Opera literara ca act de comunicare
Integrarea problematicii situatiei de comunicare si a functiilor limbajului în programele de limba româna are semnificatii didactice majore; ele depasesc cu mult valoarea unor teme de studiu, abordate punctual, în lectii autonome. Parametrii comunicarii ar trebui sa se constituie drept cadru al tuturor activitatilor de comunicare, fie ea orala sau scrisa. si asta, nu totdeauna explicit si în termeni specifici, ci prin întrebari simple, orientate înspre factorii care determina comunicarea si înspre modul de functionare a limbajului. În acest sens, întrebarile formulate de profesor în contextul analizei initiale a textului apar extrem de utile, iar reluarea si diversificarea lor poate duce, cu timpul, la întelegerea si integrarea aspectelor atât de diverse ale comunicarii: Cine comunica? Cui i se adreseaza? Ce comunica? Despre ce comu 222f52c nica? Cu ce scop? În prezenta cui? Unde? Când? Cum? Care sunt relatiile între cei care comunica si ceea ce este comunicat?
Emitatorul sau transmitatorul este cel care transmite un mesaj generat de un anumit impuls volitiv; în cazul literaturii se poate vorbi despre intentionalitate artistica. Geneza interioara o operei (studiul genetic) lamureste, prin cercetarea autobiografiilor, a crezurilor artistice, a artelor poetice, impulsul de natura afectiva care a generat opera (ex..Marturisirile lui L.Rebreanu reveleaza geneza romanului Padurea Spânzuratilor din tragedia fratelui sau, Emil ; Ion Creanga scrie sub impulsul dorului de Humulesti (Mircea Tomus, Postfata la Ion Creanga . Amintiri din copilarie, Ed.Minerva, 1978 ) si de copilarie etc.Teoria lui Jaap Lindtvelt face distinctie între instantele comunicarii literare de tip narativ, autorul concret (creatorul real al unei opere literare, o personalitate independenta de opera, cu o biografie proprie, traind într-o anumita epoca istorica), si autorul abstract (versiune a autorului concret, proiectata în opera, creator al lumii operei, care îsi reveleaza prezenta - mai mult sau mai putin discreta - în urma lecturii si exprima în mod indirect o anumita viziune asupra lumii, care se poate deduce din universul reprezentat). Distinctia dintre autorul concret si autorul abstract se poate evidentia la nivelul optiunilor filozofice, ideologice, politice exprimate în opera literara, optiuni care, nu o data, se dovedesc diferite;
Receptorul este destinatarul mesajului respectiv. Spre deosebire de comunicarea verbala orala care este directa, comunicarea literara este mediata de text . Jaap Lindtvelt distinge si la acest nivel cititorul concret de cititorul abstract. Cititorul concret este o persoana reala, cu o existenta independenta de cea a autorului, traind într-o anumita epoca istorica - aceeasi sau diferita de cea a autorului concret. Distanta temporala dintre cele doua instante poate genera dificultati în receptarea operei, date fiind modificarile lingvistice si de viziune care despart generatiile. Este unul dintre motivele pentru care ramân în umbra romane ca Istoria ieroglifica a lui D. Cantemir si chiar Ciocoii vechi si noi sau Ce naste din pisica soareci manânca de N. Filimon, pe care foarte putini elevi mai încearca sa le citeasca, mai ales în conditiile epocii informatizate pe care o parcurgem. Cititorul abstract este destinatarul pe care opera literara îl presupune, îl proiecteaza, îl contine implicit. El este imaginea cititorului ideal pe care îl reclama o opera literara, prezentat de Umberto Eco astfel: "Cititorul Model al unei povestiri nu este Cititorul empiric. Cititorul empiric suntem noi, acestia, eu, dumneavoastra, oricine altcineva, atunci când citim un text. Cititorul empiric poate citi în multe feluri si nu exista nici o lege care sa-i impuna cum anume sa citeasca, pentru ca adesea foloseste textul ca pe un ambalaj pentru propriile sale pasiuni, care pot veni din interiorul textului sau pe care textul i le poate stârni în mod întâmplator...Acest tip de cititor al unei carti îl numesc eu cititor model -un cititor-tip pe care textul nu numai ca îl prevedeca pe un colaborator, dar pe care si cauta sa-l creeze. Daca un text începe cu "A fost odata", el lanseaza un semnal ce imediat îsi selectioneaza propriu-i cititor model, care ar trebui sa fie un copil sau cineva dispus sa accepte o poveste ce trece dincolo de întelesul obisnuit" . (Opera aperta,1997). Umberto Eco poate fi considerat, în acest context, drept un cititor avizat, având o alta perspectiva asupra fenomenului literar, teoretizând din punctul de vedere al specialistului problema receptarii operei literare, ceea ce îl distinge de consumatorii de literatura obisnuiti..
Naratologia moderna vorbeste si despre o alta instanta narativa, naratarul, cititorul fictiv caruia i se adreseaza naratorul pe parcursul discursului sau narativ.
