PROBLEMA FORMEI

PROBLEMA FORMEI

Forma artistica este forma continutului, realizata, īnsa pe de^a-ntregul īn material si alipita parca de el.' De aceea forma trebuie sa fie īnteleasa si studiata īn doua directii : 1. dinlauntrul obiectului estetic pur, ca form 21321c221v 59; arhitectonica, orientata axiologic asupra continutului (un eveniment posibil), raportata la el ; 2. dinlauntrul ansam­blului material compozitional al operei (aceasta este stu­dierea tehnicii formei)!"

In cea de a doua directie a studierii, forma nu tre­buie īn nici un caz interpretata ca forma a materialului (aceasta ar denatura cu desavīrsire īntelegerea), ci doar ca forma, realizata pe baza materialului si cu ajutorul lui, si īn aceasta privinta, pe linga obiectivul sau estetic, con­ditionata si de natura materialului dat.

Capitolul de fata constituie o scurta introducere īn metodologia analizei estetice a formei ca forma arhitec­tonica. Foarte adesea, forma e īnteleasa numai ca "teh­nica" ; aceasta caracterizeaza atīt formalismul, cīt si psi­hologismul īn istoria si teoria artei. Noi īnsa examinam forma īn plan pur estetic, ca forma semnificativa din punct de vedere artistic. Problema principala a acestui capitol este urmatoarea : cum poate forma, realizata īn īntregime pe baza materialului, sa devina totusi forma a continutului, sa se raporteze axiologic la el, sau, cu alte cuvinte, cum poate forma compozitionala - organizarea materialului -. sa realizeze o forma arhitectonica, adica o contopire si o organizare de valori cognitive si etice ? Forma, se dezobiectualizeaza si iese din cadrul operei conceputa ca material organizat numai devenind expre­sia activitatii creatoare determinate axiologic a unui su­biect activ din punct de vedere estetic. Acest moment al

9-j j PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA

activitatii formei, relevat de noi mai sus (īn primul ca­pitol), va fi supus aici unei analize mai amanuntite¹. 'īn forma eu ma regasesc pe mine, activitatea mea productiva de a da o forma axiologica, uimi intens gestul meu care creeaza obiectul, si aceasta nu numai īn creatia primara, nu numai īn realizarea proprie, dar si īn con­templarea operei de arta : eu trebuie, īntr-o anumita ma­sura, sa rna simt pe mine creator al formei, pentru ca, īn general, sa realizez o forma ca atare, semnificativa din punct de vedere artistic, j

In aceasta consta deosebirea esentiala dintre fotjggjgj^ tistica si formacognitiva jT aceasta^dln urma nu are autor-creator : eu"~ gSseIc~T6rfīīa cognitiva īn obiect, eu nu ma regasesc īn ea, la fel cum nu regasesc nici activitatea mea creatoare. Aceasta conditioneaza o necesitate re^tric-tiva specifica gīndirii cognitive : ea este activa, dar nu-si simte activitatea, fiindca sentimentul nu poate fi decit individual, atribuit unei individualitati, sau, mai exact, sentimentul activitatii mele nu intra īn continutul obiec­tual al gīndirii īnsesi, ramīne īn afara ei, ca o anexa subiectiv-psihologica, nu mai mult : stiinta ca unitate obiectiva de obiecte nu are autor-creator ².

f Autorul-creator este un element constitutiv al formei artistice:

Eu trebuie sa resimt forma - pentru a o resimti es­tetic - ca fiind atitudinea mea axiologica activa fata de continut: īn forma si prin forma eu cīnt, povestesc, re­prezint, prin forma eu īmi exprim dragostea, aprobarea, acceptarea.

Continutul se opune formei ca ceva pasiv, care are nevoie de ea, ca ceva receptiv, primitor, cuprinzator, sta­tornic, iubitor etc. ; īndata ce eu īncetez sa mai fiu ac-

īntelegerea formei ca expresie a activitatii nu e cu-iop stra­ina teoriei artei, dar ea poate capata o fundamentare solida nu­mai īritr-o estetica sistematic orientata.

Savantuī-autor organizeaza activ doar forma exterioara a expunerii ; caracterul specific, finit si individual al unei opere stiintifice, care exprima activitatea estetica subiectiva a creato­rului, nu intra īn interiorul cunoasterii teoretice a lumii.

PROBLEMA CONŢINUTULUI, A MATERIALULUI sI A FORMEI / 95

tiv īn forma, continutul īmblīnzit si finalizat de ea se revolta numaidecīt si va aparea īn semnificatia lui cogm-tiv-etica pura ; cu alte cuvinte, contemplarea artistica ia sfīrsit, fiind īnlocuita de empatia pur etica sau de medi­tatia cognitiva, de acordul sau dezacordul teoretic, de aprobarea sau dezaprobarea practica etc. Asttei, m ^ re­ceptarea nonartistica a unui roman, forma poatt busita si continutul poate deveni activ īn directia cognitiva, problematica sau etico-practica. Poti, c la, sa traiesti alaturi de personaje, sa traiesti aventurile lor, succesele si insuccesele lor ; si muzica poate li redusa la un simplu acompaniament al viselor noastre, al tensiu nii noastre etice libere, elementare, transferīnd m el cei truu.de greutate.

