Paralela poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii"-Lucian Blaga si poezia "Din ceas dedus"-Ion Barbu
Perioada interbelica, o perioada de efervescenta creatoare in domeniul literaturii romane, sta sub semnul confluentei benefice a doua tendinte: traditionalismul, a carei ideologie se cristalizeaza in jurul revistelor "Viata romaneasca" si "Gandirea" si modernismul, promovat de revista "Sburatorul" si cenaclul omonim, sub indrumarea culturala a lui Eugen Lovinescu. Acesta avea ca obiective imprimarea unor tendinte moderniste in evolutia literaturii romane si promovarea tinerilor scriitori, "lampadoforii" artei de maine, dupa cum ii numea Lovinescu, care sustinea ca "elementul esential al talentului este originalitatea si originalitatea inseamna diferentiere.". Acesta afirmatie surprinde esenta artei si a valorii estetice: originalitatea. Faptul ca "originalitatea inseamna diferentiere" se reflecta in diversitatea si in valoarea vocilor poetice ale perioadei interbelice: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, stilul fiecaruia fiind specific, inconfundabil, un timbru poetic aparte, asimiland elemente ale avangardismului, expresionismului, ermetismului si simbolismului.
Fiind "o fereastra spre lume care permite eului sa-si depaseasca limitele si sa se dilate la infinit " dupa cum afirma Marcel Raymond, poezia va circumscrie un anumit univers ideatic, un imaginar poetic ce poarta amprenta eului poetic. Astfel, poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", are rolul de program literar, fiind insa realizata cu mijloace artistice si are ca tema atitudinea poetica in fata marilor taine ale universului, cunosterea lumii in planul creatiei poetice fiind posibila numai prin comunicare afectiva totala. Blaga opteaza pentru un lirism subiectiv, ale carui marci lexico-gramaticale figureaza inca din titlu, "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" presupunand o situare orgolioasa, de sorginte expresionista, a eului creator in centrul universului liric, in care "totul se raporteaza la etern." - K. Edschmidt. Pe de alta parte, arta poetica a liricii lui Ion Barbu, poezia "Din ceas dedus" este realizata pe baza unei conceptii exprimate intr-un limbaj si o viziune aparte, "un cantec de harfe, rasfrante in ape, sau lumina fosforescenta a meduzelor care sunt vazute numai pe intuneric, adica atunci cand ochii pentru lumea intinsa se inchid". Referindu-se la caracterul de arta poetica, G. Calinescu surprinde aspecte legate de sensul poeziei, dar si de rolul poetului: "Aceste doua strofe sunt definitia insasi a poeziei: Calma creasta a poeziei este scoasa (dedusa) din timp si spatiu, adica din universul real (din ceas), este nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine ireala intr-o apa sau intr-o oglinda. Poetul nu traieste la zenit, simbolul existentei in contingent, ci la nadir, adica din interior, in eul absolut, care nu e afectiv, ci numai latent." Conform cerintelor moderniste, temele traditionale sunt inlocuite de Barbu cu o prezentare a poeziei si a sensului acesteia, temele poeziei exprimand, in principal, ideea lumii purificate prin reflectarea in oglinda, ideea autocunoasterii si ideea actului intelectual ca afectivitate lirica. Din poezie nu lipseste motivul specular, care are o ocurenta deosebita in lirica lui I. Barbu. Oglinda, asociata motivului dublului, sau ca reflex al macrocosmului in microcosmos, este mai mult o modalitate stilistica, prin care realitatea se rasfrange in constiinta umana ca intr-o oglinda sau in luciul apei, iar imaginile reproduse de poet nu sunt copiate, ci spiritualizate in mod individual. Titlul poeziei are in componenta sa substantivul "ceas", substantiv ce face parte din campul lexical al notiunii de timp si care sugereaza in acest caz ideea de timp neclintit. Dupa aprecierea lui Al. Paleologu, timpul este "dedus, [] sustras oricarei prize a temporalitatii curente". Daca e luat in considerare si celalalt titlu al poeziei, "Joc secund", cuvantul "joc" sugereaza in opinia lui T. Vianu "o combinatie a fanteziei, libera ca orice tendinta practica", iar asocierea adjectivului "secund" plaseaza jocul in zona superioara a esentelor ideale. In comparatie, titlul poeziei lui Blaga este format din pronumele de persoana I, marca a eului liric exprimat subiectiv, negatia care anuleaza lexemul a carui signaletica dominanta este duritatea -"strivesc" in raport cu eul liric, si "corola de minuni a lumii"- ansamblu de minuni ale divinitatii, ce beneficiaza de un caracter exhaustiv, acesta evidentiind gustul pentru mister al lui Blaga. Titlul este reluat in incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul sau, imbogatit prin seria de antiteze si lantul metaforic, se intregeste cu versurile finale: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/[]/ caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte". Poezia este un act de creatie, iar iubirea o cale de cunoastere a misterelor lumii prin trairea nemijlocita a formelor concrete.
