Opera literara ca act de comunicare
Integrarea problematicii situatiei de comunicare si a functiilor limbajului īn programele de limba romāna are semnificatii didactice majore; ele depasesc cu mult valoarea unor teme de studiu, abordate punctual, īn lectii autonome. Parametrii comunicarii ar trebui sa se constituie drept cadru al tuturor activitatilor de comunicare, fie ea orala sau scrisa. si asta, nu totdeauna explicit si īn termeni specifici, ci prin īntrebari simple, orientate īnspre factorii care determina comunicarea si īnspre modul de functionare a limbajului. Īn acest sens, īntrebarile formulate de profesor īn contextul analizei initiale a textului apar extrem de utile, iar reluarea si diversificarea lor poate duce, cu timpul, la īntelegerea si integrarea aspectelor atāt de diverse ale comunicarii: Cine comunica? Cui i se adreseaza? Ce comunica? Despre ce comu 222f52c nica? Cu ce scop? Īn prezenta cui? Unde? Cānd? Cum? Care sunt relatiile īntre cei care comunica si ceea ce este comunicat?
Emitatorul sau transmitatorul este cel care transmite un mesaj generat de un anumit impuls volitiv; īn cazul literaturii se poate vorbi despre intentionalitate artistica. Geneza interioara o operei (studiul genetic) lamureste, prin cercetarea autobiografiilor, a crezurilor artistice, a artelor poetice, impulsul de natura afectiva care a generat opera (ex..Marturisirile lui L.Rebreanu reveleaza geneza romanului Padurea Spānzuratilor din tragedia fratelui sau, Emil ; Ion Creanga scrie sub impulsul dorului de Humulesti (Mircea Tomus, Postfata la Ion Creanga . Amintiri din copilarie, Ed.Minerva, 1978 ) si de copilarie etc.Teoria lui Jaap Lindtvelt face distinctie īntre instantele comunicarii literare de tip narativ, autorul concret (creatorul real al unei opere literare, o personalitate independenta de opera, cu o biografie proprie, traind īntr-o anumita epoca istorica), si autorul abstract (versiune a autorului concret, proiectata īn opera, creator al lumii operei, care īsi reveleaza prezenta - mai mult sau mai putin discreta - īn urma lecturii si exprima īn mod indirect o anumita viziune asupra lumii, care se poate deduce din universul reprezentat). Distinctia dintre autorul concret si autorul abstract se poate evidentia la nivelul optiunilor filozofice, ideologice, politice exprimate īn opera literara, optiuni care, nu o data, se dovedesc diferite;
Receptorul este destinatarul mesajului respectiv. Spre deosebire de comunicarea verbala orala care este directa, comunicarea literara este mediata de text . Jaap Lindtvelt distinge si la acest nivel cititorul concret de cititorul abstract. Cititorul concret este o persoana reala, cu o existenta independenta de cea a autorului, traind īntr-o anumita epoca istorica - aceeasi sau diferita de cea a autorului concret. Distanta temporala dintre cele doua instante poate genera dificultati īn receptarea operei, date fiind modificarile lingvistice si de viziune care despart generatiile. Este unul dintre motivele pentru care ramān īn umbra romane ca Istoria ieroglifica a lui D. Cantemir si chiar Ciocoii vechi si noi sau Ce naste din pisica soareci manānca de N. Filimon, pe care foarte putini elevi mai īncearca sa le citeasca, mai ales īn conditiile epocii informatizate pe care o parcurgem. Cititorul abstract este destinatarul pe care opera literara īl presupune, īl proiecteaza, īl contine implicit. El este imaginea cititorului ideal pe care īl reclama o opera literara, prezentat de Umberto Eco astfel: "Cititorul Model al unei povestiri nu este Cititorul empiric. Cititorul empiric suntem noi, acestia, eu, dumneavoastra, oricine altcineva, atunci cānd citim un text. Cititorul empiric poate citi īn multe feluri si nu exista nici o lege care sa-i impuna cum anume sa citeasca, pentru ca adesea foloseste textul ca pe un ambalaj pentru propriile sale pasiuni, care pot veni din interiorul textului sau pe care textul i le poate stārni īn mod īntāmplator...Acest tip de cititor al unei carti īl numesc eu cititor model -un cititor-tip pe care textul nu numai ca īl prevedeca pe un colaborator, dar pe care si cauta sa-l creeze. Daca un text īncepe cu "A fost odata", el lanseaza un semnal ce imediat īsi selectioneaza propriu-i cititor model, care ar trebui sa fie un copil sau cineva dispus sa accepte o poveste ce trece dincolo de īntelesul obisnuit" . (Opera aperta,1997). Umberto Eco poate fi considerat, īn acest context, drept un cititor avizat, avānd o alta perspectiva asupra fenomenului literar, teoretizānd din punctul de vedere al specialistului problema receptarii operei literare, ceea ce īl distinge de consumatorii de literatura obisnuiti..
Naratologia moderna vorbeste si despre o alta instanta narativa, naratarul, cititorul fictiv caruia i se adreseaza naratorul pe parcursul discursului sau narativ.
