PROBLEMA FORMEI
Forma artistica este forma continutului, realizata, însa pe de^a-ntregul în material si alipita parca de el.' De aceea forma trebuie sa fie înteleasa si studiata în doua directii : 1. dinlauntrul obiectului estetic pur, ca form 21321c221v 59; arhitectonica, orientata axiologic asupra continutului (un eveniment posibil), raportata la el ; 2. dinlauntrul ansamblului material compozitional al operei (aceasta este studierea tehnicii formei)!"
In cea de a doua directie a studierii, forma nu trebuie în nici un caz interpretata ca forma a materialului (aceasta ar denatura cu desavîrsire întelegerea), ci doar ca forma, realizata pe baza materialului si cu ajutorul lui, si în aceasta privinta, pe linga obiectivul sau estetic, conditionata si de natura materialului dat.
Capitolul de fata constituie o scurta introducere în metodologia analizei estetice a formei ca forma arhitectonica. Foarte adesea, forma e înteleasa numai ca "tehnica" ; aceasta caracterizeaza atît formalismul, cît si psihologismul în istoria si teoria artei. Noi însa examinam forma în plan pur estetic, ca forma semnificativa din punct de vedere artistic. Problema principala a acestui capitol este urmatoarea : cum poate forma, realizata în întregime pe baza materialului, sa devina totusi forma a continutului, sa se raporteze axiologic la el, sau, cu alte cuvinte, cum poate forma compozitionala - organizarea materialului -. sa realizeze o forma arhitectonica, adica o contopire si o organizare de valori cognitive si etice ? Forma, se dezobiectualizeaza si iese din cadrul operei conceputa ca material organizat numai devenind expresia activitatii creatoare determinate axiologic a unui subiect activ din punct de vedere estetic. Acest moment al
9-j j PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA
activitatii formei, relevat de noi mai sus (în primul capitol), va fi supus aici unei analize mai amanuntite1. 'în forma eu ma regasesc pe mine, activitatea mea productiva de a da o forma axiologica, uimi intens gestul meu care creeaza obiectul, si aceasta nu numai în creatia primara, nu numai în realizarea proprie, dar si în contemplarea operei de arta : eu trebuie, într-o anumita masura, sa rna simt pe mine creator al formei, pentru ca, în general, sa realizez o forma ca atare, semnificativa din punct de vedere artistic, j
In aceasta consta deosebirea esentiala dintre fotjggjgj^ tistica si formacognitiva jT aceasta^dln urma nu are autor-creator : eu"~ gSseIc~T6rfîîa cognitiva în obiect, eu nu ma regasesc în ea, la fel cum nu regasesc nici activitatea mea creatoare. Aceasta conditioneaza o necesitate re^tric-tiva specifica gîndirii cognitive : ea este activa, dar nu-si simte activitatea, fiindca sentimentul nu poate fi decit individual, atribuit unei individualitati, sau, mai exact, sentimentul activitatii mele nu intra în continutul obiectual al gîndirii însesi, ramîne în afara ei, ca o anexa subiectiv-psihologica, nu mai mult : stiinta ca unitate obiectiva de obiecte nu are autor-creator 2.
f Autorul-creator este un element constitutiv al formei artistice:
Eu trebuie sa resimt forma - pentru a o resimti estetic - ca fiind atitudinea mea axiologica activa fata de continut: în forma si prin forma eu cînt, povestesc, reprezint, prin forma eu îmi exprim dragostea, aprobarea, acceptarea.
Continutul se opune formei ca ceva pasiv, care are nevoie de ea, ca ceva receptiv, primitor, cuprinzator, statornic, iubitor etc. ; îndata ce eu încetez sa mai fiu ac-
întelegerea formei ca expresie a activitatii nu e cu-iop straina teoriei artei, dar ea poate capata o fundamentare solida numai îritr-o estetica sistematic orientata.
Savantuî-autor organizeaza activ doar forma exterioara a expunerii ; caracterul specific, finit si individual al unei opere stiintifice, care exprima activitatea estetica subiectiva a creatorului, nu intra în interiorul cunoasterii teoretice a lumii.
PROBLEMA CONŢINUTULUI, A MATERIALULUI sI A FORMEI / 95
tiv în forma, continutul îmblînzit si finalizat de ea se revolta numaidecît si va aparea în semnificatia lui cogm-tiv-etica pura ; cu alte cuvinte, contemplarea artistica ia sfîrsit, fiind înlocuita de empatia pur etica sau de meditatia cognitiva, de acordul sau dezacordul teoretic, de aprobarea sau dezaprobarea practica etc. Asttei, m ^ receptarea nonartistica a unui roman, forma poatt busita si continutul poate deveni activ în directia cognitiva, problematica sau etico-practica. Poti, c la, sa traiesti alaturi de personaje, sa traiesti aventurile lor, succesele si insuccesele lor ; si muzica poate li redusa la un simplu acompaniament al viselor noastre, al tensiu nii noastre etice libere, elementare, transferînd m el cei truu.de greutate.
