Proustianismul in literatura romana
Contactul literaturii nationale cu opera unui mare scriitor francez este,in majoritatea cazurilor ,fertil si initiator de noi puncte de vedere.Imprejurarea ca in epoca interbelica ,Proust devine in critica literara romaneasca scriitorul contemporan cel mai comentat, este bogata in semnificatii. Multiplele inovatii aduse de romancierul francez epicii traditionale,intereseaza in cel mai inalt grad romanul romanesc din perioada urmatoare primului razboi mondial. E o perioada rodnica pentru literatura romana si,in special,pentru dezvoltarea genului epic.E epoca de deplina maturitate a romanului romanesc interesat in masura egala de largire a ariei de investigatie,de situare pe un plan superior a structurilor sale narative.
Raspandirea operei lui Proust se inscrie intr-un vast proces de asimilare a unor valori literare. Pledoaria lui Eugen Lovinescu pentru modernism si roman citadin corespunde miscarii de innoire resimtita de literatura noastra. Tendintele novatoare pot fi semnalate mai ales in domeniul romanului.
Cat priveste critica literara romaneasca, interesul manifestat fata de opera lui Proust a fost considerabil si a crescut continuu. Exercitiul critic aplicat asupra unor lucrari de anvergura a solicitat subtilitate, intelegerea noului, capacitate de a lupta cu semnificatiile complexe ale unui text rebarbativ in aparenta,in realitate una din culmile artei narative.
Primul care a scris la noi despre Marcel Proust a fost Mihai Ralea.La inceputul deceniului al treilea,in timp ce se afla la studii la Paris, Ralea are posibilitatea sa constate,ca sa zicem asa, la sursa, ecourile ce le starnise creatia lui Proust. A citit probabil 'A l'ombre des jeune filles en fleur ', indemnat de ecourile iscate de decernarea prestigiosului premiu Goncourt. Eseul lui despre Marcel Proust releva si calitatile si scaderile criticii practicate de Ralea. Sa nu ne lasam inselati de aparente. Este adevarat ca eseistul isi impaneaza textul cu numeroase citate, in primul rand din Swann . Dar eforturile sale tind prea putin spre analiza deconcertantei arte proustiene. Pe urmele lui Thibaudet, si adancind o idee a acestuia, potrivit careia Proust, ca si Montaigne,e indatorat ascendentei sale iudaice, Ralea intreprinde o fastidioasa divagatie. Minutia si analiza, atat de specifice stiulului din 'In cautarea timpului pierdut si-ar trage radacinle din cazuistica Talmudului ce practica cu virtuozitate, arta taierii firului in patru. Ca mai toata exegeza epocii, Ralea se lasa ispitit de ipoteza derivarii proustianismului din filozofia lui Bergson. Partial el are dreptate cand sustine ca bergsonismul a creat un climat spiritual ce, fara indoiala, a avut inraurire asupra scriitorului. Analiza psihologica proustiana si-ar trage obarsia din bergsonism, dupa cum pluralitatea eurilor personajelor din roman isi gaseste, de asemenea, modelul in filozofia autorului 'Evolutiei creatoare'.
In vreme ce la Bergson timpul, durata, au un sens ireversibil, din trecut spre viitor, pluralitatea eurilor personajelor din 'In cautarea timpului pierdut' e alcatuita pe un teren nestabil, in care imixtiunea continua a trecutului isi lasa amprenta asupra personajelor.
Ralea examineaza in acest eseu stuctura sociala a romanului 'In cautarea timpului pierdut'. Fenomenul descompunerii aristocratiei de vita, ascensiunea veleitarilor, sunt sesizate cu patrundere. Ceea ce il pasioneaza e studiul amalgamarii acestor clase sociale, mentalitatile lor atat de contrastante, dar si fuziunea ce nu va intarzia, datorita aliantei intre interese ,sa se produca. In mod firesc sociologul examineaza fenomenul tipic al snobismului ; dar si aici Ralea cade prada unei prejudecati frecvente in epoca. El nu-i considera snobi numai pe eroii din 'In cautarea timpului pierdut si chiar pe autorul romanului. Avea in aceasta directie temeiuri destule.
Dupa moartea scriitorului, o literatura pseudomemoralista a examinat cu lupa toate trasaturile vietii intime a lui Proust si, nu mai putin, indelungatele sale eforturi pentru a patrunde in « lumea buna » .Cum se poate observa eseul lui Ralea ofera literaturii romane o prima interpretare a operei scriitorului francez. In studiul 'Creatie si analiza' ,Garabet Ibraileanu se opreste si asupra romanului 'In cautarea timpului pierdut'. Daca pentru criticul roman scriitorii se impart in creatori si analisti, opera lui Proust ar contrazice aceasta clasificare, de vreme ce la romancierul francez creatia se identifica cu analiza : « Cu 'A la recerche du temps perdu' se pune intr-un chip cu totul nou si problema creatiei si aceea a analizei. Aici, mi se pare, sta adevarata noutate a lui Proust-revolutia pe care a facut-o el in arta literara ». Ibraileanu nu este preocupat, deci, de un studiu privind opera proustiana, ci de amintita particularitate a fuziunii dintre analiza si sinteza, conducand la afirmatii discutabile dupa care nici « durata »si nici inconstientul nu apartin structurilor novatorii ale 'Timpului pierdut'.