Mesajul este secventa de semnale (verbale si/sau non-verbale) pe care emitatorul o transmite catre receptor. Pentru a fi înteles, mesajul trebuie construit din unitati sau elemente cunoscute deopotriva de emitator si de receptor. Mesajul artistic presupune o pluralitate de semnificatii, data fiind complexitatea relatiilor dintre semnificant si semnificat în regimul artisticului. Arta, în special literatura, poseda o calitate unica, aceea a exprimarii unui mesaj cu larg unghi de "deschidere" pe planul semnificatiilor prin procedee formale organizate într-un sistem de relatii, într-o structura, care prin definitie este "închisa". "O opera de arta, chiar daca este produsa conform unei poetici explicite sau implicite a necesitatii, este în mod substantial deschisa unei serii virtual infinite de lecturi posibile, fiecare dintre ele facând opera sa retraiasca potrivit unei perspective, unui gust, unei executii personale" (Umberto Eco, Opera deschisa, Humanitas, 2000). Conceptul de "opera deschisa" devine astfel o provocare a competentelor lecturale ale oricarui individ, "presupunând o mai mare initiativa personala, o participare mai activa a cititorului la receptarea si la completarea mesajului". Relatia dintre deschidere si structura ( lingvistica, textuala, discursiva), ca vehicul al mesajului este mediata de matricea tematica. Înteleasa ca o " chintesenta a ideatiei " ( Analize de texte poetice, antologie coord. de Ion Coteanu, Ed. Academiei, 1986), matricea tematica reveleaza multitudinea semnificatiilor posibile ale unei creatii artistice în functie de modul de selectare a procedeelor stilistice. Considerat în orizontul didacticii generale si al predarii literaturii, conceptul de matrice tematica este deosebit de important, în sensul ca deschide o multitudine de posibilitati interpretative la nivel tropologic(al semnificatiilor filozofice) în cadrul unei creatii, la abordarea comparativa a unor opere în cadrul literaturii române (de ex. Morgenstimmung de T. Arghezi, Luceafarul lui Eminescu si Riga Crypto si lapona Enigel de Ion Barbu) si la raportarea unor opere ale literaturii române la opere din literatura universala. Se poate atinge astfel un obiectiv fundamental al didacticii moderne, respectiv deschiderea catre universal. De asemenea, se va putea explica mai usor relatia dintre "mesajul poetic si mijloacele de expresie", subiect inclus în cele propuse pentru tipul II la bacalaureat si care înca nu îsi gaseste o modalitate de rezolvare pertinenta.
Codul reprezinta ansamblul elementelor prin care se realizeaza comunicarea si care pot apartine unei limbi, gestici, pot fi o suita de semnale sonore sau vizuale de diverse feluri. În domeniul literaturii (artistice sau non-artistice), codul îl reprezinta limba în care se transcrie mesajul. Ideea de cod provine din modul în care cuvintele si unitatile lingvistice cristalizeaza în structuri bine-definite, cu particularitati vizând sfera literarului sau a stiintificului. Conditia fundamentala a actului de decodare o constituie cunoasterea limbii respective, pe de-o parte, si cunostintele de receptare a creatiei artistice, pe de alta parte.
Canalul reprezinta mediul de transmitere a mesajului (aerul pentru comunicarea orala, scrisoarea, biletul, telegrama, telefonul, faxul, posta electronica). În cazul literaturii vorbim despre doua tipuri de canale, în functie de apartenenta unei creatii la literatura populara (folclor) - prin viu grai, si prin intermediul cartii, al revistelor, în cazul operelor literaturii culte.
Contextul este ansamblul factorilor care, dincolo de sensurile determinate de structura lingvistica a enunturilor, afecteaza semnificatia acestora. Notiunea de context, prezenta în orice discutie privind procesul comunicarii, este si ea definita din diverse puncte de vedere. Din perspectiva strict lingvistica, prin context se întelege atât situatia de comunicare, cât si interlocutorul (ca statut si rol), cunostintele factuale, varianta stilistica. Contextul lingvistic implica mai multe tipuri: contextul verbal al unei expresii (altfel spus, contextul enuntului); contextul extra-verbal al expresiei verbale (ceea ce se mai numeste si contextul enuntarii) si contextul extralingvistic al limbii naturale (cu alte cuvinte, contextul global al limbii). Din punct de vedere extralingvistic, notiunea de context semnifica "sistemul de referinte, implicite (nedezvaluite ori neconstientizate) sau explicite (manifestate prin asertiuni ori indicatii specifice), de care cititorul se serveste spre a construi sens ori/si a evalua opera (textul)". Poate fi imaginat ca un câmp intermediar, aflat între cititor si text, care moduleaza orientarea si stilul receptarii individuale (Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, Polirom, 1998). Teoreticienii fac distinctie între contextul primar (totalitatea conventiilor, conotatiilor, cunostintelor care contureaza raporturile cititorilor cu literatura, la un anumit moment) si contextul secundar (care consta în sistemul de referinte voluntar adoptat de cititori si care sta la baza strategiilor interpretative). La rândul lor, contextele secundare sunt de mai multe feluri: contextul originar (e spatiul genezei textului, al circumstantelor elaborarii: traditie literara, biografie etc.); contextul subiectiv (e spatiul instituirii subiectului (cititorului) ca instanta receptoare, valorizatoare); contextul transtextual (sau intertextual), care însumeaza punerea în relatie a unui text (opera) cu cele din care deriva (prin imitatie, influenta, parodie etc.) sau cu care prezinta afinitati; contextul analitic, cel care consta în circumscrierea lecturii într-o perspectiva de interpretare (lingvistica, mitica, psihanalitica, sociologica etc.).
Relatia dintre emitator si receptor, actul decodarii, receptarea pertinenta a mesajului, cu totul speciala în cazul comunicarii literare, se realizeaza prin intermediul lecturii
|