- Eul calinescian -
George Calinescu pune, în operele sale, recomandari din "Glossa " eminesciana. " Privitor ca la teatru ", el nu ramâne un simplu aparat de înregistrare, o oglinda pasiva. Sub diversele masti, el ghiceste chipul interior al purtatorilor si scoate la lumina caractere. Se aseaza pe sine în mijlocul romanelor, atât ca narator, cât si ca personaj ( Ioanide si Felix sunt variantele sale ), fara a abandona dorinta de obiectivitate realista, evidentiind fizionomii bizare, biografii deloc comune, temperamente excentrice, gesturi extravagante.
În " Enigma Otiliei ", cel din perspectiva caruia sunt narrate întâmplarile, este Felix. Romanul se deschide cu vizita lui în casa din strada Antim si se încheie cu întoarcerea în fata cladirii uitate de vreme. Felix de 16516i819q 55;ine rolul de martor, care ne introduce în universul maniilor si parcurge etapele initierii.
Felix are o fire echilibrata, cu un simt al disciplinei înnascut, care îl fereste de excese. Se pregateste serios pentru o cariera universitara stralucita, în vederea atingerii scopurilor fixate.
Dupa o oarecare prudenta, fiind orfan, tânar, provincial, Felix câstiga în Bucuresti sentimentul valorii personale. Prin autoanaliza, îsi formeaza caracterul si-si popune sa fie prevazator si sa evite riscul, sa înfaptuiasca nazuinte înalte, sa judece moral orice actiune. Ambitios, doreste sa descopere ceva, contribuind astfel la progresul medicinei. Desi tacut, de obicei se înflacareaza când vorbeste despre datoria generatiei lui de a fi utila.
Urmarit de ideea eliberarii prin dragoste si fericire conjugala, se îndragosteste pentru prima data de Otilia. Tot sufletul sau, cladit sistematic pe certitudini, se revolta. Pentru Felix, fata manifesta o maturitate enigmatica, imprevizibila. În ochii ei mocnesc judecati despre drumul în societate si despre rolul lui. Când, în lipsa fetei, paseste pragul camerei în dezordine si observa ace, batiste subtiri,carti de vizita, bucati de ciocolata începute, cu urmele dintilor pe ele, se simte mai aproape de Otilia. Imaginea încremenita din odaia supusa supus observatiei îi da mai multa securitate decât fata însasi.
În descrierea calatoriei la mosia lui Pascalopol, tânarul raporteaza imaginile admirate la chipul ei si cauta cadrul feeric adecvat iubirii. Livada prin care trec e înecata de întuneric ca un cimitir, iar câmpul si claile de fân, luminate de luna, apar ca niste mari monumente funerare. Otilia se suie pe o claie si capul ei pare aureolat de luna. Felix se simte cuprins de o pace sfânta.
El s-ar fi simtit dezonorat sa faca un gest îndoielnic si, când o imagine senzuala navaleste în mintea lui, se considera mizerabil, josnic. Nu o accepta pe Otilia concreta, atunci când i se ofera, pentru ca s-o poata adora în continuare, ca idee. Nu concepe însotirea cu ea decât la modul sacramental, în cadrul unei " nunti în cer ". De altfel, Felix poate readuce în actualitate imaginea Lucefarului, în timp ce Otilia ar întrupa-o pe Catalina, iar Pascalopol ar fi un astru ratacit, superior lui Felix.
Dupa ce trimite fetei un bilet înflacarat, iar Otilia îl lasa fara raspuns, asteptarea chinuitoare de câteva zile se sfârseste cu fuga lui Felix de acasa si mersul pe jos, în frig, pâna la Baneasa. Dupa plecarea Otiliei, camera ei devine un sanctuar si, când Stanica organizeaza acolo o petrecere, Felix o considera o profanare. Prin reactia Otiliei, Felix primeste botezul maturitatii. " Fara aceasta smulgere brutala din cerul ideilor platonice, echivalenta cu o izgonire din paradis, tânarul nu si-ar fi obtinut efectiv majoratul ".
Treptat, cu vointa, tânarul descopera în paienjenisul suferintei romantice temerile omului modern. Dupa ezitari, de teama de a nu savârsi un sacrilegiu fata de Otilia, se împriteneste cu o fata de moravuri usoare, Georgeta. Se petrece o evolutie de la castitate spre pornirile firesti ale vârstei. Aventura succede iubirii totale.
Alt criteriu al maturizarii este relatia cu Pascalopol. Observând atractia pe care o exercita asupra fetei, e cuprins de furie si invidie. Ulterior, ajunge sa admire linistea, independenta autoritara, rafinamentul lui Pascalopol, spiritul lui superior de îngaduinta, sa accepte prezenta acestuia lânga Otilia. Felix stabileste, astfel ca, în vederea autoformarii, e dator sa înlature egoismul.
A fost criza lui Felix atât de dureroasa ? Desigur , ea a ravasit felul de a gândi si de a simti, dar efectul a fost tonificarea sufleteasca, înca un pas în împlinirea educatiei sentimentale.
