NICOLAE ROTARU - Rechizitoriul aversiunii

NICOLAE ROTARU

Rechizitoriul aversiunii

Contradictiile si "aberatiile" baudelairiene (precum aceea de a candida pentru un fotoliu de nemuritor în Academie) mi-au alimentat propriile nehotarâri.

Uneori, marele poet pare ca-si asuma un diletantism studiat, pentru a se face neînteles, chiar neacceptat de contemporani. Cum poti sa nu fii solidar cu un suferind sortit sa rabde umilinta amenzii pentru carte si interdictia poemelor considerate azi geniale precum: Femei blestemate, Metamorfozele vampirului sau Bijuteriile?

De la el (si de la contemporanul lui european, locuitor în România, pe numele sau Mihai Eminescu!) am învatat negocierea în picioare metrice cu moartea si excentricitatile, am deprins revolta si jemanfisismul în chip de colaci de salvare de la înec în lacul cu fluid romantic statut, în care fusesem obisnuit sa ma scald în melancolii si emotii primare.

Prin definitie, creatorul este un ins dual. Baudelaire m-a învatat sa-mi asum granita acestei dualitati care-ar putea fi iubirea, situata între nastere si pornirea eschatologica. Orice esec al acestei asumari a devenit poezie si, pentru a slefui, a mai fost nevoie sa-mprumut ceva de la el: solitudinea. Solitudinea ca esentializare si metamorfoza a însingurarii romantice. Sub aceasta carapace, în acest sâmbure, sunt posibile gestatia si rodul cuvintelor. Retragerea din lumea mistificarii si epatarilor, din excenticitate si "dandysm" catalizeaza luciditatea, alimenteaza caderea în "pacatul" de a fi (si) altcineva si mai ales de a putea evada din tine însuti; adica de a crede si a crea!

Baudelaire m-a învatat sa-mi prefac cuvintele în ascutis de arma alba, sa le adun în poeme razvratite si contradictorii, în visari partial color si greu de istorisit la trezirea din halucinatia sau doar din hipnoza.

Reanimarea florilor (cum am denumit primul meu grupaj de versuri ofertat unei edituri dupa ce l-au "validat" Gh. Tomozei si Fl. Mugur, dar ramas nepublicat) este un ecou la Florile (de otrava sau bolnave, cum propusesera Arghezi si, respectiv, Streinu sa se traduca Les Fleurs du mal ale lui Baudelaire.

În anii '70, când am alcatuit "vaza" cu poeme, care-ar fi trebuit sa fie debutul meu editorial, m-a impresionat dedicatia lui C. B. catre unul dintre apropiatii sai: "Poetul desavârsit/neîntrecutului magician al literelor franceze/scumpului si veneratului meu/maestrul si prieten/Théophile Gautier/cu sentimentul/celei mai profunde smerenii/îi dedic/ aceste flori bolnave". Mai apoi, patrulaterul temelor emise în primul vers din (poezia) Prefata ("Greselile, pacatul, zgârcenia, prostia") au devenit obsesii ale propriei mele creatii.

O tentativa de a urma filologia (împotriva interdictiei sefilor militari, care vedeau aceasta facultate drept incompatibila cu cariera mea de ofiter) m-a pus din nou fata în fata cu maestrul spleen-ului, revenindu-mi, la examen, sa analizez (în franceza) vestitul poem Albatrosul. Mult timp m-a obsedat identificarea poetului (care ma credeam!) cu un "print al vastei zari" pe care, "Jos pe pamânt si printre batjocuri si ocari/Aripile-i imense l-împiedica sa mearga", potrivit echivalentelor traducatorului Al. Philippide.

