ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
Priveghi - Eugen Barbu
Mai murisera. Pâna s-o bage si pe ea în pamânt, Aglaia spalase morti, le mâncase din pomana.
ntâi trecea spargatorul de lemne. A gunoierului îl simtea de departe, cu sufletul. O data se împosoca.
- Grigore, nu stiu ce mi-e. Am o inima rea...
În capatul strazii care se sfârsea la rampa, seful zarea umbra matahaloasa a lui Tudose. Mergea agale, cu toporul sau înfipt într-o buturuga, tinut pe un umar, fara sa se uite-n dreapta si-n stânga.
Muierea începea sa blesteme:
- Na, ca iar trece! îl vezi, Grigore?
- Poate ne-o fi si noua, rostea barbatul cu spaima. Dar n-as vrea sa mor înaintea ta, femeie, tu sa ma îngropi...
si facea câte o cruce mare, cu fata la rasarit.
- Ptiu, parca-i a cu coasa, uita-te la el!
Tudose se pierdea în 20320x234u lumina aurie a dupa-amiezii de toamna. Nu i se mai auzea decât glasul gâtuit, îndepartat: "Sparg la lemn"! Sparg la lemn!"
Gunoierul se întorcea catre Aglaia:
- Ca si tu, te iei dupa prostii d-astea, muiere batrâna si proasta!
- O sa vezi, mare minune daca n-or bate pâna diseara clopotele la Sfânta Vineri!
Spargatorul de lemne cadea rar în Cutarida. Nimeni nu stia de unde vine si unde se duce. Îi auzeau numai glasul dogit, pe sub uluci: "Sparg la lemn'! Sparg la lemn'!"
l cunosteau si copiii. Era un om fara vârsta, cu un ochi alb, scurs, care nu vedea. Înalt de atingea stresinile, puternic, îsi tinea toporul înfipt într-o buturuga, ca pe un pai. Calca rar, ca si când nu s-ar fi grabit niciodata. Nu-si aminteau multi sa-l fi vazut taind lemne. Muierile îi dadeau de pomana si închideau repede portile. La sâmbata mortilor, Tudose se aseza pe treptele bisericii, îsi lasa scula alaturi si astepta. Nu scotea un cuvânt. Privea cu ochiul sau beteag multimea. Femeile îi faceau portie din coliva si-l rugau sa se închine. Spargatorul de lemne mânca lacom grâul dulce, presarat cu bomboane, se stergea la gura cu mâneca hainei zdrentuite si, când se satura, se ridica, îsi salta toporul pe umar si pleca.
A doua zi dupa trecerea lui prin mahala, muierile vedeau în câte o poarta drapelul negru al mortilor. Scuipau în sân si murmurau:
- Iar a trecut Tudose!
Baba Tinca se jurase pe ochii din cap ca-l vazuse la Sfânta Vineri cînd iesise dintr-un cavou.
- Doarme cu mortii, soro, asta-i Uciga-l toaca!
Spargatorul de lemne o lua prin spatele cimitirului, pe sub artarii batrâni ai strazii Pomenirea. Privea caderea frunzelor roscate, se oprea sub copacii atinsi de moarte si strângea purcoaie-purcoaie straturile uscate care fosneau sub pasi, aprindea un amnar cu iasca si dadea foc. Trâmbe de fum alb, înecacios se ridicau drept în sus, sub coroanele pomilor. Toata strada aceea pardosita cu frunze se împânzea într-o lumina în care nu se mai deslusea nimic...
Gogu croitorul zacuse doua luni pe patul spitalului si, în cele din urma, doctorii îl trimisesera acasa, n-aveau ce-i mai face.
- Barim sa mor în patul meu, spunea mesterul.
L-au dus cu o trasura. Era galben, numai pielea si osul pe el. Se rezema într-un baston. Nu-l mai cunosteai. Trei zile se chinuise pâna sa-i iasa sufletul, mai mare pacatul. sedea pravalia închisa, nevasta-sa, Florica, nu se mai vedea. Ce nu-i daduse, câte doctorii, degeaba. Într-o dimineata îsi apucase gâtul cu mâna si se zbatuse, tragându-si rasuflarea.
- Eu mor, spunea. Femeia lui plângea alaturi.
- Stai linistit, îl ruga, stai linistit, auzi tu... În doua ceasuri nu mai era.
Nevasta a chemat-o pe Aglaia, sa-l spele. Plângea de înecase pamântul.