/A vedea sau a auzi ceva pur si simplu mea nu īn­seamna si a percepe forma artistica ; trebuie sa facerr din ceea ce e vazut, auzit, pronuntat expresia atitudinii noastre axiologice active, trebuie sa intri ca creator m ceea ce e vazut, auzit, pronuntat si prin aceasta sa depa-_% sesti materialitatea, determinarea extraartistica a f realitatea ei : ea īnceteaza sa mai fie īn afara noastra, ca material receptat si organizat cognitiv, devine expresia activitatii apreciative, care patrunde m continut si u transforma. Astfel, dnd^ite^_piiasjcuhooperajeogM^ nu o laUnafara mia'ca pe uirenunŢaraTEuiva, care e suficient saTascultTsi sensul caruia - practic on cog­nitiv - trebuie īnteles pur si simplu ; clar, intr-p. am mita masura, eu īl fac propriul meu enunt despre alt­cineva īmi īnsusesc ritmul, intonatia, efortul de articu­lare gestica interioara (care creeaza miscarea) a poves-SS acVvttatea plastica a metaforei etc., ca expresie adecvata a propriei mele atitudini axiologice fata de con­tinut ; adica, īn_timpul receptam, eu nu smt orienta, dcTlatre fonemgTmci catrentm, ci im-

M

activ catre continut, īl īmbratisez, īl formez si ī

zez (forma īnsasi, luata abstract, nu-si este siesi sufi Sa dadace autonom continutul format), fu devin activ īn forma si prin forma ocup o pozitie axiologica m Af<

96 y PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA

continutului, īnteles ca orientare cognitiv-etīca, si acea­sta face pentru īntīia oara posibila finalizarea si īn ge­nere realizarea tuturor functiilor estetice ale formei īn raport cu continutul.

Astfel, forma este expresia atitudinii axiologice active a autorului-creatoj_jii__a_ receptorului (coparticipant la crearea formei) fata de continut ; toate elementele operei īn care ne pute'hī resimti, putem simti activitatea noa­stra legata īn mocl apreciativ de continut, si care sīnt depasite īn materialitatea lor de aceasta activitate, tre­buie sa fie raportate la forma.

Dar īn ce chip forma, ca expresie verbala a atitudi­nii subiective si active fata de continut, poate deveni o forma creatoare, care desavīrseste continutul ? Ce face dintr-o activitate verbala, īn genere dintr-o activitate care In realitate nu iese din cadrul operei materiale, pe care o genereaza si o organizeaza, o activitate ce īnzes­treaza cu forma continutul cognitiv si etic, cu o forma finita, pe deasupra ?

Aici sīntem nevoiti sa ne referim pe scurt la functia primara a formei īn raport cu continutul -- functia izo­larii sau a separarii.

Izolarea sau separarea nu se refera nici la material. nici la opera ca lucru, ci la semnificatia ei, la continut. care se elibereaza de unele legaturi necesare cu unitatea naturii si cu unitatea evenimentului etic al existentei. Aceasta renuntare la legatura nu anuleaza posibilitatea continutului izolat de a fi cunoscut si valorizat din punct de vedere etic : ceea ce a fost izolat este recunoscut de memoria ratiunii si a vointei, dar el poate fi individua­lizat si, īn principiu, finalizat, fiindca individualizarea e imposibila īn cazul unei raportari si integrari stricte īn unitatea naturii, iar finalizarea este imposibila īn eve­nimentul unitar, ireversibil al existentei : continutul tre­buie izolat de evenimentul viitor pentru ca finalizarea (prezenta autosuficienta, prezentul autonom) sa devina posibila.

PROBLEMA CONŢINUTULUI, A MATERIALULUI sI A FORMEI / 97

/"*

<_,Continutul operei este ca un fragment al evenimen­tului unitar, deschis, al existentei, izolat si eliberat P^nl\ forma de responsabilitatea sa fata de viitorul eveniment> si īn consecinta linistit si autonom īn ansamblul sau, J nalizat, absorbind, īn linistea si autosuficienta sa, natura

izolata.

Izolarea de unitatea naturii distruge toate elementele concrete ale continutului. In general, forma materialitatii a devenit pentru prima data posibila pe baza conceptie naturii unice, elaborata de stiintele naturale : īn afara ei, obiectul nu poate fi perceput decīt īn spirit animist si mitologic, ca forta si participant la evenimentul vietii. Izolarea dezobiectualizeaza din nou : un lucru izolat este o contradictia in adjecto.

