PERORAŢIE
= Termenul provine din fr. péroration, lat. lit. peroratio "încheierea unui discurs" (cf. orare "a cuvânta"). Desemneaza finalul unui discurs, care se caracterizeaza de o 121w2210b bicei printr-un ton însufletit, menit sa capteze adeziunea publicului. De aceea, prin extensie, termenul e folosit si ca sinonim cu "vorbire însufletita". În elocinta antica, P. era însa conceputa ca trebuind sa fie de o mare sobrietate, ca si exordiul (v.), pentru a pastra obiectivitatea necesara discursurilor deliberative sau judiciare. Quintilian povesteste chiar ca un crainic blestema pe oratorul care ar fi îndraznit sa miste afectele multimii. Sub influenta elocintei asianice (v. Asianism), Cicero si alti vorbitori vestiti ai Romei recurg la un final mult mai patetic, intervenit dupa o sobra enumerare a principalelor argumente ale cuvântarii. Procedeul latin, cultivat cu precadere în elocinta de amvon a secolului XVII francez, a dus - în secolele XVIII si XIX - la degradarea notiunii de P., de unde întrebuintarea si cu o nuanta peiorativa, moderna, a verbului "a perora".
|