- Haide, coana Aglaito, ca m-a lasat al meu. Oh, Doamne! Cocosata a pus mâna la gura, uluita:
- Ce-i omu, soro! Parca ieri dadea cu acul colea. L-am întrebat înca: "Ce mai faci, domnu Gogu?" "Bine, mi-a zis. Ce sa fac?" Dar l-am vazut eu. Nu-i era bine de loc!
Au mers amândoua pâna la casa croitorului. Mortul avea sub ochi o pata galbena, care se întinsese pe tot obrazul.
- Cum s-a tras tot sângele din el! soptise batrâna.
si-a înnodat sortul, si-a îndreptat salele si a strigat la Florica:
- E teapan, ce mai stai?! Pune sa fiarba apa, trebuie sa-l spalam. Muierea plângea cu sughituri, cainându-se:
- Cui m-ai lasat, Gogule? Cui m-ai lasat? Batrâna se supara:
- Lasa boceala, ca stiu eu cui te-a lasat! Vino-ncoace! I-a închis ochii. Pleoapele reci erau grele si aspre.
Tot corpul i se racise. Florica se zapacise de tot. A dat fuga în magazie, sa aprinda surcele, si-a varsat caldarea.
- Ptiu! blestema în timp ce aseza lemnele. Acu ti-ai gasit sa mori, Gogule?
A scos gazul si i-a dat foc cu chibritul. S-a dus pâna la pompa si-a umplut galeata. Trecea nevasta lui Spiridon. A oprit-o:
- A murit al meu! i-a spus si s-a asezat pe plâns, s-o vada vecina cât sufera.
- Ce spui?
- Da. Saracuta de mine, ca ramân singura si pedepsita de Ăl-de-sus!
S-a întors repede cu apa. Aglaia despuiase mortul. Mâinile croitorului, paroase si slabe, atârnau peste marginile patului.
Muierea îl acoperi cu un tol si-i strânse izmenele aspre si camasa.
- Gata albia? întreba. - Acu.
- Da slab, fa, barba-tau! - Slab!
- Mai putea?
- Ei, si dumneata...
Cocosata râse, dezvelindu-si dintii galbeni si rari.
- Ca doar nu ti-o fi rusine!
n fata mortului?
- Ce daca?! E gata! N-aude, nu vede. Dumnezeu sa-l ierte! Spune.
- Coana Aglaia...
- Spune, apasa cocosata. Te zdruncina? - Oho...
- Cu pruna asta a lui?
- Cu.
- De-aia umblai tu dupa alde Tilica? Ia vezi apa aia!
Florica fugi sumetindu-si mânecile. Ridica usor caldarea de pe foc. Turna în albie. Cauta sapunul si stergarul sa le duca vecinei. Aburii se ridicau deasupra, fierbinti, si ea îsi aduse aminte de vorbele Aglaiei...
ntr-o vara, frizerul o întâlnise pe la pompa. Mergea, mergea, ca-si lasase pravalia singura. Florica, înalta, frumoasa, abia pasea peste Cutarida. I se taiasera picioarele lui Tilica.
- Buna dimineata, rostise. Muierea râsese parsiv:
- Ce faci, domnu Tilica?
- Ce sa fac? Muncesc. Parca dumneata nu stii?
- Da de cântat, de ce nu mai cânti seara din mandolina? Ca tot întind urechea s-auz, si dumneata, domnu Tilica, nimic...
- Da...
Treceau vecinele pe lânga ei. Frizerul zisese încet:
- O sa ne iasa vorbe.
- si ce daca! Mi s-a urât...
- Ba nu, zau, coana Florico...
- Cum îti spun. Barbatu asta al meu parca-i un stâlp! Nu ma distreaza si el, nu se intereseaza de mine, ca sunt tânara înca, slava Domnului! Altceva decât cartile nu mai stie.
Tilica clipise repede. Acum era ceasul lui, ca de când se prapadea dupa ochii coanei Florica!
Numai ca pe muiere o simtise Gogu ca prea tragea cu urechea la vecin când acesta iesea seara în pragul pravaliei si cânta din mandolina. A dat în ea, se linistise Florica.
Acum o uitase Dumnezeu în magazie cu apa dinainte si Aglaia striga dupa ea:
- Ce faci, femeie, hai, ca-ntepeneste barba-tau de tot, abia te misti..;
Florica îsi aduse aminte ca nu i-a pus o luminare la cap lui Gogu. Cara albia si-i spuse batrânei sa caute în dulap, unde avea o festila. Dupa aceea îi ajuta sa coboare mortul din pat.