Asa-numita/jictiune īn arta nu este decīt expresia po­zitiva a izolarii : obiectul izolat este_ prin aceasta si plas­muit, adica ireal īn unitatea naturii si inexistent īn eve-nimeritul vietii. Prin elementul lor negativ, fictiunea si izolarea coincid^ prin elementul pozitiv al fictiuni subliniaza activitatea proprie formei, calitatea de autor ... īn fictiune, eu ma simt mai acut ca cel ce plasmuieste activ un obiect, īmi simt libertatea, conditionata de po­zitia mea exterioara, de a forma nestingherit si de a i naliza evenimentul.

Poate fi plasmuit doar ceva valoros si semnificativ din punct de vedere subiectiv īn eveniment, ceva semniti cativ din punct de vedere uman, dar nu un lucru ; un lu­cru plasmuit este o contradictia in adjecto.

Nici īn muzica izolarea si fictiunea nu pot fi rapo tate axiologic la material : nu este izolat sunetul ticii si nu este plasmuit numarul matematic al sistemul compozitional, Sīnt izolate si ireversibil plasmuite nimentul aspiratiei, tensiunea valorizanta care, ^multu-mita acestui fapt, se autoelimina nestingherit, intrind, prin finalizare, īntr-o stare de acalmie.

Asa-numita "insolitare" (ostrannenie), termen _ l^aiis^ de formalisti, īn fond nu este altceva decīt functia izo: exprimata nu destul de clar din punct de vedere meto­dologic, īn majoritatea cazurilor raportata incorect

gg j PHO3LEME DE LITERATURA sI ESTETICA

material : se insoliteaza cuvīntul prin distrugerea seriei lui semantice obisnuite ; uneori, totusi, insolitarea este raportata si la obiect, dar e īnteleasa īn mod rudimentar

neobisnuita). ___ .

var, izolarea īnseamna degajarea obiectului, a valorii si erenimentului clin seria cognitiv-etiea necesara. . Izolarea face pentru prima data posibila realizarea pozitiva a formei artistice, fiindca ea īnlesneste nu ati­tudinea cognitiva si nici cea etica fata de eveniment, ci modelarea libera a continutului, elibereaza activitatea sentimentului nostru legat de obiect, sentimentul Conti­nutului si toate energiile creatoare ale acestui sentiment. Astfel, izolarea este conditia negativa a caracterului per­sonal obiectiv (dar nu psihologic subiectiv) al formei ; ea permite autorului-creator sa devina element constitutiv al formei ¹.";_

Pe de alta parte, izolarea scoate īn evidenta si deter­mina semnificatia materialului, a organizarii lui compo­zitionale : materialul devine conventional : prelucrīnd ma­terialul, artistul elaboreaza valorile unei realitati izolate si prin aceasta īl depaseste imanent, fara a iesi din ca­drul lui, Cuvīntul, enuntul īnceteaza sa mai astepte, sa mai doreasca altceva real aflat dincolo de limitele lor : o actiune sau ceva care sa corespunda realitatii, adica o realizare reala sau o verificare si confirmare (depasirea subiectivitatii) ; cuvīntul, prin fortele sale proprii trans­fera forma finalizatoare īn continut : astfel, īn poezie, rugamintea, organizata estetic, īncepe sa-si fie siesi su­ficienta si nu mai are nevoie de alta satisfactie (fiind īn-tr-un fel satisfacuta de īnsasi forma expresiei sale), ruga­ciunea īnceteaza sa mai simta nevoia unui Dumne'/eu, care ar putea s-o auda, jeluirea īnceteaza sa mai simta nevoia de ajutor, cainta - de iertare etc. Forma doar

PROBLEMA CONŢINUTULUI, A MATERNULUI sI A FORMEI/ ₉₉

cu ajutorul materialului umple orice eveniment si orice tensiune etica pīna la deplina lor realizare. Numai cu alutomī materiSului autorul adopta p pozitie creatoare, productiva fata de continut, adica fata de va orile cogni­tive si etice ; autorul patrunde parca m evenimentul izo-'si devine īn el creator, fara a deveni participant. In felul aceste⁶' _zolarea face cuvīntul, enuntul, īn genere imaterialul (sunetul acusticii etc.) creativ dm punct de vedere formaL _{Qnalitatea crea}toare a artistului si

a contemplatorului īn material - - īn cuvīnt - - ti care laturi ale acestui material si le īnsuseste ea cu prepon-

Izolarea este, desigur, si primul produs al acestei activi­tati ; izolarea este, īntr-un fel, actul de intrare īn posesia auto­rului.