/A vedea sau a auzi ceva pur si simplu mea nu înseamna si a percepe forma artistica ; trebuie sa facerr din ceea ce e vazut, auzit, pronuntat expresia atitudinii noastre axiologice active, trebuie sa intri ca creator m ceea ce e vazut, auzit, pronuntat si prin aceasta sa depa-% sesti materialitatea, determinarea extraartistica a f realitatea ei : ea înceteaza sa mai fie în afara noastra, ca material receptat si organizat cognitiv, devine expresia activitatii apreciative, care patrunde m continut si u transforma. Astfel, dnd^ite^_piiasjcuhooperajeogM^ nu o laUnafara mia'ca pe uirenunŢaraTEuiva, care e suficient saTascultTsi sensul caruia - practic on cognitiv - trebuie înteles pur si simplu ; clar, intr-p. am mita masura, eu îl fac propriul meu enunt despre altcineva îmi însusesc ritmul, intonatia, efortul de articulare gestica interioara (care creeaza miscarea) a poves-SS acVvttatea plastica a metaforei etc., ca expresie adecvata a propriei mele atitudini axiologice fata de continut ; adica, în_timpul receptam, eu nu smt orienta, dcTlatre fonemgTmci catrentm, ci im-
M
activ catre continut, îl îmbratisez, îl formez si î
zez (forma însasi, luata abstract, nu-si este siesi sufi Sa dadace autonom continutul format), fu devin activ în forma si prin forma ocup o pozitie axiologica m Af<
96 y PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA
continutului, înteles ca orientare cognitiv-etîca, si aceasta face pentru întîia oara posibila finalizarea si în genere realizarea tuturor functiilor estetice ale formei în raport cu continutul.
Astfel, forma este expresia atitudinii axiologice active a autorului-creatoj_jii__a_ receptorului (coparticipant la crearea formei) fata de continut ; toate elementele operei în care ne pute'hî resimti, putem simti activitatea noastra legata în mocl apreciativ de continut, si care sînt depasite în materialitatea lor de aceasta activitate, trebuie sa fie raportate la forma.
Dar în ce chip forma, ca expresie verbala a atitudinii subiective si active fata de continut, poate deveni o forma creatoare, care desavîrseste continutul ? Ce face dintr-o activitate verbala, în genere dintr-o activitate care In realitate nu iese din cadrul operei materiale, pe care o genereaza si o organizeaza, o activitate ce înzestreaza cu forma continutul cognitiv si etic, cu o forma finita, pe deasupra ?
Aici sîntem nevoiti sa ne referim pe scurt la functia primara a formei în raport cu continutul -- functia izolarii sau a separarii.
Izolarea sau separarea nu se refera nici la material. nici la opera ca lucru, ci la semnificatia ei, la continut. care se elibereaza de unele legaturi necesare cu unitatea naturii si cu unitatea evenimentului etic al existentei. Aceasta renuntare la legatura nu anuleaza posibilitatea continutului izolat de a fi cunoscut si valorizat din punct de vedere etic : ceea ce a fost izolat este recunoscut de memoria ratiunii si a vointei, dar el poate fi individualizat si, în principiu, finalizat, fiindca individualizarea e imposibila în cazul unei raportari si integrari stricte în unitatea naturii, iar finalizarea este imposibila în evenimentul unitar, ireversibil al existentei : continutul trebuie izolat de evenimentul viitor pentru ca finalizarea (prezenta autosuficienta, prezentul autonom) sa devina posibila.
PROBLEMA CONŢINUTULUI, A MATERIALULUI sI A FORMEI / 97
/"*
<_,Continutul operei este ca un fragment al evenimentului unitar, deschis, al existentei, izolat si eliberat Pnl\ forma de responsabilitatea sa fata de viitorul eveniment> si în consecinta linistit si autonom în ansamblul sau, J nalizat, absorbind, în linistea si autosuficienta sa, natura
izolata.
Izolarea de unitatea naturii distruge toate elementele concrete ale continutului. In general, forma materialitatii a devenit pentru prima data posibila pe baza conceptie naturii unice, elaborata de stiintele naturale : în afara ei, obiectul nu poate fi perceput decît în spirit animist si mitologic, ca forta si participant la evenimentul vietii. Izolarea dezobiectualizeaza din nou : un lucru izolat este o contradictia in adjecto.