Omul ei, cu care împartise ani de zile masa si patul, era rece.
- Ce-ai? Ce te izmenesti? Pune mâna cu nadejde pe picioarele lui si hai sa-l dam jos! Vezi sa nu-l scapam!
Gogu era greu. Îl asezara usor pe fundul apei si Florica lua sapunul de lesie si începu sa-l frece pe cap. Nadusi si se sterse cu mânecile rochiei pe frunte. Spuma alba umpluse albia. Tot nu-i statea gura Aglaiei:
- si-asa, fa, cu-al tau! Darâma patul sub tine! Te melcezea! Da cu Tilica cum e?
- Lasa, coana Aglaito...
- Spune, putoare, sunt muiere batrâna. Ca mormântul! Vaduva se codea.
- Nu-s' ce-i cu mine, mi-am pierdut capul, ca prea cânta domnu Tilica din mandolina...
- Fier al dracului! Ce-ai? Nu-ti dadea Gogu de mâncare? Nu te îmbraca? Nu se uita la tine ca la soare? Da asa sunt unele...
- Acum la ce mai ma certi?
- Nu te cert, dar o sa vezi tu ce rau e fara om la usa! Cine o sa te tie, ca frizerul vad eu ce fel de barbat este, ehe, asculta la una mai batrâna, care-a vazut la viata ei...
Florica începu sa plânga:
- O sa fie greu!
Batrâna lua prosopul si sterse bine trupul mortului.
- Haine bune are? - Are.
- Scoate-le.
Florica le aduse. Voi sa-l îmbrace cu camasa de ginere.
- Lasa, ia una mai proasta. Ce-l cere ferchezuit pe lumea ailalta?
- Nu, dar ce-or sa zica vecinii?
- Mai da-i dracului! Asculta-ma pe mine. Ţine lucrurile de le ai de la el! Or sa-ti prinda bine.
- Daca zici dumneata...
Nevasta descuie sifonierul de nuc. Hainele pline de molii ale lui Gogu fura întinse pe masa. Florica le perie si lustrui si pantofii. Cauta o camasa curata si-l îmbraca.
- Nu l-am barbierit! îsi aduse aminte vecina. - Asa e.
si dadu fuga sa-l cheme pe Tilica.
La acesta pravalia era plina. Unde cântau sticletii si ucenicii nu mai pridideau cu foarfecele! Patronul numara banii la tejgheaua lui de lânga usa.
Femeia a urcat scarile, s-a uitat la cei ce asteptau pe scaune si, aducându-si aminte ca sunt de fata toti vecinii, i-a mai dat drumul la un suvoi de lacrimi.
- Domn' Tilica, domn' Tilica, vin' de-l barbiereste pe Gogu, vinooo, ca s-a prapadit, aoliu!
Mesterul se învolburase, vazând-o în usa pravaliei. Când a auzit ce nenorocire cazuse pe capul ei, s-a ridicat cu musteriii în picioare si s-au închinat.
- Dumnezeu sa-l ierte! au rostit.
Sticletii cântau înainte în colivii, guresi. Vaduva tot se mai vaicarea în usa:
- A murit, saracutul! S-a dus omul meu! M-a lasat! M-aaa lasaaaat, vaduva pamântului...
- Da ce-a avut, femeia lui Dumnezeu? se mirau zidarii. Ca era în putere, nu om sa piara!
- A murit, sughita Florica. Acu, l-am spalat. N-au mai fost zile de la Âl-de-sus!
Tilica a ascutit un brici si s-a dus sa-l barbiereasca pe Gogu. Nu mai calcase în curtea croitorului de mult. Florica umbla repede-repede în fata lui, fara sa-l priveasca.
Nu era departe, doua garduri. Aglaia chitise totul în casa. La capul mortului ardeau luminari groase, aduse de vecine. Acestea aflasera de moartea croitorului de la femeia lui Spiridon.
Frizerul îsi sterse obrazul cu palma lui alba si parfumata si privi pe raposat. Gogu sedea cu mâinile pe piept, nemiscat.
- Te dusesi si matale, îl plânse mesterul. Te dusesi, ma, nene Gogule! Ţi-a fost dat sa te rad eu!
Femeile plângeau.
Tilica îl sapuni bine pe raposat si dupa aceea trase de câteva ori cu briciul peste obrazul vânat si întepenit. Barba suna ca otelul si, când termina, vaduva îl ajuta sa-l spele si sa-l pudreze.
