PARADOX
= Termenul provine, prin fr. paradoxe, din gr. paradoxon "contrar asteptarii, extraordinar"; denumeste, în general, o propozitie care contrazice punctele de vedere îndeobste recunoscute s 10210q169k au chiar bunul simt (cel putin în aparenta). Adeseori însa gândirea si formularea paradoxale sunt folosite pentru avansarea unei idei noi, îndraznete, cu scopul de a o face mai pregnanta, ca în vestitul Paradoxe sur le comédien (Paradox despre actor) al lui Diderot, potrivit caruia actorul, chemat sa stârneasca sentimente puternice în sufletul spectatorilor, e nevoit sa si le cenzureze pe cele proprii, pentru a se putea concentra asupra artei sale. Introdus în circulatie de sofistii greci, mai ales pentru a dovedi imposibilitatea unor demonstratii sau pentru a conduce la demonstrarea unor propozitii aparent absurde, P. a început sa fie cultivat pentru valentele lui literare de romani. În epoca moderna, un important teoretician a P. este Soren Kierkegard, dupa care P. este o conjunctie a contrariilor si în special a eternului cu temporalul. Influentând gândirea existentialista moderna, acest concept kierkegardian a jucat un rol important în promovarea absurdului (v.) modern. În literatura, P. e folosit mai ales pentru a imprima expunerii supletea, originalitatea, pregnanta. "Eu prefer sa fiu un om al paradoxului, decât un om al prejudecatilor", spunea J.J. Rousseau. Maestri ai mânuirii P. au fost: La Rochefoucauld, La Bruyère, P.J. Proudhon, H. Heine, Th. Carlyle, Schopenhauer, A. France, M. Nordau, Oscar Wilde, M. Gorki, B. Shaw. La P. se recurge uneori pentru discreditarea unor adevaruri de autoritate ca, de pilda, în acest aforism al lui Shaw: "Sa nu te comporti cu altul cum ai vrea sa se comporte el cu tine; puteti avea gusturi diferite"; altadata, pentru a da vigoare unor adevaruri atât de cunoscute, încât devin uitate, ca de pilda: "Cine foloseste forta, îsi dovedeste slabiciunea" (R. Tagore); "Este oare ceva mai plin de înteles ca neîntelesul?" (Blaga). În proza româneasca, mari amatori de P. au fost I. Creanga (Mos Ion Roata si Unirea) si Caragiale (Paradoxal). În dezbaterile critice au folosit în mod frecvent P. N. Iorga, Paul Zarifopol, Camil Petrescu, G. Calinescu. În operele dramatice si epice e utilizat adeseori pentru caracterizarea personajelor sau pentru evidentierea atitudinii ironice a autorului.
|