Asa-numita/jictiune în arta nu este decît expresia pozitiva a izolarii : obiectul izolat este_ prin aceasta si plasmuit, adica ireal în unitatea naturii si inexistent în eve-nimeritul vietii. Prin elementul lor negativ, fictiunea si izolarea coincid^ prin elementul pozitiv al fictiuni subliniaza activitatea proprie formei, calitatea de autor ... în fictiune, eu ma simt mai acut ca cel ce plasmuieste activ un obiect, îmi simt libertatea, conditionata de pozitia mea exterioara, de a forma nestingherit si de a i naliza evenimentul.
Poate fi plasmuit doar ceva valoros si semnificativ din punct de vedere subiectiv în eveniment, ceva semniti cativ din punct de vedere uman, dar nu un lucru ; un lucru plasmuit este o contradictia in adjecto.
Nici în muzica izolarea si fictiunea nu pot fi rapo tate axiologic la material : nu este izolat sunetul ticii si nu este plasmuit numarul matematic al sistemul compozitional, Sînt izolate si ireversibil plasmuite nimentul aspiratiei, tensiunea valorizanta care, ^multu-mita acestui fapt, se autoelimina nestingherit, intrind, prin finalizare, într-o stare de acalmie.
Asa-numita "insolitare" (ostrannenie), termen _ laiis^ de formalisti, în fond nu este altceva decît functia izo: exprimata nu destul de clar din punct de vedere metodologic, în majoritatea cazurilor raportata incorect
gg j PHO3LEME DE LITERATURA sI ESTETICA
material : se insoliteaza cuvîntul prin distrugerea seriei lui semantice obisnuite ; uneori, totusi, insolitarea este raportata si la obiect, dar e înteleasa în mod rudimentar
neobisnuita). ___ .
var, izolarea înseamna degajarea obiectului, a valorii si erenimentului clin seria cognitiv-etiea necesara. . Izolarea face pentru prima data posibila realizarea pozitiva a formei artistice, fiindca ea înlesneste nu atitudinea cognitiva si nici cea etica fata de eveniment, ci modelarea libera a continutului, elibereaza activitatea sentimentului nostru legat de obiect, sentimentul Continutului si toate energiile creatoare ale acestui sentiment. Astfel, izolarea este conditia negativa a caracterului personal obiectiv (dar nu psihologic subiectiv) al formei ; ea permite autorului-creator sa devina element constitutiv al formei 1.";_
Pe de alta parte, izolarea scoate în evidenta si determina semnificatia materialului, a organizarii lui compozitionale : materialul devine conventional : prelucrînd materialul, artistul elaboreaza valorile unei realitati izolate si prin aceasta îl depaseste imanent, fara a iesi din cadrul lui, Cuvîntul, enuntul înceteaza sa mai astepte, sa mai doreasca altceva real aflat dincolo de limitele lor : o actiune sau ceva care sa corespunda realitatii, adica o realizare reala sau o verificare si confirmare (depasirea subiectivitatii) ; cuvîntul, prin fortele sale proprii transfera forma finalizatoare în continut : astfel, în poezie, rugamintea, organizata estetic, începe sa-si fie siesi suficienta si nu mai are nevoie de alta satisfactie (fiind în-tr-un fel satisfacuta de însasi forma expresiei sale), rugaciunea înceteaza sa mai simta nevoia unui Dumne'/eu, care ar putea s-o auda, jeluirea înceteaza sa mai simta nevoia de ajutor, cainta - de iertare etc. Forma doar
PROBLEMA CONŢINUTULUI, A MATERNULUI sI A FORMEI/ 99
cu ajutorul materialului umple orice eveniment si orice tensiune etica pîna la deplina lor realizare. Numai cu alutomî materiSului autorul adopta p pozitie creatoare, productiva fata de continut, adica fata de va orile cognitive si etice ; autorul patrunde parca m evenimentul izo-'si devine în el creator, fara a deveni participant. In felul aceste6' zolarea face cuvîntul, enuntul, în genere imaterialul (sunetul acusticii etc.) creativ dm punct de vedere formaL Qnalitatea creatoare a artistului si
a contemplatorului în material - - în cuvînt - - ti care laturi ale acestui material si le însuseste ea cu prepon-
Izolarea este, desigur, si primul produs al acestei activitati ; izolarea este, într-un fel, actul de intrare în posesia autorului.
