MASTER: ,,Limba, cultura si civilizatie romana in context european"
NOTE FILOLOGICE LA TEXTUL "ENGLEZESTE FARA PROFESOR" , DE EUGEN IONESCU
EUGEN IONESCU - scriitor francez de notorietate internationala, creator al unei opere sub multiple ipostaze: teatru, poezie, proza, eseuri, memorialistica. S-a nascut la 525d33f 13 noiembrie 1909, la Slatina. Isi petrece anii primei perioade de scolarizare in Franta, mama sa fiind de origine franceza - Therese. Bacalaureatul si-l ia la Craiova, in 1928, caci in 1925 revine in tara. Studiaza la Universitatea din Bucuresti si-si da examenele cu Charles Drouhet (limba si literatura franceza) si cu Mihail Dragomirescu (limba si literatura romana), iar in 1932 obtine licenta in filologie moderna. Pleaca iarasi din Romania in 1938, cu o bursa pentru un doctorat in literatura franceza.
Debuteaza la 18 ani in ,,Revista literara" a Liceului "Sf. Sava" cu poezia "Copilul si clopotele". Eugen Ionescu avea o dubla vocatie: una de poet si alta de eseist, critic si publicist. In 1931 isi tipareste placheta de versuri Elegii pentru fiinte mici, iar in 1934 volumul de critica NU, care starneste un viu scandal in lumea literara - volumul fusese premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu cu unul din premiile pentru "scriitori tineri needitati". Acest volum devine una din cartile cele mai discutate ale anilor 1934-1935 si va incheia cele doua decenii in care Eugen Ionescu a trait efectiv in peisajul nostru literar modern. Insusirile care au atras atentia contemporanilor au fost fronda permanenta si nihilismul tanarului Eugen Ionescu. In 1941 se stabileste in Franta, isi cauta o noua identitate, iar contactul nemijlocit cu valorile si cultura franceza ii deschide o noua zona de observatie. Schimbarea este vizibila, caci in 1950 are loc premiera primei piese "La Cantatrice chauve" (Cantareata cheala), pe scena de la Teatrul Noctambules din Paris in regia lui Nicolas Bataille. In anul 1965 au loc trei premiere la Bucuresti: Cantareata cheala (La Cantatrice chauve), Scaunele (Les Chaises) si Regele moare (Le Roi se meurt). In 1966, la Comedia franceza apare pentru prima oara o piesa de Eugen Ionescu: "Setea si Foamea"(La Soif et la Faim). La 21 ianuarie 1970, Eugen Ionescu este ales membru al Academiei franceze. Moare in 1994.
,,Cand in ultimii ani ai deceniului VII au aparut volumele ,,faramelor" de jurnal, Eugen Ionescu era un scriitor celebru; cele 30 de piese jucate pe toate scenele mari ale lumii, polemicile, declaratiile si argumentele sale ( adunate fie in volumul Notes et contre - notes, fie consemnate in elocventele dialoguri cu Claude Bonnefoy) impusesera publicului si criticii un personaj, o notorietate, un fel ,,ionescian'' de a vedea lumea si problemele ei"(GELU IONESCU):
,,Le monde m′ etant incomprehensible,
j′ attends que l′ on m′ explique.
(Eugen Ionescu, Notes et contre - notes)
Neavand modele directe, Eugen Ionescu absoarbe experienta teatrului universal si isi elaboreaza opera printr-un joc specific de distantare si de apropiere. Cu radacini adanci in spatiul cultural romanesc si izvodita in limba de cultura a Occidentului modern, ea este creatoarea unui model: teatrul absurdului. Fiecare dintre cele peste 30 de piese ale lui Ionescu nu este deci decat o simpla INTREBARE in aceasta continua goana a autorului dupa explicatia / interpretarea altuia (cititor sau spectator). In numele eternei reinnoiri, pe care el o numeste avangarda, Ionescu ataca locurile comune ale reflectiei si ale teatralitatii, in cautarea "evidentelor ascunse". Aceste ,,evidente" duc catre esenta unica a teatrului ionescian: tragicul conditiei umane intr-o lume pe veci contemporana. Aceasta contemporaneitate deplaseaza accentul tragicului de la nivelul manifestarilor sale concrete si imediate la cel al consecintelor abstracte cu un deznodamant imprevizibil. Eroul nu mai este omul - ca fiinta superioara, cu o pozitie privilegiata - surprins intr-o situatie fara iesire, victima a propriului destin si supus al zeilor / unei vointe exterioare puternice, ci omenescul confruntat cu existenta intr-o lume inumana, denaturata, artificiala. Protagonistul dramelor este abordat din punctul de vedere propriu celei de a doua jumatati a secolului al XX-lea, care a depasit experienta istoriei ,,vii" - in mers spre viitor ca progres - si care a trait deci esecul convertirii sperantelor, idealurilor, valorilor in simple conventii.
