II. Incepand cu volumul “In marea trecere” (1921) si continuand cu Lauda somnului” (1929), apare al doilea element specific al liricii blagiene: tristetea metafizica, generate de conflictul tragic ce sfasie sufletul omenesc blestemat sa nu poata trai la nesfarsit in nepasarea fericirii.
III. “La cumpana apelor (1933) si “La curtile dorului” (1938) sunt evocari ale satului romanesc in care miracolul mai este inca posibil. Panismul blagian se identifica acum cu stilul de viata al satului arhaic romanesc. Apare tragismul existentei.
IV. Volumul “Nebanuitele trepte” 1943 se inscrie sub semnul anonimatului, mitului si cantecului. In “Mirabila samanta” – poezie ce deschide volumul postumelor – viata nu mai apare ca o dureroasa trecere in noapte.
Blaga lauda fosta zamislitoare a Fiintei care se reinnoieste continuu. El depaseste astfel impasul viziunii expresioniste, ajungand la echilibrul clasic.
|
