PROCES SAU "ÎNTÂLNIRE FATALĂ"?
Este suficienta o singura carte pentru a exista o lume interioara? Daca nu, care este numarul de carti necesar pentru a putea vorbi vorbi de o lume interioara?
Acestea sunt întrebari al caror raspuns ar genera un paradox al sortilor: "un fir de nisip nu este o gramada, si pentru orice numar n, daca n firele de nisip nu sunt o gramada, atunci adaugarea unui fir în plus nu face din aceasta o gramada. Dar în cazul acesta nu vei obtine niciodata o gramada, deoarece orice fir pe care îl adaugi te lasa ca si înainte, fara o gramada."
Evitând aceste tipuri de întrebari, putem afirma ca lumea interioara se creaza ca un proces în continua miscare, chiar daca la un moment dat nu se mai citesc "noutati", deoarece exista posibilitatea de a reciti, adaugându-se elemente noi.
În continuare voi prezenta procesul de formare a lumii interioare. În principal se aseamana cu ceea ce am spus despre lectura si continutul capitolului precedent, însa cu câteva adaugiri. În acest caz avem de a face cu reprezentarile actorilor despre cum si în ce ordine ar trebui citite cartile, si modul de perceptie a efectelor pe care le-au avut textele asupra lor.
Sistemul "episemologic" al actorului se construieste progresiv si necesita un timp mai îndelungat pentru a se forma: "Exista carti pentru tineret, pentru adolescenti. eu cred ca (.) la început cel putin, pâna ajunge un adolescent (.) trebuie directionat sa citeasca cartile (.) copilariei si a tineretii." (Peli Francisc) Lectura trebuie sa fie controlata, ceea ce face ca socializarea sa se faca evolutiv, cu scopul de a nu-l face pe copil de a respinge cartea: "E clar ca o sa-i dai ceva usor, placut, sa-l faci sa iubeasca cartea, nu sa-l faci de la început sa fie un chin pentru el pentru ca nu o sa ajunga niciodata sa fie un cititor de carte."
Dependenta fata de carte este data de un scop educational: "Filosofie, psihologie, ca-i moderna, tainele scrisului, grafologie. Te formateaza, te aduna. Nu lasa sa se vada (.) tot urâtul din tine..." (Silvia Tarcan)
Atunci când avem de a face cu o "întâlnire fatala" cu o carte, aceasta din urma reprezinta punctul de sprijin al lui Arhimede, zona de iluminare care devine baza unei constructii: ".m-a impresionat si mi-a rasturnat conceptia despre viata si m-a facut sa fiu altfel, sunt constienta de treaba asta, e Mitul lui Sisif (.) sa se apropie în asa masura de sufletul meu încât la un moment dat am crezut ca ma identific si sunt exact ceea ce scrie el acolo. (.) Taina existentei umane nu consta în a trai, ci în a sti pentru ce traiesti." (Maria Kiss) sau care genereaza schimbari în lumea interioara deoarece este resemnificata în urma lecturarii anumitor tipuri de carti (vezi cazul Marioara Coman, cap.2) ori deciziei de a reciti: "Am citit din nou Iosif si fratii sai. Când o citesti la vârsta asta, o citesti cu alti ochi, când o citesti dupa acumulari, e." (Adriana Georgescu)
Atât anterior, cât si posterior acestei "descoperiri" constructia cognitiva se realizeaza ca proces. Diferenta fiind data de semnificarea trecutului. Alegerile viitoare sunt generate de "centrul" lumii interioare: ".foarte mult m-a preocupat.[religia] si atunci am ramas pe ideea asta, ca, totusi, cartea de baza este Biblia" (Kovacs Elisabeta)
Semnificarea si valorizarea Sinelui se genereaza în urma acestei (re)constructii. Asfel, exista o lume simbol în jurul cartilor sau numai a anumitor carti, ceea ce evidentiaza ca individualitatea si individualizarea nu ar trebui sa fie determinate de numarul textelor lecturate. Calitatea nu este data de cantitate, dar cantitatea poate fi o calitate. Depinde de perceptia actorului: pentru unii conteaza valoarea textelor în aceasta constând diferentierea: "Nu pierd timpul cu carti de doi lei." (Adriana Georgescu), iar pentru ceilalti diferentierea este data de numarul cartilor citite. Într-un caz Sinele defineste capitalul de cunoastere, iar în altul viceversa. Sintetizat ar putea fi exprimat astfel: valorizand ne valorizam.
|
