Nuvela este specia epica de întindere medie, mai mare decât povestirea si mai mica decât romanul. Nuvela are un singur fir narativ, urmarind un conflict unic, concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, în functie de contributia lor la desfasurarea actiunii. Intriga este riguros construita, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decât pe actiune.
Fantasticul este o categorie estetica prin care se defineste un produs al fanteziei si consta în invadarea realului de catre supranatural, în subminarea ordinii firesti, printr-o ruptura de nivel.
Trasaturi ale nuvelei fantastice în general, dar si ale nuvelei La hanul lui Mânjoala: existenta celor doua planuri, real-ireal (în planul lumii familiare patrunde un eveniment misterios, inexplicabil prin legile naturale), ezitarea eroului de a opta pentru o explicatie a evenimentului, faptele stranii, disparitia limitelor de timp si de spatiu la aparitia elementului misterios / ireal, compozitia 212d33c gradata a naratiunii întretine tensiunea epica, destramarea coerentei universului concret, care uneori este verosimil, dar neconcordant, adica enigmele nu se lamuresc, ci se creeaza o profunda ambiguitate, personajul traieste rational in doua planuri diferite, prezenta elementelor supranaturale, trecerea imperceptibila de la real la fantastic, finalul ambiguu.
În opera lui I.L. Caragiale se disting trei universuri diferite: comic, tragic si fantastic. Tragismul si fantasticul îsi pun pecetea asupra creatiei sale nuvelistice: O faclie de Paste, La hanul lui Mânjoala, Calul dracului, În vreme de razboi etc.
Nuvela La hanul lui Mânjoala este o proza fantastica, a carei actiune se desfasoara pe doua planuri temporale si spatiale, unul obiectiv, care înscrie evenimentele narate în prezentul realitatii, si celalalt plan, subiectiv, al fabulosului mitic, de orifine folclorica. Textul este unul de granisa între nuvela si povestire, îmbinând trasaturi ale ambelor specii.
Tema nuvelei ilustreaza mitul folcloric al vrajitoarei, care-i întoarce din cale, tulburându-le mintile tinerilor flacai, scotând la suprafata dorinte ascunse; odata iesiti din cercul magiei diavolesti, tinerii îsi reiau fagasul normal al vietii.
Incipitul, sub forma monologului interior, contine informatia exacta referitoare la timpul si spatiul real, si anume ca mai este "un sfert de ceas pâna la hanul lui Mânjoala..". Încercarea de a masura timpul se dovedeste inutila dup ce eroul intra în sfera de influenta a coanei Marghioala.
Nuvela debuteaza cu planul real, prin monologul naratorului care este si personaj în ipostaza calatorului, aceasta opera fiind printre putinele opere ale lui Caragiale în care naratiunea este la persoana I. Focalizarea este interna, perspectiva narativa - actoriala. Personajul-narator, în ipostaza calatorului, se îndreapta catre Popestii-de-Sus, la pocovnicul Iordache, sa se logodeasca cu fiica cea mare a acestuia. Personajul socoteste ca va ajunge la destinatie în jurul orei zece. Personajul-narator este subiectiv, deoarece relateaza propriile reflectii privind calatoria prin intermediul monologului interior si a stilului indirect liber. Punctele de suspensie folosite în calcularea orelor necesare pâna la destinatie, în formularea concluziei "Am cam întârziat...trebuia sa plec mai devreme.." si a sperantei ca pocovnicul îl va astepta totusi, dau monologului o discontinuitate a gândurilor si împreuna cu expresiile din limba vorbita, confera stilului o oralitate sugestiva.
Calatorul zareste "ca la o bataie de pusca" luminile hanului lui Mânjoala si, prin tehnica retrospectiei, îsi aminteste ca omul murise de vreo cinci ani lasând afacerile nevestei sale, Mânjoloaia, o "femeie zdravana", pe care lumea o banuia de farmece. Se manifesta aici ipostaza naratorului-mesager sau colportor, deoarece transmite cititorului fictiv informatii aflate de el de la altii.
Personajul-narator devine actor al actiunii, descriind cu detalii aglomeratia de la han, în curtea caruia poposeau sa se odihneasca chirigiii, având carutele încarcate cu cherestea ori cu porumb.
