"Pe acest loc s-a aflat casa n care a locuit Mihai Eminescu cu Veronica Micle, în primavara anului 1882"
Poetul si publicistul Mihai Eminescu ne-a facut onoarea de a locui pentru câtiva ani în Capitala. Trecerea lui prin locuri ca Mahalaua Buzestilor, Calea Mogosoaia, Strada Sperantei, nu pare a reprezenta însa niciun fel de interes pentru ceea ce se numeste patrimoniul unei tari. Ce ocazie minunata, ca unul dintre scriitorii de geniu ai literaturii universale sa-si fi preumblat trupul si spiritul prin aceste locuri si sa le înnobileze astfel cu prezenta sa. Ce fatalitate însa ca niste anonimi ai secolelor XX si XXI sa întoarca spatele unor momente de înalta glorie ale spiritualitatii noastre ca popor.
În cel de-al doilea Centru Vechi al Capitalei, zona pietei Matache, denumita odinioara Mahalaua Buzestilor, timpul a 16316d311q re mult prea multa rabdare. Familii de tigani, bunici, parinti copii, par ca îsi traiesc vesnic aceeasi zi, de duminica. Strazile murdare, miros de carne perpelita pe jar si ultimele manele la moda te fac sa treci grabit, uneori speriat si nepasator. Neprivind în jur nu realizezi ca, de fapt, ai onoarea de a pasi si a vedea copacii, pentru ca doar ei au ramas aceiasi, pe care, în urma cu 106 ani, Mihai Eminescu îi contempla. Imediat ce treci de ruinele fostului Cinematograf Feroviar, la intersectia Buzesti-Calea Grivitei, lipita de Hotelul Marna, se afla o poarta ruginita de fier. Deasupra ei, pe o placuta de marmura sta consemnata salajluirea, în primavara anului 1882, poetului Mihai Eminescu si a Veronicai Micle, în acel loc. Privind în jur, la toata atmosfera apasatoare, asurzit de sunetele orientale care parca nu se mai schimba si de tipetele a doi tiganusi care-mi repeta insistent "nenea lasa-l pa ala ca a avut silfilix, vino da ne fa noua poza!" caut macar o singura figura, încaruntita nu degeaba, cu care as putea vorbi despre istoria locului. Partea dreapta a usii istorice, ca de casa nici nu poate fi vorba dat fiind faptul ca nu mai exista nici macar o caramida cu miros eminescian, este lipita de un spatiu maronio-cenusiu. La o privire mai atenta se distinge un apel la chef si veselie: BERĂRIE. Intru, uitând parca de faptul ca mahalagiii si amploaiatii pisicheri nu mai au farmecul de altadata, si încerc sa-mi gasesc omul carunt, cu povesti. Tot ce vad, însa, nu corespunde nicicum imaginii pe care o caut. Niste figuri ascutite, cu pielea rosie de la soare si îmbibati de aburii lui Bachus, stau protapite pe scaunele mult prea înalte, potrivite mai de graba unui fast food. Un pusi care se chinuieste sa mute o naveta cu sticle de bere ma ghideaza catre o femeie ce sta, pe treptele din fata unei case de vizavi. "Tanti Nuti cred ca stie câte ceva. Ma întreaba mereu de ce nu ma tin de scoala si cre' ca daca îmi zice asta ea e mai desteapta. Astia dupa aici...". Merg, asadar, catre tanti Nuti. Dar ce mai vreti mama ma întâmpina doamna, cu o voce nici prea stinsa, nici prea ridicata. "Mai vin d'astia, turisti, ca vin d'aici da la gara. Sa uita fac asa cum faci si tu doua trei poze si pleaca. Lasati-l pe bietul Eminescu sa se odihneasca în pace. Daca tot nu faceti nimic de ce-l mai deranjati? Vezi placuta aia de marmura pe care scrie ca aici a stat poetul? Au furat-o tiganii de trei ori pâna acu'. Asta e a patra si cre' c-or s-o suteasca si pa asta ca o vând si iau bani pa ea. Placa aia au pus-o acolo Ceausescu acu vro patrus cinci da ani, dar tot el a adus tiganii aici. El a nationalizat casele astea din care acu au ramai doar ruinele de le vezi si atunci a adus tiganii. Stiu din familie ca aici era frumos pa vremuri. Era cartier de negustori, mari oameni, dastepti, pictori, scriitori. Era un restaurant încolo spre Caraiman unde se întâlneau. I se zicea La doi si la cinci lei, ca era ieftin, si artistii mari atunci erau saraci, mama!" Ma uit în jur si încerc sa reconstitui toata aceasta imagine, însa se lasa seara, straduta se populeaza si mai mult, vocile sunt tot mai intense. Batrâna ma rupe din cele câteva secunde de privit si ma anunta ca nci ceea ce vad acum s-ar putea sa nu mai existe în curând. Or sa ne darâme astia cu totul. Cica s-a dat proiect la primarie sa largeasca Buzestii ca sa se circule mai bine. Asa ca o sa disparem si noi si aia cu Eminescu". Femeia nu mai spune nimic. O privesc mai atent si descopar o privire blânda totusi. Inevitabil ma gândesc ca între anii 1880 1886 Eminescu devenise extrem de incomod prin mare parte a articolelor politice publicate în Timpul". Eminescu fusese cel care a tras un semnal de alarma asupra coruptiei unora dintre politicienii români , dintre care Titu Maiorescu nu lipsea, asupra libertatii presei, asupra guvernului condus de Bratieanu, asupra chestiunii evreiesti si nu numai.
Prin multe locuri, adesea a trecut
Eminescu a ajuns pentru prima oara în Bucuresti în vara anului 1868. Documentele atesta faptul ca atunci a locuit pentru o scurta perioada de timp pe Calea Mogosoaiei, la Hotelul Hugnes, platindu-si chiria din banii pe care îi câstiga ca si copist, respectiv sufleur, la Teatrul cel Mare. În anul 1881 îl gasim pe Strada Sperantei, la numarul 4, unde era destul de des vizitat de catre Ion Creanga. Mare iubitor de muzica si teatru alege sa stea cât mai mult în apropierea artistilor, motiv pentru care în nici jumatate de an se muta în curtea unei foste mânastiri, mânastirea Caimata, care era recunoscuta în perioada ca fiind foaierul oamenilor de arta. Din acest loc nu a ramas astazi decât o scurta straduta ce face legatura între Bulevardul Carol I si Hotelul Modern, manastirea fiind demolata în anul 1891, când a avut loc un proces de sistematizare a Capitalei. În preajma anului 1881 îl gasim alaturi de Ioan Slavici într-o cladire din Piata Amzei. În acelasi an , documentele precizeaza ca Eminescu locuia pe rând pe Strada sipotul Fântânilor, aproape de Parcul Cismigiu, aproape de izvorul care îi poarta astazi numele, si în Strada Enei, la numarul 1, într-o casa ce apartinea familiei Szatmari. Acestea sunt doar câteva dintre locurile prin care marele Eminescu a vietuit, chiar daca pentru scurte perioade de timp. Din nefericire, aproape toate aceste strazi, cladiri au fost demolate, ca si cum ele n-ar trai decât un timp prezent. Timpul cu oamenii pe care îi vedem azi. Asa cum îi vedem. Odata cu disparitia acestor locuri, municipalitatea n-a facut nici macar infimul efort de a consemna trecutul îngropat acolo printr-o simpla placuta comemorativa. Vestigiu nu înseamna numai ruina, deci un motiv pentru a baga buldozerele si a rade locul din temelie.(A.F)
|
