi, distinctia între povestire (istorisire) si discurs (v.) (formalistii rusi le numeau fabula si subiect), ca aspecte ale N. Povestirea se refera la o realitate anume, la totalitatea evenimentelor petrecute si care urmeaza a fi relatate. Discursul se refera la modul în care cititorul ia cunostinta de cele petrecute, fiind, de fapt, textul însusi. În acest context, definitia N., a semnului narativ, se prezinta ca, un raport între povestirea care povesteste (discursul) si povestirea povestita (istorisirea, povestirea) (Grupul u, Retorica generala; R. Barthes, Introduction à l'analyse structurale des récits - Introducere în analiza structurala a povestirii). Clasele de unitati ale N. ca povestire sunt urmatoarele: 1. Nucleele, care se raporteaza la fapte, la actiuni; 2. Indicii, care trimit la descrirea obiectelor si a personajelor (v.); 3. Catalizele, care sunt extensii descriptive ce se refera la desfasurarea faptelor (la nuclee); 4. Informatiile, care situeaza actiunea în timp si în spatiu; 5. Personajele sau actantii: definite printr-un sistem de indici, ele se afirma în actiune. N. ca discurs se caracterizeaza prin urmatoarele concepte (dupa Tz. Todorov, Categoriile naratiunii literare): l. Timpul N. (considerat si de catre formalistii rusi drept trasatura fundamentala în distinctia discurs-povestire) - exprima raportul dintre timpul povestirii si timpul discursului; 2. Aspectele N. - modul în care povestirea e perceputa de catre narator (punctul de vedere); 3. Modalitatile N. - se refera la modul în care naratorul expune povestirea: prin reprezentare, când evenimentele se desfasoara, prin intermediul dialogului (v.), în fata noastra, ca în drama (v.), sau prin relatare, când autorul relateaza faptele, ca în cronica (v. ). În ceea ce priveste formele narative, se accentueaza, pornind de la formalistii rusi, nu diferentele specifice, ci numitorul lor comun, principiul N., neglijându-se evolutia istorica si legile de compozitie proprii fiecareia. Reductia aceasta are avantajul simplificarii demonstratiei, dar micsoreaza valabilitatea concluziilor ei. Dealtfel, renuntarea la unele perspective (istorica, psihologica, estetica) e programatic afirmata, opera literara urmând a fi studiata în literaturitatea (v.) ei.
|
