NEORETORICĂ
= Curent al gândirii filozofico-lingvistice moderne, care reia dintr-o perspectiva noua, pluridisciplinara, arta antica a vorbirii, teoria si tehnica limbajului ca mijloc de influentare a opiniei receptorului. Dupa etapa medievala, de formalizare excesiv&# 10310h716k 259; a retoricii (v.) antice, a urmat o restrângere progresiva a câmpului acestei discipline, reduse în secolele XVIII-XIX exclusiv la arta stilului (v.) si la o lista de figuri (v.) adecvate exprimarii frumoase. Romantismul, proclamând primatul individualitatii si inutilitatea oricarei reguli ce ar falsifica activitatea creatoare a spiritului, a contribuit mult la discreditarea retoricii. Tendintele clasificatoare ale retorilor, preocupati mai mult de etichetarea decât de analiza figurilor, ca si lipsa lor de spirit istoric au facut ca disciplina, una din cele sapte "arte liberale", odinioara obligatorie în învatamânt, sa fie uitata. Reînvierea interesului pentru retorica porneste, în secolul XX, din doua directii: filozofica si lingvistica. Redescoperirea faptului ca adevarurile istorice si opiniile care tin de verosimil, nedemonstrabile prin rationamente conduse de more geometrico, necesita o teorie a argumentatiei care sa nu iasa din domeniul ratiunii, fara însa a utiliza rationamentele carteziene analitice si inductive, a adus la îmbogatirea teoriei cunoasterii prin anexarea noii retorici. Lucrarile fundamentale de reabilitarea a retoricii ca teorie a argumentarii, subordonata gnoseologiei, se datoreaza lui Ch. Perelman. În literatura româna, o pledoarie filozofica, foarte documentata, pentru N. a semnat Vasile Florescu, Retorica si neoretorica (1973). Daca, în America mai ales, reluarea retoricii s-a facut pornindu-se de la teoria comunicarii (v.), în Europa interesul pentru retorica a fost revitalizat mai ales de cercetarile lingvistice. De la publicarea cursului, din 1936, al lui I.A.Richards, The Philosophy of Rhetoric (Filozofia retoricii), care "deplasa interesul traditional al retoricii pentru persuasiune ca act rational în directia emotivitatii" si îndemna la concentrarea interesului asupra "legilor fundamentale de folosire a limbii", s-a dezvoltat, mai întâi în Anglia, curentul lingvistico-literar cunoscut sub numele de "New Criticism" (v. Noua critica), preocupat de analiza operei literare conform unor figuri si concepte formalizate, stilistice sau psihice. Astfel retorica s-a transformat "din antistrofica a dialecticii, într-una a poeticii" (Vasile Florescu), fapt deplâns de neoretoricienii filozofi contemporani. Acceptiile date retoricii, inventarul si denominatia figurilor variaza de la un cercetator la altul. Roland Barthes, G. Genette, Tzvetan Todorov, sau Grupul u din Ličge (autorul unei Retorici generale, 1970) definesc diferit termenii cu care opereaza, de aceea N. lingvistica, spre deosebire de cea filozofica, se disperseaza în mai multe directii, lipsa de unitate terminologica echivalând abordarea domeniului cu aderarea la teoria unui grup restrâns de cercetatori. Între termenii de retorica si poetica (v.) intervin adesea confuzii, rezolvate prin restrângerea, uneori arbitrara, a sferelor celor doua notiuni. De mai multa audienta se bucura delimitarea operata de Grupul u: "Retorica este cunoasterea procedeelor de limbaj caracteristice literaturii. Prin "poetica" întelegem cunoasterea exhaustiva a principiilor generale ale poeziei, întelegând poezia stricto sensu, ca model al literaturii [.]. Retorica, studiu al structurilor formale, se prelungeste deci necesar într-o transretorica, care e, cu siguranta, ceea ce numea odinioara a doua retorica sau poetica. Ei îi revine misiunea de a explica efectul si valoarea acestor cuvinte modificate pe care le rostesc poetii si, mai întâi, misiunea de a determina ce procent de modificari e compatibil nu numai cu buna functionare a figurii, ci si cu acceptarea ei de catre constiinta estetica" (Grupul u, Retorica generala).
|