Experienta sa erotica are un final nu tocmai fericit, concentrat în rândurile: " De atunci Felix n-o mai vazu niciodata pe Otilia. Afla numai ca se casatorise cu Pascalopol, pe care îl urî din nou."1. Recompensa vine, însa, în domeniul profesional: " Dupa încheierea pacii, fu numaidecât profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii si comunicari stiintifice, colaborator la tratate de medicina cu profesori francezi ."2 Se casatoreste si are prilejul de a intra, prin intermediul sotiei, într-un mediu influent.
Pascalopol îi arata, într-o zi, fotografia unei doamne foarte picante, gen actrita întretinuta, pe care n-o recunoaste; " Speriat, Felix se mai uita o data. Femeia era foarte frumoasa, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatica ".3
De la un roman la altul, tipul inadaptabilului la George Calinescu capata o alta pondere. Fata de sentimentalul si terestrul Felix, Ioanide este, în romanul " Bietul Ioanide ", un nonconformist.
Obiectul romanului este observarea conduitei lui Ioanide în viata de toate zilele: raporturile lui cu intelectualii, dar si cu ceilalti cunoscuti, viata sa de familie si cea creatoare, infidelitatile conjugale, tot ceea ce e de natura a-i oferi interes tipologic. Înfruntând toate adversitatile, arhitectul îsi urmeaza calm, destinul inexorabil, care este creatia.
Autorul nu e obiectiv cu Ioanide. Îl mustreaza. Fata de ceilalti adopta o atitudine ironica, de cronicar rautacios si le umbla prin suflete pentru a recolta judecati, atitudini, conceptii, manii. Pe Ioanide îl zugraveste astfel încât sa nu i se afle ascunzisurile sufletesti.
Particularitatea lui Ioanide este imprevizibilitatea, spiritul paradoxal, original. Paradoxul este, pentru el, modul de a fi autentic.
Retragându-si promisiunea de a merge, în ziua urmatoare, la ceaiul oferit de Saferian Manigomian, arhitectul o motiveaza prin consideratii extravagante.
Nu e sincer când spune ca renunta la vizita, fiindca îl plictiseste sora decedata a gazdei, ca nu-i place casa, curtea are prea multa iarba si îi desteapta imaginea cimitirului. Motivul real este ca i s-a rupt cravata potrivita pentru acea împrejurare.
Extravaganta(neobisnuinta,ciudatenia) domina si viata de familie a sa. Nu iese niciodata cu nevasta si copiii. Dispare zile întregi de acasa, motivând ca e absorbit de o lucrare urgenta. Mai are o locuinta în podul casei lui Hergot, unde se adaposteste ca într-un refugiu. Circula prin oras cu o bluza si cu sapca de lucrator, cu capul complet ras. Noaptea, doarme pe un pat de fier simplu, soldatesc, cu ferestrele deschise, vara si iarna. Cutreiera orasul ziua, evitând sa mai iasa la ceasul când apune soarele, dupa cum îi marturiseste lui Gaittany. Cu aceeasi logica stupefianta, Ioanide explica oroarea lui de natura si de contemplatie.
Suparat pe cei care accepta lumea asa cum este, Ioanide se vrea grec, un spirit orientat spre esente si permanente, spre marea geometrie. Nefiindu-i posibil sa construiasca asa cum ar dori, si-a ales ca tarâm al refugiului salvator "treapta sublima a melancoliei. "
Arhitectul opune peisajului real al orasului în care traieste, viziunea iluzorie a unei metropole construite dupa modelul anticilor care aveau un mare sentiment al infinitului, ce-i stimula sa edifice colosal. Ioanide concepe orasul ca un singur monument si crede posibila reînvierea viziunii eline, care sa duca la eliberarea de influentele bizantine, de renastere si de barocul italian. Arhitectura, spunea el, " este în continua antiteza cu natura "2
Neputând edifica în conformitate cu principiile pe care le proclama, se multumeste sa repare case, remodelându-le. Casele de munte, românesti îl entuziasmeaza.
Citadin înnascut, viseaza mereu la orasul ideal. Deseneaza chiar planuri, întomeste machete în spiritul conceptiei sale ca orasul este o cetate.
Ioanide are fata de ceilalti sentimentul produsului autentic.
El resimte inamicitia mentalitatii vremii. Asaltat de " dobitoci ", nu are cum sa scape de ei, decât jucând comedie, facând pe sucitul, pe omul cu care nu se poate vorbi. Un oarecare Oprescu îsi permite familiaritati cu el, de câte ori îl întâlneste pe strada, în virtutea faptului ca este mai batrân. Chiar începe sa calculeze, sa-i afle varsta, dar, plictisit fiind, arhitectul recurge le solutia salvatoare de a-si nega identitatea: " Ma confundati, eu nu ma numesc Ioanide " .La fel, procedeaza cu Hagienus, caruia îi raspunde negativ la întrebarea daca el este Ioanide. De Gonzalv Ionescu, care-l cauta acasa, scapa cu fuga. Altul îl enerveaza ca îi tine socoteala firelor de par albe tot mai numeroase si se rade în cap.