ncuvīnt ca material, deosebim urmatoarele ele­mente i . l latura sonora a cuvīntului, mai precis, aspec īul sau muzical ; 2. sensul material al cuvīntului (cu toate nuantele si variantele lui); 3. aspectul legaturii verbale (toate relatiile si corelatiile pur verbale) ; 4 aspectul m-onational (emotional volitiv, m _ plan psihologic) al cu­vīntului orientarea sa axiologica, care exprima diversi­tatea relatiilor axiologice ale locatorului ; 5. sentimentul activitatii verbale, al zamislirii active a sunetului sem-ni\ EiJ (aidsīnt incluse toate elementele motorii : arti-cularea sestul mimica etc. si elanul interior al persona-Sat[r mele careTcupa activ, prin intermediul cuvīntului al enunsLi, o anumita pozitie axiologica «MjggWJ; Subliniem ca este vorba de sentimentul zamislim cu-vŁŁŁi semnificativ : acesta nu este Asentimentul unei miscari organice brute, care genereaza realitatea fizica Tcuvīntului, ci sentimentul zamislirii atit a sensulm, ci si a aprecierii, cu alte cuvinte sentimentul miscarii si_; ocuparii unei pozitii de catre un om īntreg, al unei mis-carMn care stat antrenate si organismul, si activitatea semantica, fiindca se zamisleste s! trupul * spiritul cu­vīntului īn unitatea lor concreta, īn acest ultim cel de aī dncuea, aspect se reflecta toate celelalte patru ; el

T^_tul lingvistic este abordat al realizarii compozitionale, prin el,

100 / PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA

constituie acea latura a lor care e orientata spre perso­nalitatea locutorului (sentimentul zamislirii sunetului, a sensului, a relatiei si a aprecierii).

Activitatea modelatoare a autorului-creator si a con­templatorului īsi īnsuseste toate aspectele cuvīntului : ru ajutorul lor, al tuturor, el poate realiza forma finali/a-toare orientata asupra continutului ; pe de alta parte, toate aceste aspecte servesc si pentru exprimarea con­tinutului ; īn orice clement creatorul si contemplatorul au sentimentul activitatii lor -- care selecteaza, creeaza, defineste, finalizeaza -- si īn acelasi timp simt acel ceva asupra caruia e orientata aceasta activitate, ceva ce se afla acolo, īn fata ei. Dar aspectul conducator, focarul energiilor modelatoare este, desigur, cel de al cincilea ; apoi, īn ordinea succesiva a importantei, cel de al patru­lea, adica aprecierea, cel de al treilea - - legaturile, cel de al doilea - sensul si, īn sfīrsit, cel dintīi - sunetul, care, īntr-un fel, absoarbe toate celelalte aspecte, de­venind purtatorul unitatii cuvīntului īn poezie.

Aspectul conducator al enuntului cognitiv este sensul material, obiectual, al cuvīntului care aspira sa gaseasca un loc necesar īn unitatea concreta, obiectiva, a cunoas­terii. Aceasta unitate obiectuala dirijeaza si determina totul īntr-un enunt cognitiv, aruncīnd neīnduplecata peste bord tot ceea ce nu are legatura cu ea, lasīnd īn special dincolo de bord sentimentul ocuparii unei pozi­tii active de catre enunt : acest sentiment nu se rapor­teaza la unitatea obiectuala si nu patrunde īn ea ca sen­timent si vointa subiective creatoare, fiind cel mai putin capabil sa creeze unitatea unui enunt cognitiv.

Sentimentul unei activitati verbale īn actul discursu­lui (condamnare, consimtamīnt, iertare, rugaminte) nu este nicidecum element conducator, actul cuvīntului fiind raportat la unitatea evenimentului etic, definindu-se īn el ca necesar si obligatoriu.

Numai īn poezie sentimentul activitatii de zamislire a unui enunt semnificativ deyine un centru modelator, purtator al unitatii formei.

PROBLEMA CONŢINUTULUI, A. MATERIALULUI sI A FORMEI

Din acest focar al unei activitati generatoare sensibile razbate īn primul rīnd ritmul (īn sensul cei mai larg al cuvīntului, atīt al versului, cīt si al prozei) si īn general orice modalitate de enunt nonobiectual, modalitate care īl īntoarce pe autorul enuntului spre sine, spre unitatea lui activa, generatoare.

Unitatea modalitatii, "bazata pe revenirea a ceea ce este similar, chiar daca ceea ce revine n-ar fi decīt ele­mente semantice similare, este unitatea unei activitati care se reīntoarce spre sine, se autoregaseste din nou ; centrul greutatii nu sta īn sensul recunoscut, ci īn reve­nirea activitatii miscarii interioare si exterioare, a sufle­tului si a corpului, care a generat acest sens.

