RADU CÂRNECI
Umanismul (sau mastile!) lui Baudelaire
|
A |
considerat, pe drept, initiatorul unei arte poetice ascunse, daruit întru totul esentialului, deschizând omului cunoasterile cele mai cuprinzatoare ale fiintei sale; aceasta descoperire si aceasta noua eternizare a chipului acelei epoci vor fi, prin opera lui Baudelaire, franceze. Ceea ce romantismul german figurase, ceea ce acesta îndulcise prin joc si imaginatie, Baudelaire - în continuarea lui Nerval - ataca în mod direct, în concretul sau propriu. Fiindca geniul francez este, se stie, un geniu concret. Baudelaire si-a trait dureros opera si în acest fel a facut opera reala. Deghizarile sale, paradoxurile prin care Baudelaire ascundea aceasta operatie tin de prudenta spiritului sau, ba chiar de îndrazneala pe care operatia cu pricina o necesita. Toate acestea, dupa cum se stie, n-au împiedicat condamnarea publica a lui Baudelaire în acea epoca de dezmat si de o aureola îndoielnica.
Ajungem deci imediat la drama lui Baudelaire cu Franta, care a fost una severa, smulgându-i poetului destule invective. Aici geniul nu face ceea ce crede necesar, ci un cu totul alt lucru. Baudelaire se plictiseste în Franta, dar deschide totusi un univers francez; din el vor iesi scriitori la fel de uimitori, ca Rimbaud si Mallarmé; din el se va naste o moda poetica serioasa, pe care, înaintea lui, Franta a ignorat-o si care, fara el, ar fi putut ramâne definitiv pierduta. Baudelaire acopera cu sarcasm societatea respectiva, de care are serioase motive a se plânge; dar el da o definitie precisa luptei sale, atunci când scrie: "Natiunile au oameni mari chiar daca nu si-i doresc si nu si-i merita". La fel cum, în furia lui Rimbaud, ca si în deznadejdea lui Baudelaire se ghiceste iubirea. Fiindca iubirile nefericite sunt cele mai mari iubiri.
Valoarea lui Baudelaire în evolutia artei franceze si europene este cea a unei creatii de adâncime. El saluta la un moment dat "criza fecunda" a literaturii romantice, care a dat o noua viata poeziei franceze, "moarta" de la Corneille pâna la el. Ritmul care trebuia imprimat Poeziei era de alta factura si unul decisiv. În mod cert, creatia poetica majora era destul de rara în Franta - scrie undeva Pierre Jean Jouve - întelegând prin aceasta inventia unei realitati verbale autonome, care sa fie expresia realitatii mute; marile secole din trecut nu si-au pus asemenea probleme, fiind mult prea rezonabile. O arta poetica rationala, codificata de Boileau, o arta a rimelor si a sentimentelor alese cu grija, moare o data cu Revolutia Franceza. Arta romantica, Hugo si Lamartine, ca si Nerval într-o anume masura, dar mai ales poezia lui Baudelaire survenita spre 1850, folosind, s-ar zice, rana pe care Franta a primit-o smulgând limbajului o realitate, mai adevarata decât realul, care este creatie irationala. Aceasta arta a putut aparea în învalmaseala acelei epoci, când Baudelaire se afla într-un plan secund; în fapt, el era cel mai mare si cel mai profund. De atunci, un fenomen nou se produce. S-ar putea zice ca, din aceasta miscare baudelairiana, a iesit, în sfârsit, o poezie franceza, cu o desfasurare rapida si esentiala, capabila de altceva decât masura, bunul gust si inteligenta.
As zice ca autorul Florilor raului era înca de la început stapânit de un secret, ca el se manifesta sub masti diferite. Cred sincer ca a vrut sa ne arate ca satanica sa anti-religie era o masca si ca respectiva masca (fara îndoiala necesara lui însusi, ca si timpului sau!) ascundea un sens patrunzator, revelator al pacatului considerat în interiorul spiritului si mai ales în inconstientul firii umane. Este pentru întâia oara când inconstientul se dezvaluie precis, singular, dupa ce Baudelaire gasise propria-i cheie prin poemul Legaturi tainice (Correspondances); poetul, iata, accede primul la simbolism.