- Ce ti-e si omu, zicea Aglaia, legând degetele lui Gogu cu amici rosu, sa nu i se desclesteze mâinile împreunate pe piept, în care u pusese un ban de argint, pentru vama mortii. Azi esti, mâine, gata-n patru scânduri!
Afara se lasa seara. Una din vecine pleca la biserica, sa cheme dascalul si sa-i aduca drapelul. Din capul strazii soseau cetele de copii din groapa. Se alergau, stârnind praful în urma lor. Întunericul cazuse repede. În curte se adunasera vreo cinci babe, venite sa-l privegheze pe raposat. Vaduva scosese câteva banci si le pusese afara, pe lânga perete. Golise o odaie si adusese lampi, din vecini. Se îmbracase într-o rochie neagra si pe cap se înfasurase cu un fisiu negru de matase. Prin ferestrele deschise iesea fumul de tamâie. Festilele galbene de la capul mortului ardeau încet, picurând ceara pe cearsaful întins sub trupul întepenit.
Pe la noua, sosi si parintele, o data cu lucratorii tâmplari, chemati de Aglaia, sa ia masuri de cosciug. Popa îsi pusese odajdiile si deschisese cartea. Dupa aia se învoi cu vaduva când sa vina pentru slujba de înmormântare. În timpul asta, mesterii masurara, scrisera pe o hârtie lungimea si latimea sicriului si plecara. Florica trimise o vecina la cârciumar sa-i aduca tuica si o împarti muierilor. Începuse priveghiul.
Se umpluse curtea de babe. Nu lipsea una: Mita adusese o mâna de crizanteme albe, atunci culese din gradina ei, Tinca, mai slaba si uscata, bolborosea cuvinte neîntelese, batând câte trei cruci în toate unghiurile casei, Lixandra privea din prag mortul, nemiscata, Marghioala a lui Miala îsi învelise capul cu un baris negru, lung, care-i atârna puia la poale, si se îndesa spre luminari sa nu le lase sa se stinga, iar Chirita se dase lânga vaduva si o sfatuia:
- Daca maturi, sa dai gunoiul spre coada casei, sa nu te iei, Doamne fereste, dupa raposat!
- Las', ca stie ea! se amestecase Aglaia. E muiere trecuta... Baba Mita se mira ca nu-l asezasera pe Gogu cu capul la usa.
- Nu e bine, soro, nu e bine, când l-o pune-n tronul lui sa nu-l lasati asa, auzi tu, Florico?
Vaduva - de care sa asculte mai degraba? Dadea din cap ca a înteles si facea tot ce stia ea. Pe poarta intrau acum si batrânii mahalalei. Erau vreo opt, albiti, cu parul rar si cu mustati groase, aspre. Calcau masurat, scotându-si palariile. Ei nu lipseau de la priveghiuri. Nu mai aveau somn de mult, si cum se mai ducea unul de pe lumea asta, trebuiau sa-si ia ramas bun de la el, mai ales ca noptile treceau usor, cu o vorba, doua, cu un paharel de tuica.
Aglaia îi cunostea pe toti. Se împutinau si ei. Vara trecuta fusesera mai multi. Îi stiau femeile. Asteptau sa se încalzeasca timpul pe câte o buturuga în porti, nemiscati. Nu vorbeau decât rar, tusind si asudând. Sa-i fi vazut de departe, ai fi zis ca sunt niste patriarhi, iesiti la soare în camasi. Nu lipseau vinerea seara de la slujba, de duminici ce sa mai vorbim?! Ascultau de la opt si pâna la pilda popii, mai motaind, mai dând din cap în semn ca înteleg. Nepotii îi tineau curati pe lânga casa, în straiele lor de moarte. Pe câte unul îl uitase Dumnezeu pe pamânt, trecea de o suta de ani. Se spovedeau ca muierile si tineau posturile ca sa intre în rai, împacati cu lumea. La sâmbata mortilor, asteptau rânduiti în prispa bisericii, sa li se dea din coliva. Erau cuviinciosi, si unele femei le pupau mâinile cu respect. Când batea vântul în câte un drapel, mahalagiii stiau ca batrânii se mai împutinasera. Plecau linistiti în lumea dreptilor, ca si când n-ar fi fost.
La miezul noptii, limbile se dezlegara. Babele se încalzisera cu tuica si aveau samânta de vorba. Uitasera de mort. Alaturi sfârâiau luminarile si de afara patrundea racoarea noptii de toamna.
