PERSONIFICARE
= Termen derivat din a personifica (cf. fr. personnification, de la personne "persoana", dupa modelul gr. prosopopoiia - v. Prozopopee). Figura de stil de esenta metaforica (v. Metafora) si care trebuie p 17317l1117r usa în legatura cu vechile conceptii animiste (v. Animism), care consta în a atribui unui obiect inanimat, sau unei abstractiuni, calitatile, figura, sentimentele, limbajul, modul de a se comporta al unei persoane. Nascuta în imaginatia omului primitiv, P. este proprie mai întâi creatiei folclorice, în care natura împrumuta însusiri umane ("Primavara, mama noastra, / Sufla bruma de pe coasta"). De asemenea, personajele (v.) cu caracter parabolic, întruchipari ale unor idei morale abstracte (bunatatea, rautatea, curajul, spaima etc.) reprezinta P. P., trecând uneori în alegorie (v.), apare frecvent în fabule (v.), în legende (v.), în moralitati (v.). Un exemplu celebru este pilda membrelor razvratite împotriva stomacului, atribuita lui Menaennius Agrippa (Titus Livius). P. este o figura de stil specifica poeziei în genere: "Codrule cu râuri line, Vreme trece, vreme vine, / Tu, din tânar precum esti / Tot mereu întineresti. - Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri, / Ca de-i vremea rea sau buna, / Vântu-mi bate, frunza-mi suna; / si de-i vremea buna, rea, / Mie-mi curge Dunarea". (Eminescu, Revedere) sau: "Cine vine mândru si calare / si nici cal macar nu are?" (T. Arghezi, Alfabetul. Litera M). Concertul în lunca de V. Alecsandri, Calin (file din poveste) de M. Eminescu, Nunta în codru de G. Cosbuc sau Rapsodii de toamna de G. Topârceanu, unde un întreg univers e transpus umoristic la scara omului contemporan, cu viziunea, mentalitatea si limbajul acestuia, sunt poeme construite pe o înlantuire de P.
|