O a doua masca este din piatra si bronz, de o frumusete (Beauté) impasibila si inumana, pe care Baudelaire o aplica operei sale, pentru a se întari si consola, poate, dupa îndrazneala de-a o concepe. Dar, prin aceste doua masti, urcând din adâncul nestiut catre lumina, se iveste curentul continuu al unei vointe spirituale, de o cautare nemiloasa si infinit mai doritoare de Dumnezeu - dumnezeul crestinilor pe care nu-l mai are nici o alta religie. Aceasta formidabila tentativa interioara, împreuna cu pasiunea de a experimenta totul, nu merge fara de furtunile nevrozei, fara înversunarea simtirii perverse, a durerilor de tot felul, a neputintei, în sfârsit, a mortii. Baudelaire a cunoscut toate aceste încercari, cum a cunoscut si "harurile" acelei prostituate pe care o iubea cu o dragoste bizara, mai ales pentru "impuritatile" ei. Baudelaire a cântat "frumusetea raului" în poeme aproape întotdeauna magnifice, pentru ca ea se împlinea pentru poet ca o frumusete a binelui. Facând aceasta, el descoperea unele secrete ale omului. Dimpotriva, în poezia "pura", creatia sa este umana, adica completa, traind întreaga durere fara minciuna, toata speranta adâncurilor, întregul curaj de-a fi vazut si de-a fi sperat înca.
Azi, într-un secol de îngrozitoare vorbarie, ne întrebam daca poetul trebuia sa cedeze îngerului ori îngerul sa cedeze poetului. Baudelaire raspunde ca el a împlinit ce avea de împlinit. Asa se face ca el este înca atât de citit si astazi. Trebuie resimtita, iar si iar, frumusetea subterana a desavârsirilor sale. Este suficient a-l elibera de câteva zorzoane ale tristetii sale, pentru a redescoperi una din figurile cele mai daruite sinceritatii pe care Franta le-a dat lumii. Dar aceasta adevarata spiritualitate impune, de asemenea, ca nici o tentativa de reducere sau de adaugire sa nu poata reusi a-l aseza pe Baudelaire într-o religie anume sau în politica. Se citeste, în Mon coeur mis ŕ nu: "Nu am convingeri, fiindca nu sunt ambitios. Totusi am câteva convingeri într-un sens mai elevat, care nu pot fi întelese de oamenii timpului meu. - Înainte de toate a fi un om mare înseamna sa fii un sfânt pentru tine însuti". Aceasta era gândirea unui om deznadajduit.
Creatiile literare, asemenea oamenilor, cunosc ore fericite. Sunt unele ore transparente, ce se aseamana cu acele stari de libertate pe care doar moartea va sti sa ni le confere mai târziu. Oare totusi gâlgâind de putere si de certitudinea vietii, dar, în acelasi timp, de stapânire. Atunci poezia îsi este suficienta siesi iar ideea si forma sunt doua firi în una singura. Atunci sensul crestin, realitatea materiala, durerea, frumusetea sunt toate în armonie: iar geniul lui Baudelaire se arata maret.
În alte ore (când, multumita lui Dumnezeu!) poetul are doar o constiinta imperfecta, Baudelaire soseste cu toate puterile-i, stapânind toate puterile. Este clipa când darurile-i se unesc. Spiritualitatea poetica se elaboreaza complet atunci, pentru ca în acel moment toate elementele ard deodata, fara sa fumege, într-un eter minunat! Atunci se realizeaza universul baudelairian, univers pur, ireal, - univers al memoriei, dar, de asemenea, ca în anii adânci, univers al reînceperii divine.