Desi s-a dovedit interesat de noutatea frapanta a cartii lui Proust, se pare ca Ibraileanu nu a sesizat lipsa de concordanta dintre estetica autorului 'Timpului pierdut' si arta epica a predecesorilor sai imediati. Numai astfel pot fi explicate cele ce urmeaza : 'Proust inlocuieste observatia pur analitica cu o judecata pur psihologica, in genul Bourget sau France -desigur cu mai mult continut psihologic '. Analiza psihologica de laborator gen Bourget cu minutioasa si laborioasa introspectie proustiana, inseamna a apropia doua entitati tot atat de deosebite ca o arta a moralismului, ce descinde din traditia Marelui Secol , cu fulguratiile spirituale, dar neesentiale, de genul observatiilor din 'Gradina lui Epicur' .
Daca Paul Zarifopol nu face inca parte din proustienii impatimiti al caror sirag e deschis in literatura noastra de Camil Petrescu, el este cel dintai dintre cei ce se apropie de o superioara intelegere si cu o evidenta argumentare a sustinerilor de arta scriitorului francez. Eseul lui Ralea se multumea cu articularea catorva consideratii care, chiar daca erau judicioase ramaneau la afirmatii generale. Ibraileanu, preocupat de relatia dintre analiza si sinteza, il introducea pe Proust intr-o familie de spirite ce nu ii erau toate congenere. Zarifopol ii readuce opera in contextul literaturii franceze si, examinand relatia dintre traditie si inovatie din 'In cautarea timpului pierdut', nu se sfieste sa afirme (inca in 1925) ca « Proust e inovatorul ? iar inovatia este de asa putere, incat opera lui devine cel mai considerabil fenomen literar al vremii actuale ». Spirit modern , eseistul roman e mai putin inclinat sa sublinieze legatura lui Proust cu patrimoniul spiritual al literaturii franceze .Dimpotriva, el invedereaza limitele unui anumit tip de psihologie ce a produs genul moralist , maximile, cugetarile ,portretele cultivate in lumea saloanelor.
Mai important este amplul eseu 'Despre metoda si stilul lui Proust'. Pentru prima data se incearca a se defini specificul artei proustiene, prin mijlocirea unei analize literare ce priveste stilul scriitorului si specificul metodei sale de creatie literara. Proust se afla la antipodul unei poetici ce cultiva elocventa, arta discursului. Literatura sa caracterizandu-se prin prezenta meditatiei, a solilocviului.
La antipodul opiniilor obisnuite , potivit carora structura frazei proustiene ar fi clasica , Zarifopol crede ca ,dimpotriva, ea este esentialmente moderna ,mai mult impresionista. Ceea ce cu atata ingeniozitate vrea sa precizeze eseul ,sunt de fapt calitatile concentrate ale frazei proustiene : supletea ,ingenuitatea, bogatia de imagini dar si minutia si precizia intalnita in 'Critica ratiunii pure sau Filozofia spiritului'. Eseul depaseste astfel cu mult consideratiile generale, asumandu-si la randul sau , o rigoare ,minutie si precizie ce denota excelenta analizei stilistice intreprinsa de Farifopol. Cu Camil Petrescu ,receptarea operei lui Proust cunoaste un moment hotarator .Ca si Ralea, autorul tezelor si antitezelor este un pasionat al ideilor generale. Dar e si un pasionat proustian , ceea ce il determina sa se apropie de 'In cautarea timpului pierdut' cu o superioara intelegere si cu un entuziasm total , ce a starnit protestele lui George Calinescu. In cunoscuta polemica dintre cei doi scriitori se punea problema optiunii intre modelul balzacian si cel proustian intr-o etapa de cotitura in istoria romanului romanesc.
Desi au trecut ani destui , « Noua structura si opera lui Marcel Proust » ramane un text fundamental al criticii romanesti contemporane. Camil Petrescu are ideea fericita de a vedea in Proust pe unul din principalii reprezentanti ai noii spiritualitati europene. Principala contributie a eseului « Noua stuctura si opera lui Marcel Proust » este determinarea unui statut metodologic. Revenim ,deci, la problema carteziana a cautarii metodei de cercetare. Rationalismul cartezian urmeaza a fi inlocuit printr-o gandire filozofica mai apta de a sesiza pulsatia vietii. Camil Petrescu se gandeste intai la bergsonism. Asemenea altor comentatori, el considera hotaratoare influenta ganditorului francez asupra autorului 'Timpului pierdut
Acolo unde eseul paseste insa pe un drum cu totul nou ,ne intampina o comparatie, aparent neasteptata intre metoda lui Proust si fenomenologie. Se pare ca este prima apropiere cunoscuta in exegeza intre Proust si fenomenologia lui Husserl. Ea se legitimeaza , nu numai printr-o comunitate de structura ce apropie literatura si fiolozofia epocii ,ci si printr-o trasatura metodologica identica ; reintoarcerea spre lumea launtrica a constiintei si descriptia acestei lumi , a eului interior.