ncuvînt ca material, deosebim urmatoarele elemente i . l latura sonora a cuvîntului, mai precis, aspec îul sau muzical ; 2. sensul material al cuvîntului (cu toate nuantele si variantele lui); 3. aspectul legaturii verbale (toate relatiile si corelatiile pur verbale) ; 4 aspectul m-onational (emotional volitiv, m _ plan psihologic) al cuvîntului orientarea sa axiologica, care exprima diversitatea relatiilor axiologice ale locatorului ; 5. sentimentul activitatii verbale, al zamislirii active a sunetului sem-ni\ EiJ (aidsînt incluse toate elementele motorii : arti-cularea sestul mimica etc. si elanul interior al persona-Sat[r mele careTcupa activ, prin intermediul cuvîntului al enunsLi, o anumita pozitie axiologica «MjggWJ; Subliniem ca este vorba de sentimentul zamislim cu-vŁŁŁi semnificativ : acesta nu este Asentimentul unei miscari organice brute, care genereaza realitatea fizica Tcuvîntului, ci sentimentul zamislirii atit a sensulm, ci si a aprecierii, cu alte cuvinte sentimentul miscarii si; ocuparii unei pozitii de catre un om întreg, al unei mis-carMn care stat antrenate si organismul, si activitatea semantica, fiindca se zamisleste s! trupul * spiritul cuvîntului în unitatea lor concreta, în acest ultim cel de aî dncuea, aspect se reflecta toate celelalte patru ; el
T^tul lingvistic este abordat al realizarii compozitionale, prin el,
100 / PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA
constituie acea latura a lor care e orientata spre personalitatea locutorului (sentimentul zamislirii sunetului, a sensului, a relatiei si a aprecierii).
Activitatea modelatoare a autorului-creator si a contemplatorului îsi însuseste toate aspectele cuvîntului : ru ajutorul lor, al tuturor, el poate realiza forma finali/a-toare orientata asupra continutului ; pe de alta parte, toate aceste aspecte servesc si pentru exprimarea continutului ; în orice clement creatorul si contemplatorul au sentimentul activitatii lor -- care selecteaza, creeaza, defineste, finalizeaza -- si în acelasi timp simt acel ceva asupra caruia e orientata aceasta activitate, ceva ce se afla acolo, în fata ei. Dar aspectul conducator, focarul energiilor modelatoare este, desigur, cel de al cincilea ; apoi, în ordinea succesiva a importantei, cel de al patrulea, adica aprecierea, cel de al treilea - - legaturile, cel de al doilea - sensul si, în sfîrsit, cel dintîi - sunetul, care, într-un fel, absoarbe toate celelalte aspecte, devenind purtatorul unitatii cuvîntului în poezie.
Aspectul conducator al enuntului cognitiv este sensul material, obiectual, al cuvîntului care aspira sa gaseasca un loc necesar în unitatea concreta, obiectiva, a cunoasterii. Aceasta unitate obiectuala dirijeaza si determina totul într-un enunt cognitiv, aruncînd neînduplecata peste bord tot ceea ce nu are legatura cu ea, lasînd în special dincolo de bord sentimentul ocuparii unei pozitii active de catre enunt : acest sentiment nu se raporteaza la unitatea obiectuala si nu patrunde în ea ca sentiment si vointa subiective creatoare, fiind cel mai putin capabil sa creeze unitatea unui enunt cognitiv.
Sentimentul unei activitati verbale în actul discursului (condamnare, consimtamînt, iertare, rugaminte) nu este nicidecum element conducator, actul cuvîntului fiind raportat la unitatea evenimentului etic, definindu-se în el ca necesar si obligatoriu.
Numai în poezie sentimentul activitatii de zamislire a unui enunt semnificativ deyine un centru modelator, purtator al unitatii formei.
PROBLEMA CONŢINUTULUI, A. MATERIALULUI sI A FORMEI
Din acest focar al unei activitati generatoare sensibile razbate în primul rînd ritmul (în sensul cei mai larg al cuvîntului, atît al versului, cît si al prozei) si în general orice modalitate de enunt nonobiectual, modalitate care îl întoarce pe autorul enuntului spre sine, spre unitatea lui activa, generatoare.
Unitatea modalitatii, "bazata pe revenirea a ceea ce este similar, chiar daca ceea ce revine n-ar fi decît elemente semantice similare, este unitatea unei activitati care se reîntoarce spre sine, se autoregaseste din nou ; centrul greutatii nu sta în sensul recunoscut, ci în revenirea activitatii miscarii interioare si exterioare, a sufletului si a corpului, care a generat acest sens.
