Omul de geniu - Scrisoarea I

Omul de geniu

Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structura romantica. El abordeaza in cadrul mai larg la relatia omului de geniu cu timpul si societatea omeneasca , tema nasterii, evolutiei si a unei previzibile stingeri a sistemului cosmic.

Autorul aduce in continuare in prim plan "batranul dascal", face 18318g617s portretul savantului simbolizand superioritatea omului de geniu, intreaga imagine fiind contstruita pe antiteze intre oamenii mediocrii preocupati de banalitati si batranul dascal , intre conditia precara a acestuia si preocuparile lui.
Romantismul are ca tema istoria, vazuta in perspectiva larga, de la geneza cosmica pana la istoria diferitelor popoare. Dand frau liber fanteziei creatoare, autorul isi imagineaza in tabloul al III-lea o cosmogonie. Prin intermediul savantului pe care "il poarta gandul indarat cu mii de veacuri", autorul vede haosul primordial , cand "nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns", cand "in sine impacata stapanea eterna pace", gandurile fiind generate de intrebari filozofice: "Fu prapastie?Genune?Fu noian intins de apa?/ N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa".
Preluand ideea genezei Universului prin miscarea atomilor in vid, Eminescu isi imagineaza crearea lumii prin miscarea unui punct central. Este vazuta omenirea fiind definita prin metafore sugestive pentru efemeritatea ei in univers, din care strabate cu subtilitate o ironie amara tipic eminesciana privind superficialitatea lumii si anticipand satira din tabloul al IV-lea :"noi copii ai lumii mici","musuroaie de furnici","microscoapice popoare","musti de-o zi".Cugetatorul isi imagineaza stingerea Universului, sub forma unei morti termice, dupa care totul revine la "eterna pace".
Ironia romantica dobandeste, adesea, accente satirice, dovada ca tabloul al IV-lea se constituie intr-o satira virulenta la adresa superficialitatii societatii contemporane, prilej pentru care Eminescu isi exprima dispretul fata de neputinta acesteia de a avea idealuri, de a se ridica deasupra intereselor meschine, marunte, nesemnificative.Din perspectiva cosmica, privind spre planeta Pamant se releva un spectacol grandios si tragic. Sub lumina "fecioara" a lunii, scanteiaza pustiuri si codri, mari nesfarsite si tarmuri inflorite, cetati si case, unde "alte frunti pline de ganduri" mediteaza, ca si poetul, la soarta omului pe Pamant si in Univers:

"Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara
Si cati codri ascund in umbra stralucire de izvoara
Peste cate mii de valuri stralucirea ta strabate
Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate .
Imaginea se restrange treptat pana se ajunge la categoria omului surprins in diferite ipostaze care are menirea de a introduce motivul identitatii oamenilor in fata mortii. Luna ii vede deopotriva pe rege si pe sarac, atat de diferiti in destinul lor social, dar nivelati in absolut "de geniul mortii "; pe cei slabi si pe puternici; pe geniali si neghiobi, pe parazitul elegant, dar si pe inteleptul solitar care "cauta in lume si in vreme de adevar " sau pe negutatorul " care-mparte lumea de pe scandura tarabii".
Printre ei, marginalizat de societate, in antiteza cu individualitatile anterioare, sub o infatisare modesta, rataceste "geniul", in ipostaza "batranului dascal". Portretul lui este alcatuit pe motivul aparentelor inselatoare: in haina lui roasa in coate, tremurand de frig, intr-un vechi halat, cu gatul in guler si cu bumbacul in urechi, uscativ, "garbovit si de nimic" el dezleaga prin magia numerelor "noapte-adanc-a vesniciei ", universul fara margini fiind "in degetul lui mic ":
"Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,
Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate
Si de frig, la piept si-ncheie tremurand halatul vechi,
Isi infundagatu-n guler si bumbacul in urechi,
Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,
Universul fara margini e in degetul lui mic,
Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se inchega
Noaptea-adanca-a vesniciei el in siruri o dezleaga; "
Pentru a demonstra aceasta uriasa forta de gandire, Eminescu proiecteaza o superba imagine poetica a cosmosului, a nasterii si stingerii universale, care devine apoi pretext al unei satire sarcastice impotriva societatii mediocre,capabila sa sesizeze, sa promoveze si sa sustina valoarea adevarata.
Haosul    este sugerat prin imperecherea fantastica a absentelor realizate stilistic prin alaturarea antitetica a materiei verbale: fiinta- nefiinta, nu se ascundea nimica - tot era ascuns; patruns - nepatruns ; lume priceputa- minte s-o priceapa. Interogatia retorica"Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?" sugereazalipsa de miscare, starea anterioara creatiei:
"La-nceput pe cand fiinta nu era, nici nefiinta

Pe cand totul era lipsa de viatza si vointa ."
Haosul, in viziunea lui Eminescu, este indefinit, invizibil("Caci era un intuneric ca o mare far-o raza"), lipsit "de viata si vointa", fara constiinta de sine ("n-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa"), dominat de nemiscare absoluta: "si in sine impacata stapanea eterna pace".
Geneza este tulburatoare prin capacitatea de constructie mito-poetica a lui Eminescu. Pacea eterna a creatorului este tulburata de miscarea initialaa unui punct creator, care face din haos "muma", iara el devine Tatal. Prin forta lui demiurgica, negura eternal se desface in fasii, apar galaxiile ("colonii de lumi pierdute"), sistemele stelare, soarele, pamantul si luna:
"De-atunci negura eternal se desface in fasii
De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii".
In acest spectacol grandios, Eminescu introduce un mic pasaj antitetic, care anticipeaza sarcasmul satiric din partea urmatoare a poemului. Vazuta prin ocheanul intors al infinitului, lumea este alcatuita din "microscopice popoare" fixate pe o planeta cat firul de praf, iar oamenii vazuti foarte mici "musti de-o zi pe-o lume mica de se masoara cu cotul"-sunt exponenti ai vointei oarbe de a trai, ai mecanismelor egoiste si ai megalomaniei:
"Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pamantul nostru musuroaie de furnici".
Pentru a face inteligibil spectacolul cosmic al genezei, pentru a-l aduce la un nivel adecvat posibilitatilor umane de a percepe timpul si spatiul, Eminescu gaseste o comparatie extrem de plastica. Galaxiile in ratacirea lor ("roiuri luminoase izvorand
din infinit "), sunt ca firisoarele de praf plutind intr-o raza de lumina care patrunde intr-o camera obscura.
Stingerea universului , sfarsitul lumii, apocalipsa este un motiv mitic fundamental. El apare la Eminescu ca moarte termica a sistemului solar urmata de un colaps gravitational, de o prabusire a planetelor scapate din "franele lumii", pentru ca sa treaca treptat la dimensiuni inimaginabile, de disparitia stelelor, de intunecarea
orizonturilor cosmice, de oprirea timpului si de recaderea "in noaptea nefiintei" pentru a reincepe impacatain sine "eterna pace", haosul primordial:
"Soarele ce azi e mandru, el il vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi
Iar catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit.
Ca si frunzele de toamna, toate stelele-au pierit
Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie,
Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie
Si in noaptea nefiintei totul cade, totul cade totul tace,

Caci in sine impacatare incep eterna pace." .
Intregul tablou cosmogonic are o functie polemica. Prin el se creeaza scara valorica intre geniu si omul comun, exponent al mediocritatii nivelatoare, specifice societatilor umane egoiste.