Teatrul lui Ionescu ne propune, in ansamblul sau, imaginea omului ca fiinta supusa durerii. Raul existentei sale si premisele ratacirii sunt reflexul fatumului propriei conditii: de fiinta muritoare, opresiva, si, in acelasi timp, scrutatoare, orgolioasa si supusa, menita nefericirii.
Suspendat intre nefericirea ratacirii ca ,,fiinta ganditoare" si indiferenta rutinata a mecanismului, omul nu este niciodata total infrant, nici invingator absolut. Atata timp cat un Jean sau un Beranger isi mai poate pune intrebari asupra propriei conditii si asupra limitelor, orice speranta de zbor spre orice forma de copilarie este posibila pentru o umanitate matura. Regasind deci contururile profunde ale suferintei din tragicul clasic, Ionescu le completeaza si se detaseaza de ele prin evocarea dramatica a modului modern de a si le asuma.
Eugen Ionescu ia distanta de colegii sai de generatie. Se poate descoperi in comentariile lui Eugen Ionescu un tanar intelectual care relativizeaza totul si care are un sentiment puternic de vulnerabilitate si panica. ,,La Eugen Ionescu, starea de spirit avangardista se manifesta in primul rand in anti-conventionalismul radical , conducand spre relativizarea extrema a tuturor valorilor, pe fundalul unei grave crize metafizice; sentiment al inautenticitatii eului, devalorizare a jocului lumii si a jocului in lume, in perspectiva ultima, a mortii."(ION POP)
Jurnalele si articolele sale cu o nota autobiografica aproape permanenta ne dau vesti despre ,,baiatul framantat" care, decis, in fine, sa ramana in Franta si sa scrie numai in limba mamei, incepe, la 40 de ani, o alta aventura. Pana in 1950 viata lui Eugen Ionescu este aceea a unui necunoscut, impartita intre doua vocatii si doua culturi. I se reprezinta in 1950 Cantareata cheala. Avea doar 41 de ani si era cel mai tanar autor de pe afisul Teatrului Noctambules, alaturi de B. Brecht si Fr. Kafka. In anul urmator publica Lectia (La lecon), neincetand de atunci sa scrie cu un succes neintrerupt, evoluand de la absurd catre o forma de teatru apropiata de tragedia politica, devenind unul dintre cei mai mari autori dramatici ai acestui secol.
Prin situatii si tipuri, prin replici si prin numarul de teme obsesive ( incomunicabilitatea fiintelor, batranetea si esecul, prezenta mortii), Eugen Ionescu e legat de o traditie literara romaneasca ce se distinge indeosebi in opera lui I. L. Caragiale. Tendinta expresiei literare si a limbajului de a se degrada in clisee si de a-si pierde astfel valoarea comunicativa adecvata confirma aceasta filiatie caragialiana a lui Eugen Ionescu. Luciditatea cu care Caragiale a sesizat cum limbajul serveste la tot in afara de a comunica ( franturi de conversatii, repetitii, anacronisme, delir verbal necontrolat ) se regaseste in modalitatea prin care Eugen Ionescu denunta automatismul limbajului curent si vidul verbal ca simptom al dezumanizarii si al alienarii.