Mita povestea cum s-a certat cu Mandica a lui Banculea, pentru ca porcul acesteia îi rosese o uluca:
- si daca i-am spus sa si-l ia dracului la ea-n curte, ce crezi c-a facut?
- Ce? întreba Marghioala, numai urechi.
- Nu, ca sa ma ia Ăla!
Baba Lixandra îsi pusese mâna pâlnie la ureche si întreba pe Tinca:
- Ce zice? Ce zice?
- Zice ca s-a certat cu a lui Banculea...
- Atunci nici eu nu m-am lasat. O data am scuipat-o-ntre ochi si i-am dat cu huideo!
- Bine-i facusi! râdea Chirita veninos.
Batrânii stateau pe scaune privind mortul, Gogu, nemiscat, teapan pe o masa. Muierile nu mai terminau:
- Da taci, ca muri acum, soro, spunea Tinca. Daca apuca saptamâna negrilor nu mai vedea lumina pe lumea cealalta, oricâte luminari i-ar fi aprins Florica!
Baba Marghioala, care fusese de fata la slujba preotului, adauga:
- Pacat ca nu l-ati vazut pe domnu Gogu cum s-a posomorit când i-a citit sfintia-sa Stâlpii!
- Cum o sa se mai posomorasca? se mira Chirita. Aglaia, atunci picata din curte, se amesteca si ea:
- Sigur ca se posomoraste mortul, pentru ca o data ce-i citeste Stâlpii stie c-a luat-o pe drumul sau!
- Ce zice? Ce zice? se hlizi iar Lixandra.
- Nimica nu zice, surdo! rabufni Tinca.
- Da, da...
- N-o lua-o Dumnezeu si pe asta!
- Ba pe voi sa va ia, necredincioaselor!
Sa nu fi fost atâta lume de fata, s-ar fi certat în gura mare.
La ziua, lucratorii adusesera o lada, care mirosea a brad, vopsita proaspat. O vecina cumparase un giulgiu si au captusit pe dinauntru lemnul cosciugului. I-au pus mortului sub cap o perna. Tot în ziua aceea, vaduva a batut telegrama la rude, în provincie, sa vina la înmormântare. Era nedormita si nauca de cap. Abia a avut timp un ceas, doua sa se odihneasca.
La cimitir l-au pornit a treia zi pe Gogu. Dricul a sosit numaidecât dupa prânz. Cioclu au carat sicriul pâna la poarta. Au venit si popa Metru cu dascalul. Un copil a luat crucea si aplecat înainte. În urma dricului plângea Florica, între Aglaia si Lina. În spate paseau rudele, fratii mortului, unul Ghenadie, cu nevasta si cu copilul, unul Iracle, de era jandarm, si cel mic, Costel, chelner la gara. Urmau apoi Tilica si vecinii. Câte unul îsi stergea lacrimile pe furis.
- Cui ma lasi, bunule? Cuuuui ma laaaasi? striga a croitorului.
- Saracuta! oftau femeile dupa uluci.
- Cui ma lasi, mieluselule? Cui ma lasi? Bocitoarele jeleau si ele, la spate, în gura mare:
- Ăl cu mila, al cu dor! Ăl cu mila, al cu dor!
si când auzea Florica vaietul muierilor, mai rau se pornea, s-o afle toata lumea:
- De ce ma pedepsesti, Doamne, ca pe el îl aveam si la rele, si la bune! Sufletu meu!
n fata pravaliei lui Stere, convoiul se opri si parintele coborî sa arunce agheasma în patru colturi. Facu o cruce mare spre rasarit, batu din poalele anteriului pe loc si se întoarse spre multime, rostind cu vocea lui joasa:
- si iarta-i, Doamne, pacatele lui, raposatului! Neamurile azvârlira maruntis copiilor din marginea drumului. Vaduva striga:
- Gogule! Gogule! Te-ai dus, Gogule, si m-ai lasat singura, singurica, Gogule! Ca mai bine ma lua pe mine Dumnezeu, nu pe tine!
Bocitoarele i-au acoperit glasul:
- Ăl cu mila, al cu dor! Ăl cu mila, al cu dor!
Copiii gonira o pisica ce trecuse pe sub dric, sa nu ia sufletul mortului si sa-l faca strigoi.
Clopotele de la cimitirul Sfânta Vineri se auzeau de departe. Au ocolit putin, au trecut pe Grivita, în cele din urma au ajuns la locul de veci al croitorului. Când au început sa cada bulgarii, femeia raposatului a picat gramada la pamânt. Preotul se ruga pentru odihna tuturor nelegiuitilor morti fara spovedanie: "...si iarta-le lor, Doamne, cele ce-au gresit si asculta-i, ca, de-au facut strîmbatati, au platit, pentru ca nu se afla bucurie nedesfatata de griji..."