Pentru mine, bizarul si nonconformistul Baudelaire este un fel de Oscar Wilde sau Byron francez. Spiritul de revolta si solitudinea autoasumata, presiunile sataniste si complacerea într-un proces de constiinta a raului, preocuparea (estetica) pentru lumea grotesca si travaliul (poetic) pentru umanizarea naturii maladive m-au atras si mi-au conturat o anume damnare, un refugiu spiritual imitativ, o efervescenta diabolica estompata, dar remanenta. Poate c-ar fi trebuit sa vizitez Franta, sa vad Parisul, pentru a-l merita pe Baudelaire drept model, pentru a ma simti, ca poet, ocrotit de umbra falniciei sale. Dar, stiindu-i, cât de cât, limba, am parcurs Tableaux parisiens, i-am savurat Le vin, am tras în piept aroma poemelor celebre din Les Fleures du mal, am rezonat citind Spleen et idéal, încercând sa-i înteleg Revolte si sa-i accept La mort. Adica, am reusit sa parcurg cele sase cicluri ale drumurilor existentei umane muzical-magice si sa constat apoi ca acest fapt m-a ajutat (m-a învatat cum) ca evadez de sub tutela romantica. Asa cum Baudelaire însusi a fost ajutat de "simfonia în alb major" a lui Gautier sau de "voluptatea" acelui "copil al secolului" care a fost Sainte-Beuve sa nu mai semene nici cu sine.

Controversele si negarea contemporanilor au facut din Baudelaire, pentru lirica universala, ceea ce au facut convivii din universalul si genialul Van Gogh pentru lumea cromatica.

Asemenea pulsiuni existentiale, pentru artisti, reprezinta izvorul creator de frumuseti si eternitati spirituale. Atitudinea, comportamentul si transfigurarile creatoare ale unor asemenea artisti magnetizeaza, molipsesc, domina si predomina, umbresc ocrotitor sau distructiv destinul celor ce au ales optiunea admiratiei, cum s-a-ntâmplat cu mine, cel dedat la "razvratiri" lirico-ludice made in Charles Baudelaire.

Aventurile erotice (potentatoare ale dramatismului liric pentru orice poet!) ale lui Baudelaire au fost putine, dar profunde. M-au impresionat "ciudata zeitate buna", adica actrita mulatra de mahala pariziana Jeanne Duval si Apollonia Sabatier, destinatara unei bogate corespondente si a unor poeme neiscalite. Dar, pentru poet, iubirea reprezinta un extaz putrefact, cum rezulta din finalul poemului Un hoit: "Când viermii te vor roade cu sarutari haine/Atunci, frumoaso, sa le spui si lor/Ca am pastrat esenta si formele divine/si duhul descompusului amor". Cum sa nu influenteze asta pe cel ce-a îmbracat camasa mortii eroice numite travaliu poetic?

Cel mai mult însa m-a marcat similitudinea de gând si fapta în adevaratul rechizitoriu pe care Baudelaire îl face naturii, când o învinuieste ca-l "constrânge pe om sa doarma, sa manânce si sa se puna la adapost ...", adica îl face rob al trebuintelor lui Maslow, necum mirabilului supliciu care este creatia. Din aceasta resurectie se nasc marile teme poetice ale obsesiei de sine (cum la alt obsedat si chinuit de sine, Stendhal, se nasc marile experiente epice!), ale sinelui napadit de urât (spleen) si uscaciune, de angoasa si neputinta, iluminat când si când de scaparatul unui vers incendiar.

Cei ce-au încercat apropierea de Baudelaire s-au plâns de neputinta drumului pâna la capat. Versul sau este greu de acceptat, la fel ca o injectie raufacatoare fizic, dar care tamaduieste suferinte majore. Pentru mine (ca si pentru Victor Hugo, probabil, caruia îi este dedicat poemul Batrânele), Baudelaire este producator de empatie si rezonante de tipul: "În vechile orase cu strazi întortocheate,/Pe unde chiar urâtul surâde-ncântator,/Pândesc, purtat de toane fatale, cam ciudate/Fapturi trec gârbovite, c-un ce fermecator" (trad. s. Bascovici). Tot el ma lasa pe gânduri germinative, când scrie: "De-mi crapa capul greu de ura,/Sau de ma taie-n doua, eu/Oi râde ca de Dumnezeu,/De Drac sau Cuminecaruta!" (trad. V. Colin) sau: "Neam al lui Cain, suie-n Tarie,/Pe Domnul zvârle-l pe pamânt!" (trad. Gr. Hagiu) ori: "Satan, sa-ti fie mila de-a mea nefericire!" (invocatie obsesiva din poezia Litanii catre Satan).

Din dorinta dialogului-duel, a replicii de nadejde si optimism, am continuat sa scriu ŕ la maničre de ..., asa încât astazi ma simt liber sa fiu eu însumi, ca un fost autor de epopee nevoit sa evolueze în geometria perfecta a unui rondo-sonet. Îi datorez asta si-i multumesc lui Charles Baudelaire.