Unitatea tuturor elementelor compozitionale care rea­lizeaza forma si īn primul rīnd unitatea ansamblului ver­bal al operei, unitate luata sub aspect formal, nu consta īn ceea ce sau despre ce se vorbeste, ci īn faptul cum se vorbeste, īn sentimentul activitatii vorbirii semnificative, care trebuie sa se simta permanent ca activitate unica, in­dependent de unitatea obiectuala si semantica a continu­tului sau ; nu se repeta, nu revin si nu contracteaza ne­mijlocit legaturi elementele semantice .- īn obiectivitatea lor, adica separate definitiv de personalitatea subiectu­lui vorbitor - ci elementele activitatii care se raporteaza, ale senzatiei propriei activitati ; activitatea nu se pierde īn obiect, ea simte iarasi si iarasi propria-i unitate subiec­tiva īn ea īnsasi, īn tensiunea pozitiei sale fizice si sufle­testi : unitate nu a obiectului si nici a evenimentului, ci unitatea īmbratisarii si a .cuprinderii obiectului si eveni­mentului. Astfel, din punctul de vedere al unitatii formei, īnceputul si sfīrsitul unei opere constituie īnceputul si sfīrsitul unei activitati : eu īncep si eu sfīrsesc.

Unitatea obiectiva a cunoasterii nu are sfīrsit care sa beneficieze de o semnificatie pozitiva : savantul este acela care īncepe si sfīrseste, dar nu stiinta. Sfīrsitul, īnceputul si o parte īnsemnata a elementelor compozitionale ale unui tratat savant reflecta activitatea autorului-subiect, adica sīnt elemente estetice, care nu patrund īn interio-

102 / PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA

rul universului deschis, fara īnceput si sfīrsit al cunoas­terii.

Toate diviziunile compozitionale ale unui ansamblu verbal - - capitole, paragrafe, strofe, rīnduri, cuvinte -exprima forma doar ca diviziuni ; etapele activitatii ver­bale generatoare sīnt perioade ale unei tensiuni unice, sīnt elemente care ating un anumit grad de finalixare, nu a continutului īnsusi, ca fiind determinate din interio­rul lui, ci elemente ale unei activitati ce cuprinde conti­nutul din exterior, determinate de activitatea autorului orientata asupra continutului, desi, desigur, ele patrund esentialmente īn continut, īnzestrīndu-l cu o forma adec­vata din punct de vedere estetic, dar fara a-l violenta.

Prin urmare, unitatea formei estetice este unitatea po­zitiei unui suflet activ si a unui trup activ, a unui om complet, activ, care se bizuie pe sine īnsusi, īndata ce unitatea se deplaseaza īn continutul activitatii, īn unita­tea obiectuala a cunoasterii si īn unitatea semantica a evenimentului, forma īnceteaza de a mai fi estetica ; ast­fel, ritmul, intonatia finalizatoare si alte elemente for­male īsi pierd forta modelatoare.

Totusi aceasta activitate generatoare a sunetului-cu-vīnt semnificativ, activitate care, prin sentimentul de sine, devine stapīna pe unitatea sa, nu-si e siesi sufici­enta, nu e satisfacuta doar de ea īnsasi, dar depaseste ca­drul unui organism activ si al unui psihic activ, se orien­teaza īn afara ei, fiindca este o activitate care iubeste. īnalta, coboara, preamareste, deplīnge etc., cu alte cuvinte este o relatie determinata din punct de vedere axiologic (īn plan psihologic, are o anumita tonalitate emotional-volitiva) ; fiindca nu se genereaza un simplu sunet, ci un sunet semnificativ. Activitatea generatoare a cuvīntului patrunde si se recunoaste axiologic īn latura intonati o-nala a cuvīntului, īsi cucereste aprecierea īn sentimentul intonatiei active¹. Prin latura intonationala a cuvīntului

l

Modalitatea īnsusirii elementelor cuvīntului de catre activi­tatea autorului si contemplatorului (pe care o vom arata mai departe) nu este nicidecum modalitatea receptarii si crea­tiei reale.

PROBLEMA CONŢINUTULUI, A MATERIALULUI sI A FORMEI / 10.3

īntelegem capacitatea lui de a exprima toata diversitatea judecatilor de valoare ale locutorului fata de continutul enuntului (īn plan psihologic - - diversitatea reactiilor emotional-volitive ale locutorului) ; īn plus, indiferent daca aceasta latura a cuvīntului este exprimata īntr-o in­tonare reala īn cursul realizarii sau se resimte doar ca posibilitate, ea poseda totusi pondere estetica. Activitatea autorului devine activitatea unei aprecieri exprimate, care nuanteaza^ toate laturile cuvīntului : cuvīntul dojeneste, mīngīie, e indiferent, umileste, orneaza etc.¹