Subiectul nuvelei. Dând calul unui argat, calatorul este întâmpinat cu bucurie de cucoana Marghioala: "-Bine-ati venit, coane Fanica", fiind si singura data când se specifica numele personajului. Apoi ea da porunca sa-i aseze masa în odaie si calatorului i se pare mai frumoasa ca niciodata.O stia de când era copil, dar între timp crescuse, se facuse un "tânar curatel si obraznic, mai mult obraznic decât curatel" si îndrazneste sa o ciupeasca si sa-i spuna ce ochi frumosi are. Este si prima sugerare a tentatiei la care este supus omul de catre fortele malefice. Spre surprinderea acestuia, cocoana Marghioala stia ca el trebuia sa se logodeasca si-l mustra pentru obraznicie. Odaia în care îl duce hangita este curata si cocheta, totul este "alb ca laptele", miroase a mere si a gutui. Asezându-se la masa tânarul vrea sa se închine, dar observa ca nu exista nici o icoana în încapere, despre care hangita îi spune ca nu ar folosi la nimic, dimpotriva, ar tine carii si paduchi de lemn. Când acesta îsi face cruce izbucneste un racnet de sub masa si el crede ca a calcat pe un cotoi batrân care se afla sub masa, iar cocoana se repede si deschide usa ca sa iasa afara "cotoiul suparat", dar aerul rece stinge lampa. Credintele populare spun ca pisica neagra este una din înfatisarile pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia îi deschide usa insinueaza un prim element al vrajitoriei. În intuneric, tânarul începe s-o mângâie si sa o sarute pe hangita, dar îi întrerupe jupâneasa (denumita "cotoroanta"), care aduce tava cu mâncare si o lumânare. Mâncarea gustoasa si vinul îi dau barbatului "un fel de amorteala pe la încheieturi", însa când afla ca afara a început viscolul el se dezmeticeste brusc si îsi aminteste de îndatoriri. Argatii se culcasera si iesind pe prispa hanului, vede cu îngrijorarea ca este "o vreme vajnica", iar în vazduh "urla vântul nebun". Desi cocoana Marghioala încearca sa-l convinga sa nu plece, acesta îsi ia ramas-bun, o intreaba pe hangita cât are sa-i achite, iar aceasta îi zice ca va achita când se va intoarce, sugerând noi elemente ale colaborarii femeii cu fortele malefice.
Tânarul încaleca si pleaca de la han, iar afara viscolul izbucnise cu putere, "nori dupa nori zburau opaciti ca de spaima unei pedepse de mai sus, unii la vale pe dedesubt, altii pe deasupra la deal", iar frigul îl patrundea nemilos, înghetându-i mâinile si picioarele.
Întâmplarile care urmeaza intra într-un cadru fabulos, tânarul începe sa simta "durere la cerbice, la frunte si la tâmple fierbinteala si bubuituri în urechi", gandindu-se ca bause prea mult si regretând ca parasise hanul în aceea seara ("Am îndemnat calul care se-mpletecea parca bause si el"). Vremea se mai domoleste, dar tot mergând el îsi da seama ca în loc sa mearga la deal o luase la vale si se ratacise. Calul o ia la goana singur dintr-o pe câmp; apare înca un element al arsenalului vrajitoresc: o misterioasa caprita neagra, care sperie calul. Fanica afla de la Gheorghe Natrut, paznic la coceni, ca de fapt era tot la Haculesti, foarte aproape de hanul Mânjoalei, ca mersese în cerc. Se întoarce la han.
Dupa un timp de la aceasta întâmplare, când statea la taifas cu socrul sau, afla ca hanul lui Mânjoala "arsese pâna în pamânt", îngropând "pe biata cocoana Marghioala, acu hârbuita, subt un morman urias de jaratic". Bucuros ca " a bagat-o în sfârsit la jaratic pe matracuca", Iordache îl pune pe ginere-sau sa-i povesteasca "pentru a nu stiu câtea oara" întâmplarea ciudata prin care trecuse la hanul lui Mânjoala.
Elemente fantastice. În nuvela apar, desi inserate cu subtilitate, numeroase elemente fantastice: istoria suspecta a hanului si a stapânei acestuia ("Unii o banuiesc ca o fî gasit vreo comoara... altii, ca umbla cu farmece"), animalele considerate în credintele populare malefice: cotoiul (care nu miauna normal, ci "da un racnet"), caprita neagra, alungata cu formula: "Ptiu! Uciga-te toaca, duce-te-ai pe pustii!", fascinatia exercitata de coana Marghioala, mai ales prin privire ("Strasnici ochi ai, cocoana Marghioalo!"), sugerarea unui pact faustic ("Cocoana Marghioala era frumoasa, voinica si ochioasa, stiam. Niciodata însa de când o cunosteam - s-o cunosteam de mult; trecusem pe la hanul lui Mânjoala de atâtea ori, înca de copil, pe când traia raposatul taica-meu, ca pe acolo n-era drumul la târg - niciodata nu mi se paruse mai placuta..."), absenta icoanelor de pe pereti ("M-am uitat cu bagare de seama de jur împrejur pe toti peretii - nici o icoana"), efectul aproape halucinant al bauturii si strarile de confuzie ale eroului, sugestia existentei unor vraji ("Femeia, dusa pe gânduri, sedea pe pat cu caciula mea în mânâ, o tot învârtea s-o rasucea", "Îmi pun iar caciula... Deodata sângele începe iar sa-mi arza peretii capului. Calul a obosit de tot; gâfâie de-necul vântului"), arderea hanului, un fel de purificare a locului prin incinerare (poate o aluzie la arderea pe rug a vrajitoarelor): "Arsese pâna în pamânt hanul lui Mânjoala îngropând pe biata cocoana Marghioala, acu hârbuita, subt un morman urias de jaratic".