Mesajul este secventa de semnale (verbale si/sau non-verbale) pe care emitatorul o transmite catre receptor. Pentru a fi īnteles, mesajul trebuie construit din unitati sau elemente cunoscute deopotriva de emitator si de receptor. Mesajul artistic presupune o pluralitate de semnificatii, data fiind complexitatea relatiilor dintre semnificant si semnificat īn regimul artisticului. Arta, īn special literatura, poseda o calitate unica, aceea a exprimarii unui mesaj cu larg unghi de "deschidere" pe planul semnificatiilor prin procedee formale organizate īntr-un sistem de relatii, īntr-o structura, care prin definitie este "īnchisa". "O opera de arta, chiar daca este produsa conform unei poetici explicite sau implicite a necesitatii, este īn mod substantial deschisa unei serii virtual infinite de lecturi posibile, fiecare dintre ele facānd opera sa retraiasca potrivit unei perspective, unui gust, unei executii personale" (Umberto Eco, Opera deschisa, Humanitas, 2000). Conceptul de "opera deschisa" devine astfel o provocare a competentelor lecturale ale oricarui individ, "presupunānd o mai mare initiativa personala, o participare mai activa a cititorului la receptarea si la completarea mesajului". Relatia dintre deschidere si structura ( lingvistica, textuala, discursiva), ca vehicul al mesajului este mediata de matricea tematica. Īnteleasa ca o " chintesenta a ideatiei " ( Analize de texte poetice, antologie coord. de Ion Coteanu, Ed. Academiei, 1986), matricea tematica reveleaza multitudinea semnificatiilor posibile ale unei creatii artistice īn functie de modul de selectare a procedeelor stilistice. Considerat īn orizontul didacticii generale si al predarii literaturii, conceptul de matrice tematica este deosebit de important, īn sensul ca deschide o multitudine de posibilitati interpretative la nivel tropologic(al semnificatiilor filozofice) īn cadrul unei creatii, la abordarea comparativa a unor opere īn cadrul literaturii romāne (de ex. Morgenstimmung de T. Arghezi, Luceafarul lui Eminescu si Riga Crypto si lapona Enigel de Ion Barbu) si la raportarea unor opere ale literaturii romāne la opere din literatura universala. Se poate atinge astfel un obiectiv fundamental al didacticii moderne, respectiv deschiderea catre universal. De asemenea, se va putea explica mai usor relatia dintre "mesajul poetic si mijloacele de expresie", subiect inclus īn cele propuse pentru tipul II la bacalaureat si care īnca nu īsi gaseste o modalitate de rezolvare pertinenta.
Codul reprezinta ansamblul elementelor prin care se realizeaza comunicarea si care pot apartine unei limbi, gestici, pot fi o suita de semnale sonore sau vizuale de diverse feluri. Īn domeniul literaturii (artistice sau non-artistice), codul īl reprezinta limba īn care se transcrie mesajul. Ideea de cod provine din modul īn care cuvintele si unitatile lingvistice cristalizeaza īn structuri bine-definite, cu particularitati vizānd sfera literarului sau a stiintificului. Conditia fundamentala a actului de decodare o constituie cunoasterea limbii respective, pe de-o parte, si cunostintele de receptare a creatiei artistice, pe de alta parte.
Canalul reprezinta mediul de transmitere a mesajului (aerul pentru comunicarea orala, scrisoarea, biletul, telegrama, telefonul, faxul, posta electronica). Īn cazul literaturii vorbim despre doua tipuri de canale, īn functie de apartenenta unei creatii la literatura populara (folclor) - prin viu grai, si prin intermediul cartii, al revistelor, īn cazul operelor literaturii culte.
Contextul este ansamblul factorilor care, dincolo de sensurile determinate de structura lingvistica a enunturilor, afecteaza semnificatia acestora. Notiunea de context, prezenta īn orice discutie privind procesul comunicarii, este si ea definita din diverse puncte de vedere. Din perspectiva strict lingvistica, prin context se īntelege atāt situatia de comunicare, cāt si interlocutorul (ca statut si rol), cunostintele factuale, varianta stilistica. Contextul lingvistic implica mai multe tipuri: contextul verbal al unei expresii (altfel spus, contextul enuntului); contextul extra-verbal al expresiei verbale (ceea ce se mai numeste si contextul enuntarii) si contextul extralingvistic al limbii naturale (cu alte cuvinte, contextul global al limbii). Din punct de vedere extralingvistic, notiunea de context semnifica "sistemul de referinte, implicite (nedezvaluite ori neconstientizate) sau explicite (manifestate prin asertiuni ori indicatii specifice), de care cititorul se serveste spre a construi sens ori/si a evalua opera (textul)". Poate fi imaginat ca un cāmp intermediar, aflat īntre cititor si text, care moduleaza orientarea si stilul receptarii individuale (Paul Cornea, Introducere īn teoria lecturii, Polirom, 1998). Teoreticienii fac distinctie īntre contextul primar (totalitatea conventiilor, conotatiilor, cunostintelor care contureaza raporturile cititorilor cu literatura, la un anumit moment) si contextul secundar (care consta īn sistemul de referinte voluntar adoptat de cititori si care sta la baza strategiilor interpretative). La rāndul lor, contextele secundare sunt de mai multe feluri: contextul originar (e spatiul genezei textului, al circumstantelor elaborarii: traditie literara, biografie etc.); contextul subiectiv (e spatiul instituirii subiectului (cititorului) ca instanta receptoare, valorizatoare); contextul transtextual (sau intertextual), care īnsumeaza punerea īn relatie a unui text (opera) cu cele din care deriva (prin imitatie, influenta, parodie etc.) sau cu care prezinta afinitati; contextul analitic, cel care consta īn circumscrierea lecturii īntr-o perspectiva de interpretare (lingvistica, mitica, psihanalitica, sociologica etc.).
Relatia dintre emitator si receptor, actul decodarii, receptarea pertinenta a mesajului, cu totul speciala īn cazul comunicarii literare, se realizeaza prin intermediul lecturii
|