Apoi, activitatea generatoare cucereste relatii verbale semnificative (comparatia, metafora ; utilizarea compo­zitionala a relatiilor sintactice, a repetitiilor, a paralelis­melor, a formei interogative ; folosirea compozitionala a relatiilor hipotaxice si parataxice etc.) : sentimentul ac­tivitatii de conexiune apare si īn ele ca organizator, dar este deja determinat din punct de vedere axiologic. Ast­fel, o comparatie sau o metafora se sprijina pe unitatea activitatii de apreciere, altfel spus, conexiunea cuprinde laturile intonationale ale cuvīntului, care nu sīnt, desi­gur, indiferente fata de semnificatia obiectuala (īn plan psihologic, metafora, comparatia si alte relatii verbale poetizate se bazeaza pe corelatia cuvintelor si pe afinita­tea lor emotional-volitiva) ; unitatea nu e creata de gīn-direa logica, ci de sentimentul unei activitati aprecia­tive ; acestea nu sīnt relatii obiectuale necesare, care lasa īn afara subiectul ce simte si voieste, care nu au nevoie de el, ci relatii pur subiective, care simt nevoia unitatii subiective a omului care simte si voieste, īnsa metafora si comparatia presupun o relatie si o unitate obiectuala posibila, precum si unitatea evenimentului etic, pe fon­dul carora este sesizata activitatea lor creatoare : meta­fora si comparatia cuprind o directie cognitiv-etica persis­tenta, aprecierea exprimata īn ele devine īntr-adevar mo-

* Avem īn vedere intonatia valorizanta pur estetica a auto­rului, spre deosebire de intonatia etica, asa-zis "realista" a unui personaj real sau posibil, cai'e traieste evenimentele interesat din punct de vedere etic, dar nu estetic.

104 / PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA

CONŢINUTULUI, A MATEIUALULUI sI A FORMEI 105

delatoare a obiectului pe care-l dematerializeaza. Rupta de sentimentul activitatii relationale si modelatoare a autorului, metafora piere, adica īnceteaza de a mai fi me­tafora poetica, sau devine mit (ca simpla metafora ling­vistica ea poate servi foarte bine si scopurilor enuntului cognitiv).

Toate relatiile verbale sintactice, pentru a deveni com­pozitionale si a realiza forma īn obiectul artistic, trebuie sa fie patrunse de unitatea sentimentului unei activitati relationale, tintind unitatea, realizata tot de ele. a rela­tiilor obiectuale si semantice cu caracter cognitiv sau etic, de unitatea sentimentului tensiunii si a cuprinderii modelatoare, a īmbratisarii din exterior a continutului cognitiv-etic.

Sensul obiectual, material, al cuvīntului se īnvaluie, de a^cemenea, īn sentimentul activitatii alegerii sensului, cu sentimentul specific al initiativei semantice a subiec-tului-creator (ea nu exista īn cunoastere, unde nu poti fi initiator, unde sentimentul activitatii de alegere este aruncat īn afara cadrului universului cunoasterii). Dar acest sentiment de alegere este raportat la ceea ce este ales, cuprinde autonomia lui cognitiva si etica.

In sfīrsit, sentimentul activitatii īsi īnsuseste si la­tura sonora a cuvīntului. Latura pur acustica a cuvīntu­lui, īn poezie, are o importanta relativ mica ; miscarea generatoare a sunetului acustic, deosebit de activa īn or­ganele de articulare, dar care cuprinde si īntregul orga­nism, sau realizabila realmente īn timpul unei recitari proprii, sau traita prin simpatie īn timpul ascultarii, sau simtita doar ca posibila, este incomensurabil mai impor­tanta decīt īnsusi lucrul auzit, care aproape este redus la rolul secundar de a stīrni miscarile generatoare cores­punzatoare, sau la rolul secundar de īnsemn al sensului, al semnificatiei, sau, īn sfīrsit. de a servi ca baza a unei intonatii, care are nevoie de īntinderea sonora a cuvīn­tului, dar e indiferenta fata de structura sonora calitativa a acestuia, si a unui ritm care are, desigur, un caracter motric. īn roman, de regula īn ansamblurile verbale īn proza mai mari - fonemul cedeaza aproape definitiv

functiile sale auxiliare (de a indica sensul, de a provoca o miscare, de a sluji ca baza a intonatiei) grafernului. īn aceasta consta deosebirea esentiala dintre poezie si mu­zica, īn muzica, miscarea care creeaza sunetul are o im­portanta secundara īn comparatie cu latura acustica a fo­niei, īn afara de muzica vocala care, īn aceasta privinta, este mai apropiata de poezie, desi aici elementul acustic este totusi incomparabil mai important decīt īn poezie ; dar aici miscarea generatoare este īnca organica, si putem spune ca organismul interior, care creeaza activ, al com­pozitorului - - interpretului - - ascultatorului este antre­nat, ca element, īn forma artistica.

In muzica instrumentala, miscarea generatoare a su­netului īnceteaza aproape complet de a mai fi organica : miscarea arcusului, atingerea clapelor, efortul necesar pentru instrumentele de suflat etc. - - totul ramīne īn-tr-o masura īnsemnata īn afara formei ; numai tensiunea corespunzatoare acestei miscari, ca sa spunem asa, forta energiei cheltuite, rupta complet de sentimentul organic interior al mīinii care atinge sau se misca, este absorbita īn sunetul īnsusi, unde, purificata, este sesizata de auzul care interpreteaza, devine expresia activitatii si tensiunii omului interior, īntr-un fel alaturi de organism si de in­strument ca obiect, care genereaza sunetul semnificativ din punct de vedere valoric. In muzica, toate elementele compozitionale semnificative sīnt absorbite de latura acustica a sunetului ; daca īn poezie, autorul, care rea­lizeaza forma, este un om care vorbeste, īn schimb, īn muzica este un om care emite sunete nemijlocit, clar nu cel care cīnta la pian, la vioara etc. - - īn sensul celui care genereaza sunetul cu ajutorul instrumentului ; ac­tivitatea creatoare a formei muzicale este activitatea ce­lei mai semnificative fonii, a celei mai valori'^ante mis­cari a sunetului.