Este vorba de o eternitate trista, aproape placuta, de un suflet neprihanit, încrezator în Dumnezeu; exprimate într-o limba epurata, înteleapta si puternica, încât ne este imposibil a separa, chiar si pentru o secunda, calitatea verbala de cea spirituala.
Ajunsi aici, trebuie sa repet (pentru a câta oara?!) ca Baudelaire este un foarte mare poet, clasic si modern totodata, al timpului sau si al tuturora. Poet francez, dar vorbind pentru tot Occidentul (si nu numai!) despre permanenta nastere a lumii. Virtutea durerii este cea a crestinatatii; experienta lui Baudelaire este cea a epocii, una angoasata, care, citind viitorul, se vede imediat lipsita de parinteasca bunatate divina - si chiar lipsita de întreaga si necesara protectie împotriva uriasului mecanism al raului.
Revenind la cele spuse la începutul acestei scurte expuneri: Charles Baudelaire este scriitorul cel mai tradus în limba româna din toata literatura universala. Mai mult decât Shakespeare, Balzac, Goethe. Da, peste o suta de interpreti! Aceasta înseamna iubire si pretuire totala fata de creatia baudelairiana si, mai ales, întelegerea necesitatii unei asemenea opere atât din punct de vedere estetic, cât si etic.
În acelasi timp însa înseamna si o influenta benefica în evolutia poeziei românesti din a doua parte a secolului XIX si, mai ales, asupra modernizarii, în secolul XX, a formulelor poetice, în primul rând cu privire la sonet, la spiritualizarea acestuia. Vladimir Streinu, în Introducere la editia Baudelaire din 1968, observa cu acuitate acest fapt: "... Cât priveste imitatia si reminiscenta, asemenea norme de cult baudelairian, uneori chiar în opere de real talent, sunt evidente la poetii noi dintre 1908 si 1914. Atitudini lirice, metafore si adesea versuri necontroversabile trec din Les fleurs du mal în poeziile <splendidei generatii>, cum singuri îsi spuneau Ion Minulescu, N. Davidescu, Al.T. Stamatiad, Eug. stefanescu-Est etc. Dar faptul capital, care distrage cu totul atentia istorico-literara de la traduceri, este asimilarea substantei marelui poet francez prin T. Arghezi si G. Bacovia. Amândoi acestia preiau în tinerete unele motive lirice caracteristic baudelairiene, pentru ca la maturitate sa se declare personalitati originale ..." Dar aceasta "imixtiune" a lui Baudelaire în intimitatea poeziei românesti este mult mai complexa si de durata, resimtindu-se chiar si în timpul de fata. În ce ma priveste, traducându-i toata opera poetica, adâncind-o deci, am învatat din aceasta necesitatea esentializarii lirice, "elegantarea" acesteia. Daca autorul Cuvintelor potrivite nu s-a "dezrobit" din Baudelaire (chiar daca a asteptat a debuta pâna la 47 de ani!), nerezistând ispitei si-a numit una din marile-i carti Flori de mucegai (vezi Florile Raului), spre a scapa de obsesia acestui vrajitor al cuvântului, am inventat rondo-sonetul, prin care poezia mea a reînflorit si a rodit, modern, împlinindu-se matur. si totusi, chiar si în zilele noastre, umbra lucidului inspirat se apleaca asupra noastra ca un memento de un umanism viu, de o dorinta de înnoire în fond, cum se exprima în finalul poemului Calatoria: "...O, Moarte, este clipa! sa ridicam ancora!/E-o tara plicticoasa, batrâne capitan!/De-i de carbune cerul, iar marea-si umfla hora,/în inimi arde dorul, neprihanit elan!//Otrava ta ne-o toarna: o bem fara de teama!/În creier sa ne arda, nestavilit ecou,/Infern sau rai, tot una,/Cu-abisul lor ne cheama!/Vrem doar Necunoscutul, si-n miezu-i, ceva Nou!"
|