Unitatea tuturor elementelor compozitionale care realizeaza forma si în primul rînd unitatea ansamblului verbal al operei, unitate luata sub aspect formal, nu consta în ceea ce sau despre ce se vorbeste, ci în faptul cum se vorbeste, în sentimentul activitatii vorbirii semnificative, care trebuie sa se simta permanent ca activitate unica, independent de unitatea obiectuala si semantica a continutului sau ; nu se repeta, nu revin si nu contracteaza nemijlocit legaturi elementele semantice .- în obiectivitatea lor, adica separate definitiv de personalitatea subiectului vorbitor - ci elementele activitatii care se raporteaza, ale senzatiei propriei activitati ; activitatea nu se pierde în obiect, ea simte iarasi si iarasi propria-i unitate subiectiva în ea însasi, în tensiunea pozitiei sale fizice si sufletesti : unitate nu a obiectului si nici a evenimentului, ci unitatea îmbratisarii si a .cuprinderii obiectului si evenimentului. Astfel, din punctul de vedere al unitatii formei, începutul si sfîrsitul unei opere constituie începutul si sfîrsitul unei activitati : eu încep si eu sfîrsesc.
Unitatea obiectiva a cunoasterii nu are sfîrsit care sa beneficieze de o semnificatie pozitiva : savantul este acela care începe si sfîrseste, dar nu stiinta. Sfîrsitul, începutul si o parte însemnata a elementelor compozitionale ale unui tratat savant reflecta activitatea autorului-subiect, adica sînt elemente estetice, care nu patrund în interio-
102 / PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA
rul universului deschis, fara început si sfîrsit al cunoasterii.
Toate diviziunile compozitionale ale unui ansamblu verbal - - capitole, paragrafe, strofe, rînduri, cuvinte -exprima forma doar ca diviziuni ; etapele activitatii verbale generatoare sînt perioade ale unei tensiuni unice, sînt elemente care ating un anumit grad de finalixare, nu a continutului însusi, ca fiind determinate din interiorul lui, ci elemente ale unei activitati ce cuprinde continutul din exterior, determinate de activitatea autorului orientata asupra continutului, desi, desigur, ele patrund esentialmente în continut, înzestrîndu-l cu o forma adecvata din punct de vedere estetic, dar fara a-l violenta.
Prin urmare, unitatea formei estetice este unitatea pozitiei unui suflet activ si a unui trup activ, a unui om complet, activ, care se bizuie pe sine însusi, îndata ce unitatea se deplaseaza în continutul activitatii, în unitatea obiectuala a cunoasterii si în unitatea semantica a evenimentului, forma înceteaza de a mai fi estetica ; astfel, ritmul, intonatia finalizatoare si alte elemente formale îsi pierd forta modelatoare.
Totusi aceasta activitate generatoare a sunetului-cu-vînt semnificativ, activitate care, prin sentimentul de sine, devine stapîna pe unitatea sa, nu-si e siesi suficienta, nu e satisfacuta doar de ea însasi, dar depaseste cadrul unui organism activ si al unui psihic activ, se orienteaza în afara ei, fiindca este o activitate care iubeste. înalta, coboara, preamareste, deplînge etc., cu alte cuvinte este o relatie determinata din punct de vedere axiologic (în plan psihologic, are o anumita tonalitate emotional-volitiva) ; fiindca nu se genereaza un simplu sunet, ci un sunet semnificativ. Activitatea generatoare a cuvîntului patrunde si se recunoaste axiologic în latura intonati o-nala a cuvîntului, îsi cucereste aprecierea în sentimentul intonatiei active1. Prin latura intonationala a cuvîntului
l
Modalitatea însusirii elementelor cuvîntului de catre activitatea autorului si contemplatorului (pe care o vom arata mai departe) nu este nicidecum modalitatea receptarii si creatiei reale.
PROBLEMA CONŢINUTULUI, A MATERIALULUI sI A FORMEI / 10.3
întelegem capacitatea lui de a exprima toata diversitatea judecatilor de valoare ale locutorului fata de continutul enuntului (în plan psihologic - - diversitatea reactiilor emotional-volitive ale locutorului) ; în plus, indiferent daca aceasta latura a cuvîntului este exprimata într-o intonare reala în cursul realizarii sau se resimte doar ca posibilitate, ea poseda totusi pondere estetica. Activitatea autorului devine activitatea unei aprecieri exprimate, care nuanteaza^ toate laturile cuvîntului : cuvîntul dojeneste, mîngîie, e indiferent, umileste, orneaza etc.1
Apoi, activitatea generatoare cucereste relatii verbale semnificative (comparatia, metafora ; utilizarea compozitionala a relatiilor sintactice, a repetitiilor, a paralelismelor, a formei interogative ; folosirea compozitionala a relatiilor hipotaxice si parataxice etc.) : sentimentul activitatii de conexiune apare si în ele ca organizator, dar este deja determinat din punct de vedere axiologic. Astfel, o comparatie sau o metafora se sprijina pe unitatea activitatii de apreciere, altfel spus, conexiunea cuprinde laturile intonationale ale cuvîntului, care nu sînt, desigur, indiferente fata de semnificatia obiectuala (în plan psihologic, metafora, comparatia si alte relatii verbale poetizate se bazeaza pe corelatia cuvintelor si pe afinitatea lor emotional-volitiva) ; unitatea nu e creata de gîn-direa logica, ci de sentimentul unei activitati apreciative ; acestea nu sînt relatii obiectuale necesare, care lasa în afara subiectul ce simte si voieste, care nu au nevoie de el, ci relatii pur subiective, care simt nevoia unitatii subiective a omului care simte si voieste, însa metafora si comparatia presupun o relatie si o unitate obiectuala posibila, precum si unitatea evenimentului etic, pe fondul carora este sesizata activitatea lor creatoare : metafora si comparatia cuprind o directie cognitiv-etica persistenta, aprecierea exprimata în ele devine într-adevar mo-
* Avem în vedere intonatia valorizanta pur estetica a autorului, spre deosebire de intonatia etica, asa-zis "realista" a unui personaj real sau posibil, cai'e traieste evenimentele interesat din punct de vedere etic, dar nu estetic.