Trebuie sa recunoastem ca termenul "instrumentatie", folosit pentru desemnarea ordonarii laturii calitative a materialului sonor īn poezie, este extrem de nereusit ; de fapt, nu latura acustica a cuvintelor este ordonata, ci la-

106 / PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA

tura lor articulatorie, latura motrica ; e drept ca aceasta ordine articulatorie īsi afla reflectarea īn structura so­nora, la fel ca si īn cea grafica.

Importanta organismului creator interior nu este identica īn toate genurile poetice : ea este maxima īn poe­zia lirica, unde corpul care genereaza sunetul din interior si care simte unitatea tensiunii sale productive este an­trenat īn forma ; īn roman, participarea organismului in­tern la forma este minima.

Desigur, si īn roman, activitatea care genereaza cu-vīntul ramīne principiul conducator al formei (daca ro­manul este īntr-adevar o opera de arta), dar aceasta ac­tivitate este cu totul lipsita de aspecte organice, fizice : avem de a face cu o activitate pur spirituala de zamislire si alegere a sensurilor, a conexiunilor, a atitudinilor axio­logice, cu o tensiune interioara de contemplare spirituala finalizatoare si de cuprindere a marilor ansambluri ver­bale, a capitolelor, a partilor, īn sfīrsit, a romanului īn­treg. Se manifesta īn mod deosebit sentimentul unei ac­tivitati intense memorizatoare din punct de vedere axio­logic, al memoriei emotionale. Aici patrunde īn forma unul dintre elementele ei constitutive, omul-creator activ din punct de vedere interior, care vede, aude, apreciaza, pune īn relatie, alege, desi aici nu exista o tensiune fi­ziologica reala a simturilor exterioare si a organelor cor­pului ; este omul-creator unic īn sentimentul activitatii sale pe parcursul īntregului roman, pe care īl īncepe si īl sfīrseste, omul-creator ca īntreg al unei tensiuni inte­rioare productive si īnzestrate cu tīlc ¹.

' Unitatea formei este unitatea pozitiei axiologice active a autorului-creator, pozitie realizata cu ajutorul cuvīntu-lui (ocuparea pozitiei prin cuvīnt), dar raportata la con­tinut. Aceasta pozitie ocupata prin intermediul cuvīn-

PROBLEMA CONŢINUTULUI.    A MATERIALULUI sI A FORMEI / 107

tului si numai prin cuvīnt devine productiva si finaliza­toare am punct de vedere creator a continutului dato­rita izolarii lui - - nonrealitatii lui (mai exact si mai strict, din punct de vedere filosofic, datorita unei realitati deo­sebite, de ordin pur estetic). Izolarea este primul pas al constiintei modelatoare, primul dar pe care forma īl face continutului, ceea ce face _pentru prima data posibile toate darurile urmatoare pur pozitive si aducatoare de bogatie^

Toate aspectele cuvīntului care realizeaza forma din

punct de vedere compozitional devin expresia atitudinii

creatoare a autorului fata de continut : ritmul, atasat ma-

terialului. este scos īn afara cadrului sau si īncepe sa pa-

runda materialul ca o atitudine creatoare fata de el, īl

trece rntr-un nou plan axiologic, planul existentei este-

Forma romanului, care ordoneaza materialul ver-

bal devenind expresia atitudinii autorului, creeaza forma

īi-hitec ,mca ce ordoneaza si finalizeaza evenimentul, in-

dependent de evenimentul unic si totdeauna deschis al

existentei.

In aceasta consta adīnca originalitate a formei este­tice : ^ea este activitatea mea organic-motrice, care eva­lueaza ī l īnzestreaza un sens, _{si īn ace}lasi timp ea este forma evenimentului opus mie si _a participantului la acest eveniment (a personalitatii, a formei trupului si sufletului acestui participant).

