NARATIUNE

NARAŢIUNE

= Termenul provine din fr. narration, lat. narratio "povestire, istorisire" si se defineste ca relatare a unor īntāmplari de momente; este semnul distinctiv al epicului (v.). Criteriile de clasificare ale N. sunt multiple: 1. Dupa forma: N. īn versuri: balada (v.), poemul (v.), epopeea (v.) si N. īn proza: povestirea (v.), schita (v.), nuvela (v.), romanul. 2. Dupa raportul narator - opera: N. subiectiva - utilizata mai ales īn povestire - si N. obiectiva - īn nuvela, schita, roman. 3. Dupa gradul de complexitate a elementului narativ: forme mici, rudimentare - zicala, anecdota (v.), epistola (v.) si forme mari, cuprinzatoare - epopee, roman. 4. Dupa forma de materializare a expresiei narative: N. īn­tālnita īn sisteme lingvistice (literatura, istorie, piesa de teatru) si N. īntālnita īn sisteme nonlingvistice (Īn artele plastice - Columna lui Traian, vitralii etc.; īn cinematograf; īn teatru - ca reprezentare scenica). Teoria N. este relativ noua (secolul XX). Formalistii rusi (v. scoala formala.) (B. Tomasevski, V. sklovski, V. I. Propp si altii), folosindu-se de cercetarile structuralismului lingvistic (R. Jakob­son, L. Hjelmslev ), creaza jaloanele unei stiinte a literaturii, īn care studiul N., ca principiu comun tuturor formelor narative, are un rol esential. Structuralismul reia aproape toate ideile formalismului, amplificāndu-le īn directii proprii gruparii sau autorului respectiv. R. Barthes, C. Brémond, A. J. Greimas, G. Genette, Tz. Todorov, grupul de la Ličge, structuralistii americani sau ger­mani, reprezinta tot atātea momente īn constituirea unei stiinte a N., naratologia. Cāteva idei si precizari terminologice, īn general constante, faciliteaza stabilirea unui domeniu comun de cercetare. Mai īntāi, distinctia īntre povestire (istorisire) si discurs (v.) (formalistii rusi le numeau fabula si subiect), ca aspecte ale N. Povestirea se refera la o realitate anume, la totalitatea evenimentelor petrecute si care urmeaza a fi relatate. Discursul se refera la modul īn care cititorul ia cunostinta de cele petrecute, fiind, de fapt, textul īnsusi. Īn acest context, definitia N., a semnului narativ, se prezinta ca, un raport īntre povestirea care povesteste (discursul) si povestirea povestita (istorisirea, povestirea) (Grupul u, Retorica generala; R. Barthes, Introduction ą l'analyse structurale des récits - Introducere īn analiza structurala a povestirii). Clasele de unitati ale N. ca povestire sunt urmatoarele: 1. Nucleele, care se raporteaza la fapte, la actiuni; 2. Indicii, care trimit la descrirea obiectelor si a personajelor (v.); 3. Catalizele, care sunt extensii descriptive ce se refera la desfasurarea faptelor (la nuclee); 4. Informatiile, care situeaza acti­unea īn timp si īn spatiu; 5. Personajele sau actantii: definite prin­tr-un sistem de indici, ele se afirma īn actiune. N. ca discurs se carac­terizeaza prin urmatoarele concepte (dupa Tz. Todorov, Categoriile naratiunii literare): l. Timpul N. (considerat si de catre formalistii rusi drept trasatura fundamentala īn distinctia discurs-povestire) - exprima raportul dintre timpul povestirii si timpul discursului; 2. Aspectele N. - modul īn care povestirea e perceputa de catre narator (punctul de vedere); 3. Modalitatile N. - se refera la modul īn care naratorul expune povestirea: prin reprezentare, cānd evenimen­tele se desfasoara, prin intermediul dialogului (v.), īn fata noastra, ca īn drama (v.), sau prin relatare, cānd autorul relateaza faptele, ca īn cronica (v. ). Īn ceea ce priveste formele narative, se accentueaza, pornind de la formalistii rusi, nu diferentele specifice, ci numitorul lor comun, principiul N., neglijāndu-se evolutia istorica si legile de compozitie proprii fiecareia. Reductia aceasta are avantajul simplifi­carii demonstratiei, dar micsoreaza valabilitatea concluziilor ei. Dealt­fel, renuntarea la unele perspective (istorica, psihologica, estetica) e programatic afirmata, opera literara urmānd a fi studiata īn literaturitatea (v.) ei.