Dupa înmormântare s-au întors la casa vaduvei, la praznic.
Florica a destupat câteva damigene de le avea pregatite. Popa a gustat un pahar, dascalul unul. Au spus înca o data "Dumnezeu sa-l ierte" pe raposat si au plecat. La masa ramasesera vecinii, cu Aglaia, Tilica, nevasta lui Stere si vreo câtiva zidari. Babele, si ele în capul mesei. Lânga vaduva sedeau fratii lui Gogu, duhosi, nici nu ridicau sprâncenele din farfurii. Vorbeau:
- Om linistit, Gogu, nu zicea el nici da-te mai încolo!
- L-a luat Dumnezeu, ca asa e el: îi strânge pe ai buni!
- Acu ramasesi singura, coana Florico...
Tilica o privea cu coada ochiului. Îsi aducea aminte de întâlnirea de la pompa. Când simti ca femeia ostenise, o chema lânga el:
- Mai stai colea, ca ti-o fi ajungând... Muierea iar se puse pe plâns:
- Saracutaaa de mine...
- Lasa lacrimile, ca ti se duc ochii, o ruga frizerul.
Aglaia morfolea o ciozvârta de curcan în dintii ei rari. A mai tras pe câte unul de mâneca:
- Beti mai putin, ca n-o sa-i tihneasca mortului somnul!
- Mortii cu mortii, viii cu viile! a mormait Ţuluc. Babele susoteau în capul mesei, ametite putin de vin:
- Ei, a scapat si ea, mititica...
- Cum a scapat, coana Tinco?
Marghioala a lui Miala scuipa niste oase mici în farfurie, îsi clati gura si mârâi:
- Ce stiti voi, proastelor?! O batea...
- Cine-o batea?
- Ce zice? Ce zice?
- Taci acolo, ca ne-aud astia, neamurile lui! o îmboldea Chirita pe Lixandra.
- Cine s-o bata, Gogu! Parca n-a prins-o-n adopter cu frizerul? - Nu mai spune?!
- Cu frânghia, întrebati-o si pe Aglaia...
- Da, am auzit si eu ca era al dracului, întari Mita.
- Cartofor, curvar, vai de capul ei de muiere!
- si-a vândut casele de la Matache Macelarul si le-a jucat în carti, pai cum sa nu-l dai dracului de om si sa te uiti dupa altul?!
- Taceti, frate, ca v-aude fratii lui si ne da afara, ca bem vinul raposatului!
- Mai tare, ca nu-nteleg! se ruga Lixandra.
- Paguba-n ciuperci!
Dupa vreun ceas, a plecat fiecare acasa. Aglaia a ajutat-o pe vaduva sa strânga tacâmurile, a îmbarbatat-o, s-a uitat la rudele mortului si-a întrebat-o:
- Da astia ce mai vor?
- stiu eu? Partea lor.
- Ce parte? Care parte? Sa nu le dai nimic, auzi tu? Ca Gogu te-a avut cu cununie, nu te-a luat dupa strada!
Doua zile i-a mai tinut de au dormit la ea, pe urma i-a dat afara. Se certasera, si Florica le-a spus ca nu vrea sa-i mai stie, sa se duca la casele lor. Iracle pomenise de un împrumut mai vechi, ea, nici sa n-auda. Trecuse vreme îndelungata, ce stia? Daca Gogu i-o fi înapoiat banii? s-apoi, asta era o treaba a lor, între frati, nu se amesteca.
Neamurile au plecat.
Pe urma a început greutatea. Ţinea pravalia singura, se certa cu lucratorii, era greu. Trebuia un barbat lânga casa. O data l-a întâlnit pe strada pe Tilica. I-a spus:
- Mai da si dumneata din când în când pe la cunoscuti, ca poate mai vrea cineva sa-ti spuna ceva, sa se sfatuie cu dumneata... .
Tilica a înteles, a clatinat din cap:
- Bine, Florico.
I-a vazut baba Mita împreuna. Iute a chemat-o pe Chirita:
- Ia te uita!
- Ce-i?
- Nici n-a putrezit Gogu bine, si Florica se gudura lânga frizer.
- Ce sa faca si ea, e înca tânara...
Baba n-a mai spus nimic. Tacea, cu privirile ostenite. Câte nu vazusera ochii ei...
|