'Noua structura si opera lui Marcel Proust' propune si o tehnica inedita a lecturii. Talentul de polemist al scriitorului denunta atat mitul omniscientei romancierului traditional, cat si falsitatea dialogului conventional, ce pretind ca pot reda autentic psihologia personajelor . Dimpotiva romanul lui Proust ocolind arbitrariul unor situatii de descriptiile unor romancieri nazuind sa devina demiurgi , se limiteaza la a le infatisa doar eroului povestitor.
Ceea ce si impune intrebuintarea ,in povestire, a persoanei intai.De aici, « autenticitatea halucinanta » a operei proustiene, ineditul viziunii romanesti, modul cu totul neobisnuit de a capta atentia cititorului. Calitatea de capetenie a romanului proustian e noua perspectiva asupra timpului .Aici se adanceste sciziunea fata de romanul traditstional ce isi conducea eroii , cautand in mod artificial sa stabileasca semnul egalitatii intre timpul vietii reale si cel romanesc. In locul memoriei voluntare, ce alcatuieste montajul factice si conventional al amintirilor din romanul traditional ,se instituie jocul liber al amintirilor, asa cum le reda memoria involuntara. Eseul despre Proust e o pilda de interpretare personala a operei romancierului francez. El se remarca nu numai prin ceea ce s-ar putea numi corecta interpretare a unei opere inedite , ci si printr-o viziune stabilind locul ocupat de Proust in noua structura a culturii europene.
Observatiile privind tehnica romanului proustian vadesc aceesi tendinta de sistematizare a ideilor , raportandu-se procedeele literare la motivatii de natura filozofica. Este adevarat ca ulterior critica proustiana a depasit unele etape ale exegezei mai vechi, ce tindea sa vada in autorul 'Timpului pierdut', un pandant literar al filozofiei bergsoniene .Proust in corespondenta sa , a staruit asupra excelentei memoriei involuntare, aratand ca acest concept nu-si gaseste echivalent in gandirea lui Bergson.Ceea ce ramane actual din eseul lui Camil Petrescu e viziunea de sinteza potrivit careia Proust e vazut intr-o conexiune necesara cu marile curente de idei contemporane. Ca si Camil Petrescu, Mihail Sebastian incadreaza discutia privindu-l pe Marcel Proust intr-o problematica mai generala. La autorul Tezelor si antitezelor ideea calauzitoare era aceea a unei unitati de structura in cultura moderna, in sanul careia Proust isi gasea ,in mod necesar, un loc privilegiat.
Se poate observa in cele din urma cum contributia lui Mihail Sebastian la discutarea operei lui Proust , se manifesta pe doua planuri distincte :foiletonul publicistic si studiul unei probleme de stricta specialitate. Cat priveste studiul 'Corespondenta lui Proust' el este nu numai unic in critica romaneasca ci ocupa un loc de prima importanta in examinarea unei probleme mai putin cercetate .
Consideratiile lui Anton Holban pe marginea operei lui Proust , pot fi socotite o contributie a criticii interbelice de la noi, aplecata asupra marelui romancier francez. Evident Anton Holban propune o lectura simpatica a romanului proustian. E probabil cel mai nimerit tip de lectura ,dar el solicita o afinitate electiva intre cititor si autor.
Trebuie sa treaca mult timp pentru ca sa putem cunoaste in fizionomia unui scriitor modelul care poarta numele de « mare talent » in muzeul nostru de idei generale noteaza Marcel Proust presimtind ca profunda originalitate a operei sale nu avea decat sa fie tarziu inteleasa.Si intradevar arareori s-a vazut un om luptand cu atata inversunare pentru receptarea corecta a mesajului sau si ale carui cuvinte sa fi fost atat de rastalmacite ca cele rostite de Proust in cei noua ani cat avea sa-i fie dat sa traiasca dupa aparitia primelor volume din ciclul intitulat 'In cautarea timpului pierdut '
Bibliografie :
1.Traian
Liviu Biraescu 'Proust azi ', Ed.Facla ,
2.Irina Eliade 'Marcel Proust ', Ed.Enciclopedica Romana , Bucuresti, 1974
3.Gabriela Dantis 'Scriitori straini', Ed.Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti , 1981
|