Activitatea constructiva a autorului-creator al formei tre­buie net deosebita de miscarea mimetica pasiva - reala sau Posibila - care uneori e necesara empatiei etice, la fel cum trebuie deosebita intonatia etica de intonatia estetica finaliza­toare.

unic nu se _simte creator decīt īn arta. Personalitatea creatoare pozitiv-subiectiva este un ele­ment^ constitutiv al formei artistice>aici subiectivitatea ei gaseste o obiectivare specifica, "devine subiectivitate creatoare semnificativa din punct de vedere cultural. Tot aici se realizeaza unitatea specifica a omului fizic si mo­ral, sensibil si spiritual, dar o unitate simtita din inte­rior Autorul, ca element constitutiv al formei, este acti­vitatea organizata, izvorīta din interiorul omului total, care īsi realizeaza sarcina sa īn īntregime, care nu presu­pune mrmc īn afara sa pentru a ajunge la finalizare, ac­tivitate a omului īntreg, din cap pīna-n picioare : el e

l

J08 / PROBLEME DE LITERATURA sI ESTETICA

necesar tot - respirīnd (ritmul), miscīnclu-se, vazīncl, au­zind, amintindu-si, iubind si īntelegīnd ¹.

Aceasta activitate organizata din interior a personali­tatii creatorului se deosebeste fundamental de personali­tatea pasiva, organizata din exterior, a personajului, a omului obiect al viziunii artistice, fizic si sufleteste de­terminat : determinarea lui este vizibila si audibila, este o determinare formala : aceasta este imaginea omului, personalitatea lui exteriorizata si īntrupata ; īn timp ce personalitatea creatorului este invizibila si inaudibila, dar se resimte si se organizeaza din interior, ca o activitate care vede, aude, se misca, īsi aminteste, o activitate ne­īntrupata, dar care īntrupeaza si numai dupa aceea este reflectata īn obiectul modelat.

Obiectul estetic este o creatie care include īn sine pe creator : īn el, creatorul se regaseste si simte intens ac­tivitatea sa creatoare; sau altfel : aceasta este o crea­tie, asa cum apare ea īn ochii creatorului īnsusi, care a faurit-o liber si cu drag (e drept, aceasta nu e o creatie din nimic, ea presupune realitatea cunoasterii si a faptei, pe care o transfigureaza si īi da forma definitiva).

Sarcina principala a esteticii consta īn studierea obiec­tului estetic īn specificitatea lui, dar fara a-l substitui cu vreo etapa intermediara a traseului realizarii lui ; si, mai īntīi de toate, trebuie sa īnteleaga obiectul estetic īn mod sintetic, īn ansamblul lui, sa īnteleaga forma si con­tinutul īn corelatia lor esentiala si necesara (forma : forma a continutului ; continutul : continut al formei), sa īnte­leaga specificul si legea raportului dintre ele. Numai pe baza acestei īntelegeri se poate trasa calea justa pe care trebuie s-o urmeze analiza estetica concreta a anumitor opere.

Din toate cele spuse, trebuie sa reiasa limpede ca obiectul estetic nu este un lucru, fiindca forma lui (mai

Numai īntelegerea si studierea metodica stricta a autorului ca element al obiectului estetic ofera un luricīament rnotodic Studierii psihologice, biografice si istorice a acestuia.

PROBLEMA CONŢINUTULUI, A MATERIALULUI sI A FORMEI / 109

exact, forma continutului, fiindca obiectul estetic est. un continut īnzestrat cu forma), īn care eu ma simt ca subiect'activ, īn care eu intru ca element constitutiv i cesar, nu poate fi, desigur, forma a unui lucru, a unui

^0biF~ofma artistic-creatoare cla, īn primul rind forma definitiva omului, apoi lumii - - dar numai c lume a omului, fie umanizīnd-o nemijlocit, fie īnsufletind-p īn-?ro relatie valorica atīt de directa cu omul, mcit īsi pierde alaturi de el autonomia sa valorica devenind doar un element al valorii vietii umane. Drept urmare, _at, tudinea formei fata de continut īn unitatea obiecta ui es­tetic are un caracter personal specific iar obiectul este tic apare ca un fel de eveniment specific, rezultat al ac­tiunii si interactiunii creatorului si continutului. '^In creatia artistica literara, caracterul evenimential al obiectului estetic este deosebit de clar ; raportul dintre forma si continut are aici un caracter aproape dramatic este deosebit de limpede patrunderea autorului - on fizic, sensibil si spiritual - - īn obiect ; este_ limpede nu numai unitatea inseparabila a formei si continutului, dar si noncontopirea lor, īn timp ce īn alte arte forma pa­trunde mai mult īn continut, īntr-un fel se materializeaza īn el si e mai greu de separat si de exprimat m izolarea

ei abstracta, j

Aceasta se explica prin caracterul materialului poe­ziei . cuvīntul, cu ajutorul caruia autorul - omul vorbi­tor - poate sa ocupe nemijlocit pozitia sa creatoare, m timp ce īn alte arte, īn procesul creatiei intra -- ca ii meiiari tehnici - corpuri straine : instrumentele muzi­cale dalta sculptorului etc. Pe līnga aceasta, materialu nu cuprinde omul activ īn totalitatea lui. Trecīnd prin acesti intermediari eterogeni, activitatea autorului-creator Q6 specializeaza, devine unilaterala si de aceea e mai greu separabila de continutul pe care l-a īnzestrai forma.