La baza acestor imagini sta o textura stilistica variata, evidentiata la toate nivelurile textului poetic. Viziunea si imaginarul poetic ale lui Blaga isi gasesc o expresie concentrata in metafora centrala din poezie, plasata inca din titlu. Pentru poet, metafora revelatorie "corola de minuni a lumii", imagine a perfectiunii, rezultat al incongruentei dintre lumea concreta si cea a notiunilor abstracte, semnifica misterele universale, iar rolul lui este de a adanci taina. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creatiei poetice, imaginate ca petalele unei corole uriase care adaposteste misterele lumii: flori -viata/ efemeritatea/ frumosul, ochi -cunoasterea/ contemplarea poetica a lumii, buze -iubirea/ rostirea poetica, morminte -tema mortii/ eternitatea/ transcenderea. Astfel, ideile sunt potentate atat la nivelul metataxelor prin intermediul enumeratiei simbolurilor bisemice ce contureaza corola: "in flori, in ochi, pe buze ori morminte" ,dar si al polisindetonului din finalul poeziei care realizeaza, prin repetarea conjuncttiei "si" o egalizare a acelor simbolurilor, cat si la nivelul metasememelor, adica al figurilor de sens, al tropilor prin transferuri semantice ale epitetelor "intunecata zare", "largi fiori", dar mai ales al "metaforelor revelatorii" precum "a lumii taina", "lumina altora", "nu strivesc[] si nu ucid". De asemenea, pentru a sustine muzicalitatea versurilor, muzicalitate ce are o vasta insemnatate pentru poezie, in poezia "Din ceas dedus" Ion Barbu opereaza la nivelul metaplasmelor si metagrafelor apeland la "armonia imitativa", concordanta intre sonoritatea expresiei si ideea exprimata, realizata pe baza aliteratia fricativei "s": "ceas, dedusacesteicreste" ce sugereaza stridenta, sincopa, elidarea vocalei "i": "ce-n", pronutarea sunetului "e" in loc de "a": "resfirate". La nivelul metataxelor se observa prezenta elipselor: "ce-n zbor invers le pierzi", a numeroaselor inversiuni: "calme creste"; "meduzele cand plimba sub clopotele verzi" si a ingambamentului la nivelul intregii poezii intrucat ambele strofe se reduc, fiecare, la cate o singura fraza. De asemenea, prima strofa este eliptica de predicat, pe cand a doua include coordonari si subordonari de propozitii. La nivelul metasememelor, nivel care sta sub semnul "podoabelor semantice", se observa uzitarea metaforelor: "poetul ridica insumarea", a comparatiilor: "cantec istoveste: ascuns, cum numai marea, / Meduzele cand plimba sub clopotele verzi", a metonimiei: "nadir latent", dar si a epitetelor, epitete ce sunt cromatice: "clopotele verzi", oximoronice: "calme creste", "cirezi agreste", metaforice: "joc secund" si antepuse: "mantuit azur", de remarcat fiind abundenta lor, dar si faptul ca aceleasi sintagme constituie figuri de stil diferite, ceea ce sustine concizia si justifica incifrarea textului si ambiguitatea limbajului poetic.
Tectonica si prozodia sunt alte doua constante definitorii ale unui discurs liric. In timp ce in poezia lui Lucian Blaga modernismul se manifesta si la nivel prozodic deoarece regulile rimei, ritmului si ale masurii sunt aplicate dupa voie , lucru ce sugereaza amplificarea misterului determinat de utilizarea unei terminologii abstracte, organizarea metrica a poemului lui Ion Barbu este de o mare simplitate, poetul evitand efectele muzicale si urmarind o cadenta linistita, mereu egala cu sine, impresia fiind produsa de constructia lunga a versului de treisprezece-paisprezece silabe, fixat invariabil intr-un ritm iambic, acesta fiind singura unitate metrica a poemului, iar rima incrucisata a poeziei produce o edulcolare, o catifelare a tonului final.
|