Este silit sa participe la confruntarea cu realitatile vremii, din pricina raporturilor cu copiii sai. Pe Pica evita s-o instruiasca, iar vârsta critica a lui Tudorel, privirea echivoca, docila, îl descumpanesc. Surprinde abaterea copiilor de la un comportament normal, ramânând uimit. Misterele se lamuresc prin precipitarea evenimentelor. Fiul lui ia parte la o crima organizata de legionari si tatal comenteaza revoltatt: " Nu-mi vine sa cred ca rasa mea produce brute ."2 Afla ca fiul sau este acuzat de spionaj si tradare si ca este membru al
" Miscarii ". Atitudinea sa este de manie, masurile pe care le ia sunt destul de superficiale, punându-l sub supraveghere. si fica sa, Pica, e omorâta în cimitir. La aflarea vestii, durerea tatalui e adânca. Refuza sa-i vada cadavrul, caci el descompune amintirea.
Dupa moartea Picai, îl opreste pe Tudorel ca pe un obiect neînsufletit. Înainte de ora executiei fiului sau, Ioanide deseneaza fara întrerupere profiluri de biserici.
Când pendula indica ora opt, tatal devine palid si se ridica în picioare. El regreta ca nu si-a ajutat fiul sa fie protagonistul unei cauze mai bune.
Pe planul vietii sentimentale, George Calinescu înfatiseaza în "Bietul Ioanide " doua tipuri de opozitii între personajele feminine cu care Ioanide a avut relatii amoroase: Elvira-Erminia si Sultana- Ioana.
Erminia Hergot, sora medicului, e fata batrâna. Psihologia femeii neîmplinite se tradeaza prin aceea ca are pentru barbati o stima exagerata, o adevarata veneratie. Ea scuza infidelitatile sotilor, sustinând ca ele nu s-ar produce daca nevestele ar corespunde exigentelor acestora în toate privintele. Neputâdu-se realiza ca femeie, pentru ca a fost parasita acum 20 de ani de catre iubit ( Ioanide ), Erminia a tinut sa ramâna credincioasa pâna la absurd imaginii lui. Vocatia de sotie s-a transformat într-un devotament monastic fata de fratele ei, caruia îi este adevarata mama, si iubitul de odinioara, care locuieste din cand in cand la ea si la doctorul Hergot. Certurile lui Ioanide par a fi certuri intime, ea fiind confidenta lui.
Elvira Ioanide, sotia arhitectului, este femeia casnica, gospodina, sotie si mama. Ţinând in amanunt contabilitatea balantei financiare a casei, da dovada de întelepciune si suporta cele mai groaznice lovituri ale destinului cu curaj admirabil. Aflând de la Gonzalv Ionescu ca sotul ei e la o femeie, ea îi raspunde calm ca arhitectul lipseste de câteva zile de acasa pentru ca lucreaza la un imobil si, spre a câstiga timp, ramâne si noaptea.
Cealalta opozitie se manifesta pe terenul vietii erotice agitate.
Ioana Valsmaky-Farfara, supranumita Indolenta, este curtata fin de Pomponescu si cucerita vijelios de Ioanide. Are un trup maiestuos si lenes. Spre deosebire de Sultana, stilul sentimental al Ioanei este indiferent. Tacuta, grava, glaciala, ea asteapta sa fie capturata.
Privind-o pe Sultana, fiica lui Saferian, arhitectul constata liniile trupului planturos, taria soldurilor si a pulpelor. Dragostea ei e navalnica si agresiva. Sânge iute oriental, sare la Ioanide si-l îmbratiseaza; mai mult îi propune sa fuga cu ea în Egipt. Poseda, într-un cuvânt, temperament de " sultana ". Ioanide se straduieste sa fie cu ea atentsi temperat. La întâlniri este patern. Arhitectul, nelasându-se antrenat în aventura, vitalitatea debordanta a fetei ia, brusc, o turnura antiromantica. Consacrându-se comertului, Sultana îsi mobilizeaza toata puterea de convingere, devenind o negustoreasa nemaipomenita. Ea conchide ca Ioanide iubea femeile pe toate registrele, patern, conjugal, liber, ca era un om dedicat eternului feminin.
Autorul aplauda succesele sentimentale ale lui Ioanide, care se socoate senzual, curios de forme si experiente, gata sa verifice prestigiul de barbat matur. Fiind alaturi de o femeie, doreste riguros alta. O explicatie îi ofera si Erminiei, aratându-i ca barbatul are amorul propriu de a înscrie în galeria sa exemplare rare. Gustul pentru anatomia tinerelor fete subliniaza senzualitatea artistului.
Tudorel îl considera pe tatal sau afemeiat, molipsit de o boala romantica. El se impune sexului slab prin extravaganta si, mai ales, prin asociatiile de idei si cugetarile profunde.
Pâna la o limita, Felix si Ioanide exprima adevarata personalitate a lui George Calinescu. Dincolo de aceasta limita, romancierul ne înfatiseaza imaginea ideala despre sine, printr-un erou exemplar, model de perfectiune etica, profesionala, sociala si estetica.
|