104 / PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA
CONŢINUTULUI, A MATEIUALULUI sI A FORMEI 105
delatoare a obiectului pe care-l dematerializeaza. Rupta de sentimentul activitatii relationale si modelatoare a autorului, metafora piere, adica înceteaza de a mai fi metafora poetica, sau devine mit (ca simpla metafora lingvistica ea poate servi foarte bine si scopurilor enuntului cognitiv).
Toate relatiile verbale sintactice, pentru a deveni compozitionale si a realiza forma în obiectul artistic, trebuie sa fie patrunse de unitatea sentimentului unei activitati relationale, tintind unitatea, realizata tot de ele. a relatiilor obiectuale si semantice cu caracter cognitiv sau etic, de unitatea sentimentului tensiunii si a cuprinderii modelatoare, a îmbratisarii din exterior a continutului cognitiv-etic.
Sensul obiectual, material, al cuvîntului se învaluie, de acemenea, în sentimentul activitatii alegerii sensului, cu sentimentul specific al initiativei semantice a subiec-tului-creator (ea nu exista în cunoastere, unde nu poti fi initiator, unde sentimentul activitatii de alegere este aruncat în afara cadrului universului cunoasterii). Dar acest sentiment de alegere este raportat la ceea ce este ales, cuprinde autonomia lui cognitiva si etica.
In sfîrsit, sentimentul activitatii îsi însuseste si latura sonora a cuvîntului. Latura pur acustica a cuvîntului, în poezie, are o importanta relativ mica ; miscarea generatoare a sunetului acustic, deosebit de activa în organele de articulare, dar care cuprinde si întregul organism, sau realizabila realmente în timpul unei recitari proprii, sau traita prin simpatie în timpul ascultarii, sau simtita doar ca posibila, este incomensurabil mai importanta decît însusi lucrul auzit, care aproape este redus la rolul secundar de a stîrni miscarile generatoare corespunzatoare, sau la rolul secundar de însemn al sensului, al semnificatiei, sau, în sfîrsit. de a servi ca baza a unei intonatii, care are nevoie de întinderea sonora a cuvîntului, dar e indiferenta fata de structura sonora calitativa a acestuia, si a unui ritm care are, desigur, un caracter motric. în roman, de regula în ansamblurile verbale în proza mai mari - fonemul cedeaza aproape definitiv
functiile sale auxiliare (de a indica sensul, de a provoca o miscare, de a sluji ca baza a intonatiei) grafernului. în aceasta consta deosebirea esentiala dintre poezie si muzica, în muzica, miscarea care creeaza sunetul are o importanta secundara în comparatie cu latura acustica a foniei, în afara de muzica vocala care, în aceasta privinta, este mai apropiata de poezie, desi aici elementul acustic este totusi incomparabil mai important decît în poezie ; dar aici miscarea generatoare este înca organica, si putem spune ca organismul interior, care creeaza activ, al compozitorului - - interpretului - - ascultatorului este antrenat, ca element, în forma artistica.
