ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
OCTAVIAN SOVIANY
Lectia de sinceritate
|
L |
la 15 ani, dupa ce trecusem prin infernurile bacoviene si citisem ca autorul Plumbului transpune în cheia urâtului român 15215t1923p esc algoritmii orgolioaselor spleenuri baudelairiene.
Am facut rost de o editie (incompleta) din Florile raului în traducerea lui Al. Philippide si asa a început convietuirea mea cu Baudelaire.
A fost o convietuire nespus de lunga si nespus de fertila, pe parcursul careia am învatat sa privesc spre mine însumi fara ipocrizie: textele baudelairiene sunt un cumplit exercitiu de sinceritate, rostit cu dictia impecabila a maestrilor de odinioara, dar si cu teribila tensiune spre autenticitate a modernilor.
De la Baudelaire, am învatat, de asemenea, ca adeseori trebuie sa-l implori pe Dumnezeu ca sa-ti poti privi trupul si sufletul fara scârba. Iar lectia scârbei de sine - ca si lectia disperarii, de altfel - e constructiva în cel mai înalt grad, deoarece - anihilându-l pe cel mai odios dintre monstrii nostri interiori (ma refer, desigur, la vanitate) - ne reda noua însine, conducându-ne spre sinele nostru profund si smulgându-ne din volbura de miraje a Mayei.
Peste ani, când am încercat sa-mi scriu (în Textele de la Monte Negro) propriul traseu labirintic, m-am descoperit în ipostaza baudelairiana a regelui dintr-o tara ploioasa, prin care - în loc de sânge - circula apa verde a Lethei.
si m-am înversunat împotriva acestui cavaler al plictisului, silindu-ma sa fiu totodata cutit si rana, palma si obraz, roata si corp tintuit pe scândura esafodului.
M-am folosit de arma ridicolului si mi-am luat în derâdere neputintele, pentru a ma elibera de sinele meu aparent, pentru a-mi smulge toate mastile, sacrificând uneori si bucati de obraz, în spiritul lectiei baudelairiene din Heautotimouromenos.
si mi-am numit pe rând toti demonii interiori, într-o tentativa de exorcizare la care n-as fi putut sa acced daca n-as fi citit niciodata Florile raului
Nevoindu-ma spre acea dictie impecabila cu care se rosteste textul baudelairian si care e semnul demnitatii noastre pâna si în infern.
Caci - si am învatat asta tot de la Baudelaire - infernul condamna, te condamna, fara drept de apel, la o demnitate superlativa.
De asta este Baudelaire tatal nostru, al tuturor.
|
