NORA IUGA
Rimbaud - un apelativ amoros?
|
E |
ste oribila egolatria asta care se acutizeaza cu vârsta, facându-ne incapabili sa mai vedem frumusetea altora. Autoadularea mea a ajuns pâna acolo încât îmi acopera cu umbra ei monstruoasa c 353d35d hiar si adoratia cea mai pura pe care am avut-o pentru cineva, pura si frenetica mea iubire pentru Rimbaud. Parca-l aud pe Dan Laurentiu recitând: "O, saison, o, châteaux, quelle âme est sans Rimbaud". si iata ce voiam sa spun, ca primul lucru care îmi vine în minte acum, când mi se cere sa vorbesc despre Rimbaud, este elogiul adus mie în prefata volumului meu de debut de catre Miron Radu Paraschivescu, alaturându-ma celui mai teribil copil din poezia lumii: "Sper sa nu gresesc când recunosc în versurile Norei Iuga o rezonanta din Rimbaud despre care se vorbeste mult si de mult în lumea noastra literara, dar e interesant de observat ca, în afara de câteva momente exceptionale în poezia unui Virgil Teodorescu sau Gellu Naum, nu am întâlnit în tara noastra urmele vreunei corespondente rimbaldiene; ma refer mai ales la o înrudire cu spiritul acestui înaintas al poeziei moderne decât cu tehnica lui poetica". Asadar nu Rimbaud în sine, ci Rimbaud în raport cu mine. Poate ca oamenii, în general, si cu precadere poetii, înteleg mai greu lucrurile în absolutul lor obiectiv, pâna nu si-l acordeaza la fiinta lor devoratoare, ajustându-l dupa masura subiectivismului lor. De ce m-o fi comparat MRP cu Rimbaud? Dintr-un fel de iubire, fara îndoiala, pentru ca poezia naste întotdeauna un fel de iubire. De ce am afirmat si eu, la rândul meu, în prefata la antologia lui Aurelian Titu Dumitrescu ca simt în poezia lui un ecou rimbaldian? Tot dintr-un fel de iubire. si iata cum Rimbaud devine un fel de apelativ amoros, cum îi spui fiintei iubite, "Steluta mea", "Inimioara mea", "Puiculita mea". Numele poetilor sunt puse adesea în ecuatii dintr-astea mai mult sau mai putin izbutite. Mircea Ivanescu într-o cronica m-a alaturat Sylviei Plath, altii au alaturat-o pe Angela Marinescu Sylviei Plath; pe noi doua nu ne-a pus nimeni niciodata alaturi. Elle coule, elle coule la maladie d'amour - lantul slabiciunilor. Am iubit mai presus de orice poetii tineri, poetii care traiesc frenetic, poetii-flacara, poetii-chibrituri, poate de aceea gasesc si azi prin sertare cutii pline de chibrituri arse pe care le pastrez cu sfintenie. Rimbaud e . ce e Rimbaud? E o respiratie. E un ritm. E un puls. E însasi combustia inegalabila, ireversibila a tineretii. Poate si Radiguet, poate Modigliani, poate Gérard Philippe, poate Mozart . poate Daniel Turcea, dar el, când a intrat în Epifanie nu mai avea simturi, nu mai avea nervi - se afla deja în marile spatii ale heliului. Viata e Rimbaud, viata la limita, risc si autodistrugere, înger exterminator e Rimbaud, un kamikadze perpetuu care-si asuma libertatea propriei explozii. Nimic nu mi-am dorit mai mult decât sa ramân vesnic tânara în poezie . dar diavolul n-a vrut sa semneze pactul cu mine. Ma uit în jur - viitura dupa viitura, ape noi clocotind, hohotind, torente de poezie tânara, frenetica. Înca un Rimbaud, si înca si înca. Dar se umplu paginile si n-am spus nimic despre poezia lui Rimbaud. Cum sa vorbesti cu creierul despre soarele vorace care pârjoleste desertul, despre meteoritul Tungus, despre Tsunami care muta axul pamântului?! Despre Rimbaud nu se poate vorbi decât cu tacerea asurzitoare.
|