In muzica instrumentala, miscarea generatoare a sunetului înceteaza aproape complet de a mai fi organica : miscarea arcusului, atingerea clapelor, efortul necesar pentru instrumentele de suflat etc. - - totul ramîne în-tr-o masura însemnata în afara formei ; numai tensiunea corespunzatoare acestei miscari, ca sa spunem asa, forta energiei cheltuite, rupta complet de sentimentul organic interior al mîinii care atinge sau se misca, este absorbita în sunetul însusi, unde, purificata, este sesizata de auzul care interpreteaza, devine expresia activitatii si tensiunii omului interior, într-un fel alaturi de organism si de instrument ca obiect, care genereaza sunetul semnificativ din punct de vedere valoric. In muzica, toate elementele compozitionale semnificative sînt absorbite de latura acustica a sunetului ; daca în poezie, autorul, care realizeaza forma, este un om care vorbeste, în schimb, în muzica este un om care emite sunete nemijlocit, clar nu cel care cînta la pian, la vioara etc. - - în sensul celui care genereaza sunetul cu ajutorul instrumentului ; activitatea creatoare a formei muzicale este activitatea celei mai semnificative fonii, a celei mai valori'^ante miscari a sunetului.
Trebuie sa recunoastem ca termenul "instrumentatie", folosit pentru desemnarea ordonarii laturii calitative a materialului sonor în poezie, este extrem de nereusit ; de fapt, nu latura acustica a cuvintelor este ordonata, ci la-
106 / PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA
tura lor articulatorie, latura motrica ; e drept ca aceasta ordine articulatorie îsi afla reflectarea în structura sonora, la fel ca si în cea grafica.
Importanta organismului creator interior nu este identica în toate genurile poetice : ea este maxima în poezia lirica, unde corpul care genereaza sunetul din interior si care simte unitatea tensiunii sale productive este antrenat în forma ; în roman, participarea organismului intern la forma este minima.
Desigur, si în roman, activitatea care genereaza cu-vîntul ramîne principiul conducator al formei (daca romanul este într-adevar o opera de arta), dar aceasta activitate este cu totul lipsita de aspecte organice, fizice : avem de a face cu o activitate pur spirituala de zamislire si alegere a sensurilor, a conexiunilor, a atitudinilor axiologice, cu o tensiune interioara de contemplare spirituala finalizatoare si de cuprindere a marilor ansambluri verbale, a capitolelor, a partilor, în sfîrsit, a romanului întreg. Se manifesta în mod deosebit sentimentul unei activitati intense memorizatoare din punct de vedere axiologic, al memoriei emotionale. Aici patrunde în forma unul dintre elementele ei constitutive, omul-creator activ din punct de vedere interior, care vede, aude, apreciaza, pune în relatie, alege, desi aici nu exista o tensiune fiziologica reala a simturilor exterioare si a organelor corpului ; este omul-creator unic în sentimentul activitatii sale pe parcursul întregului roman, pe care îl începe si îl sfîrseste, omul-creator ca întreg al unei tensiuni interioare productive si înzestrate cu tîlc 1.
' Unitatea formei este unitatea pozitiei axiologice active a autorului-creator, pozitie realizata cu ajutorul cuvîntu-lui (ocuparea pozitiei prin cuvînt), dar raportata la continut. Aceasta pozitie ocupata prin intermediul cuvîn-
PROBLEMA CONŢINUTULUI. A MATERIALULUI sI A FORMEI / 107
tului si numai prin cuvînt devine productiva si finalizatoare am punct de vedere creator a continutului datorita izolarii lui - - nonrealitatii lui (mai exact si mai strict, din punct de vedere filosofic, datorita unei realitati deosebite, de ordin pur estetic). Izolarea este primul pas al constiintei modelatoare, primul dar pe care forma îl face continutului, ceea ce face pentru prima data posibile toate darurile urmatoare pur pozitive si aducatoare de bogatie^
Toate aspectele cuvîntului care realizeaza forma din
punct de vedere compozitional devin expresia atitudinii
creatoare a autorului fata de continut : ritmul, atasat ma-
terialului. este scos în afara cadrului sau si începe sa pa-
runda materialul ca o atitudine creatoare fata de el, îl
trece rntr-un nou plan axiologic, planul existentei este-
Forma romanului, care ordoneaza materialul ver-
bal devenind expresia atitudinii autorului, creeaza forma
îi-hitec ,mca ce ordoneaza si finalizeaza evenimentul, in-
dependent de evenimentul unic si totdeauna deschis al
existentei.
In aceasta consta adînca originalitate a formei estetice : ^ea este activitatea mea organic-motrice, care evalueaza î l înzestreaza un sens, si în acelasi timp ea este forma evenimentului opus mie si a participantului la acest eveniment (a personalitatii, a formei trupului si sufletului acestui participant).
