PROZOPOPEE
= Termenul provine din fr. prosopopée, de la gr. prosopopoiia, de la prosopon "persoana" si poiein "a face". Este figura de stil prin care se da glas persoanelor a 19119n138t bsente, uneori chiar si mortilor, si se înzestreaza cu facultatea actiunii si a miscarii obiecte de regula inanimate. În retorica antica se face deosebirea, de multe ori, între P. si ethopoeia, de la cuvintele grecesti ethos "caracter" si poiein "a face"; ethopoeia este definita drept plasmuirea caracterelor si imaginarea discutiilor între diferite personaje. Quintilian (Arta oratorica, 9, 2, 31) înglobeaza amândoua figurile în aceeasi definitie. Un domeniu predilect al P. este umanizarea unor colectivitati: patria, orasul si discursurile tinute în numele lor. Este celebra P. legilor din dialogul Criton al lui Platon, unde legile i se adreseaza lui Socrate pentru a-l determina sa nu evadeze. Cicero, în Catilinara I, introduce o P. a patriei. La Lucan, în poemul Pharsalia, apare o P. a statului. Eminescu, în Memento mori, episodul razboiului daco-roman, utilizeaza P. (blestemul prorocitor al lui Decebal, care este, de fapt, "cugetarea pamântului"). P. este foarte asemanatoare cu personificarea (v.), adesea cele doua figuri fiind considerate identice.
|