Daca pentru supravietuitorii generatiei interbelice, Eugen Ionescu a ramas insurgentul autor al lui NU , ,,copilul teribil" al unei epoci de totala libertate artistica ; daca pentru cei formati in anii P. C. R. - ului numele sau este, in parte, sinonim cu dezghetul scenic si cu cea dintai ,,mare intoarcere" a Exilului, in schimb Eugen Ionescu este pentru noile generatii, practic, un necunoscut: ,,E de mirare ca acest tanar a disparut din publicistica. Eugen Ionescu, poet si critic, a opus celei mai bune literaturi actuale, intr-o carte strengareasca, un formidabil NU. Fapta a scandalizat. In realitate autorul nu se dovedea chiar asa de negativ si-si permitea doar cateva obiectii ce prevesteau un talent de polemist cu fraza alerta, frantuzeasca."
Eugen Ionescu judeca cu multe convingeri negative si cu o stare de spirit, deloc sarbatoreasca acele carti pe care le citeste si acele fenomene literare pe care le observa. ,,Nu-i o ordine in judecatile de valoare, cum nu-i o ordine nici in ideile sale estetice. Citind o carte a lui C. Noica ( Mathesis sau bucuriile simple), criticul nu scapa ocazia sa spuna ce crede despre generatia tanara din care, in fapt, face parte si el, biologic vorbind. Numai ca el are alta formatie intelectuala si, politiceste( cat se manifesta) si estetic, sta pe alta pozitie. [ .] La inceput, cum se vede din articole, mai toti ( Cioran, Eliade, Mircea Vulcanescu) considera ca singura posibilitate a oamenilor tineri este sa se realizeze in spirit."
Eugen Ionescu spunea ca in literatura si in critica subiectivitatea primeaza si ca nu-i frumos ce se spune ca este frumos, este frumos ce-mi place mie. El a provocat critica romaneasca sa-si apere conceptele, sa inteleaga ca, in literatura, o negatie inteligenta poate fi mai utila decat o lauda care nu schimba nimic.
Eugen Ionescu a reusit sa impuna un stil in critica romaneasca: o scriitura simpla, directa, plina de oralitati si jocuri de cuvinte; un limbaj fara metafore. El nu urmeaza nicio regula, este intotdeauna imprevizibil, trece usor de la o nota lucida la una grava. Insusirea caracteristica a acestei scriituri este flexibilitatea.
A venit vremea ca lumea regizorala sa se gandeasca serios la o radicala redimensionare a teatrului ionescian in ochii publicului romanesc, caci modelul lui Eugen Ionescu este I. L. Caragiale. In destinul acestuia dramaturgul francez citeste propriul destin. Nota de absurd fantastic exista si in lumea pe care o infatiseaza autorul Cantaretii cheala . Cuplul celor doi batrani din Lectia este asemanator prin atitudine cu Conu Leonida si Coana Eftimita, iar discursul lui Mere Pipe din Ucigas fara simbrie , cu cel al lui Farfuridi si Catavencu. Eugen Ionescu este primul care a creat o anti - piesa, care a provocat o stare de nedumerire prin formula dramatica iesita din comun.
,, Garantia originalitatii noastre fundamentale" - conchide George Calinescu - sta in relevarea factorului etnic , avand ca referent universalul. Au fost marcate valorile culturale ale Europei, pe care romanii n-au incetat sa le caute cu febrilitate. Din cuprinsul spiritualitatii romanesti s-au desprins valori remarcabile, care au fost absorbite de alte literaturi. Este cazul atator scriitori si oameni de cultura de origine romana: Eugen Ionescu, Emil Cioran. Chiar daca operele lor nu poarta sigiliul intim al limbii romane, prin idei ele apartin fondului gandirii romanesti.
BIBLIOGRAFIE
1. Calinescu, George; Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent , Editura Semne, Bucuresti, 2003
2. Constantinescu, Mariela ( coordonator); La litterature francaise du XX - eme siecle par ses textes , Editura Fundatiei Romania de Maine , Bucuresti, 2003
3. Ionesco, Eugene; Teatru ( Calatorie in lumea mortilor), volumul V, Editura Univers, Bucuresti, 1998
4. Ionescu, Eugen; Teatru ( Cantareata cheala), volumul I, Editura Minerva, Bucuresti, 1970
5. Simion, Eugen; Tanarul Eugen Ionescu , Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Bucuresti, 2006
6. Vladescu, Andreea; Spirit european in configurari dramaturgice autohtone ,
Editura Fundatiei Romania de Maine , Bucuresti, 2004
|