Activitatea constructiva a autorului-creator al formei trebuie net deosebita de miscarea mimetica pasiva - reala sau Posibila - care uneori e necesara empatiei etice, la fel cum trebuie deosebita intonatia etica de intonatia estetica finalizatoare.
unic nu se simte creator decît în arta. Personalitatea creatoare pozitiv-subiectiva este un element^ constitutiv al formei artistice>aici subiectivitatea ei gaseste o obiectivare specifica, "devine subiectivitate creatoare semnificativa din punct de vedere cultural. Tot aici se realizeaza unitatea specifica a omului fizic si moral, sensibil si spiritual, dar o unitate simtita din interior Autorul, ca element constitutiv al formei, este activitatea organizata, izvorîta din interiorul omului total, care îsi realizeaza sarcina sa în întregime, care nu presupune mrmc în afara sa pentru a ajunge la finalizare, activitate a omului întreg, din cap pîna-n picioare : el e
l
J08 / PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA
necesar tot - respirînd (ritmul), miscînclu-se, vazîncl, auzind, amintindu-si, iubind si întelegînd 1.
Aceasta activitate organizata din interior a personalitatii creatorului se deosebeste fundamental de personalitatea pasiva, organizata din exterior, a personajului, a omului obiect al viziunii artistice, fizic si sufleteste determinat : determinarea lui este vizibila si audibila, este o determinare formala : aceasta este imaginea omului, personalitatea lui exteriorizata si întrupata ; în timp ce personalitatea creatorului este invizibila si inaudibila, dar se resimte si se organizeaza din interior, ca o activitate care vede, aude, se misca, îsi aminteste, o activitate neîntrupata, dar care întrupeaza si numai dupa aceea este reflectata în obiectul modelat.
Obiectul estetic este o creatie care include în sine pe creator : în el, creatorul se regaseste si simte intens activitatea sa creatoare; sau altfel : aceasta este o creatie, asa cum apare ea în ochii creatorului însusi, care a faurit-o liber si cu drag (e drept, aceasta nu e o creatie din nimic, ea presupune realitatea cunoasterii si a faptei, pe care o transfigureaza si îi da forma definitiva).
Sarcina principala a esteticii consta în studierea obiectului estetic în specificitatea lui, dar fara a-l substitui cu vreo etapa intermediara a traseului realizarii lui ; si, mai întîi de toate, trebuie sa înteleaga obiectul estetic în mod sintetic, în ansamblul lui, sa înteleaga forma si continutul în corelatia lor esentiala si necesara (forma : forma a continutului ; continutul : continut al formei), sa înteleaga specificul si legea raportului dintre ele. Numai pe baza acestei întelegeri se poate trasa calea justa pe care trebuie s-o urmeze analiza estetica concreta a anumitor opere.
Din toate cele spuse, trebuie sa reiasa limpede ca obiectul estetic nu este un lucru, fiindca forma lui (mai
Numai întelegerea si studierea metodica stricta a autorului ca element al obiectului estetic ofera un luricîament rnotodic Studierii psihologice, biografice si istorice a acestuia.
PROBLEMA CONŢINUTULUI, A MATERIALULUI sI A FORMEI / 109
exact, forma continutului, fiindca obiectul estetic est. un continut înzestrat cu forma), în care eu ma simt ca subiect'activ, în care eu intru ca element constitutiv i cesar, nu poate fi, desigur, forma a unui lucru, a unui
0biF~ofma artistic-creatoare cla, în primul rind forma definitiva omului, apoi lumii - - dar numai c lume a omului, fie umanizînd-o nemijlocit, fie însufletind-p în-?ro relatie valorica atît de directa cu omul, mcit îsi pierde alaturi de el autonomia sa valorica devenind doar un element al valorii vietii umane. Drept urmare, _at, tudinea formei fata de continut în unitatea obiecta ui estetic are un caracter personal specific iar obiectul este tic apare ca un fel de eveniment specific, rezultat al actiunii si interactiunii creatorului si continutului. '^In creatia artistica literara, caracterul evenimential al obiectului estetic este deosebit de clar ; raportul dintre forma si continut are aici un caracter aproape dramatic este deosebit de limpede patrunderea autorului - on fizic, sensibil si spiritual - - în obiect ; este_ limpede nu numai unitatea inseparabila a formei si continutului, dar si noncontopirea lor, în timp ce în alte arte forma patrunde mai mult în continut, într-un fel se materializeaza în el si e mai greu de separat si de exprimat m izolarea
ei abstracta, j
Aceasta se explica prin caracterul materialului poeziei . cuvîntul, cu ajutorul caruia autorul - omul vorbitor - poate sa ocupe nemijlocit pozitia sa creatoare, m timp ce în alte arte, în procesul creatiei intra -- ca ii meiiari tehnici - corpuri straine : instrumentele muzicale dalta sculptorului etc. Pe lînga aceasta, materialu nu cuprinde omul activ în totalitatea lui. Trecînd prin acesti intermediari eterogeni, activitatea autorului-creator Q6 specializeaza, devine unilaterala si de aceea e mai greu separabila de continutul pe care l-a înzestrai forma.
|