Arta narativa. Perspectiva narativa se caracterizeaza prin naratiune la persoana I, naratorul cunoaste tot atât cât si personajul, relatând în timp subiectiv întâmplarile petrecute cândva, într-un timp obiectiv. Planul real foloseste motivul calatoriei ca mijloc al cunoasterii miturilor si credintelor stravechi, ca tarîm fascinant al fabulosului.
Ca în orice nuvela fantastica, se manifesta arta echivocului, a ambiguitatii, realizata prin îmbinarea realului cu fantasticul.
Arta narativa ilustreaza un singur fir fabulativ, urmarind un conflict concentrat. Timpul verbal predominant în naratiune este perfectul compus, îmbinat cu prezentul si imperfectul.
Personajele. Cele doua personje, naratorul si coana Marghioala sunt caracterizate succint, prin câteva detalii semnificative.Tânarul se autocaracterizeaza ca fiind "curatel si obraznic, mai mult obraznic decât curatel", este curtenitor si îndraznet cu femeile frumoase. Cocoana Marghioala are niste ochi strasnici, este caracterizata prin epitete: "frumoasa,voinica si ochioasa", trasaturile fiind tentante pentru barbatii dornici de aventuri amoroase, pe care sa poata sa-i vrajeasca si sa-i scoata din minti.
Tânarul Fanica este întruchiparea omului comun. Este naiv, credul, de altfel, se poate considera ca evenimentele prin care trece sunt un fel de initiere pentru tânarul imprudent. Ignora semnele fantasticului sau încearca sa le dea o explicatie verosimila ("Icoanele... Unde le tii? Zice: - Da-le focului de icoane! d-abia prasesc cari si paduchi de lemn... Femeie curata!.."). Prin autocaracterizare, se prezinta ca un "tânar curatel si obraznic, mai mult obraznic decât curatel". Îi place confortul: "Multe odai curate si odihnite am vazut în viata mea, dar ca odaia aceea... Ce pat! ce perdelute! ce pereti! ce tavan! toate albe ca laptele. si abajurul si toate cele - lucrate cu iglita în fel-de-fel de fete... si cald ca sub o aripa de closca... si un miros de mere si de gutui." Îi pac bucatele gustoase: "Buna mâncare! pâine calda, rata fripta pe varza, cârnati de purcel prajiti, si niste vin! si cafea turceasca! si râs si vorba". Îi plac femeile frumoase: "Cocoana Marghioala era frumoasa, voinica si ochioasa. Niciodata însa de când o cunosteam - s-o cunosteam de mult; trecusem pe la hanul lui Mânjoala de atâtea ori, înca de copil, pe când traia raposatul taica-meu, ca pe acolo n-era drumul la târg - niciodata nu mi se paruse mai placuta...". Nu ezita se se bucure de statutul de burlac, pe care-l maid etine pentru scurt timp: "caut eu încolo, cauta cocoana-ncoace - ne-am întâlnit piept în piept pe-ntunerec... Eu, obraznic, o iau bine-n brate si-ncep s-o pup". Nu este totusi un epicureu . Înclinatia spre placerile vietii este numai o latura a personalitatii lui. Este un om cu frica lui Dumnezeu, care îsi poarta credinta cu simplitate: "Dupa obiceiul apucat din copilarie, m-am întors sa vaz încotro e rasaritul sa ma-nchin. M-am uitat cu bagare de seama de jur împrejur pe toti peretii - nicio icoana." Desi a uitat pentru o vreme de simtul datoriei si al onoarei, nu s-a dezis total de acesta. Îsi aminteste ca trebuie sa ajunga la pocovnicul Iordache si, în ciuda vremii porneste spre acesta.
|
